2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
Evenimentele din 13-15 iunie 1990
Gheorghe Năstase
 

Gheorghe Năstase

Însemnări contemporane

Evenimentele din 13-15 Iunie 1990

Citeşti şi nu-ţi vine să crezi ochilor. Asculţi în dreapta şi în stânga, în jurul tău şi la cozi sau în grupuri constituite ad-hoc şi nu-ţi vine să crezi urechilor. Se relatează fapte brute. Din cele întâmplate în zilele de 13-15 iunie. Oameni, femei şi bărbaţi, tineri, vârstnici şi bătrâni molestaţi, agresaţi, bătuţi sau loviţi cu topoare, lanţuri, bucăţi de cablu, răngi, nelipsind pumnul sau bocancul, călcaţi în picioare, făcuţi ghem şi azvârliţi în dube, vârâţi în portbagajele unor autoturisme şi duşi nu se ştie unde; morţi şi răniţi, duşi sau neduşi la spitale; atacarea şi devastarea unor instituţii de învăţământ şi cultură (Universitatea, Şcoala de Arhitectură, Televiziunea), a unor redacţii de ziare, incendierea unor autobuze, a unor clădiri publice (Poliţia Capitalei); atacarea şi devastarea sediilor unor partide, unde s-ar fi găsit arme şi muniţii (acuzaţii grave, gratuite, pentru că ulterior au fost retrase), devastarea de domicilii (casa lui I. Raţiu, om politic).

Unii deapănă fapte, pur şi simplu. Alţii le reiau, le discută, le comentează, le tălmăcesc şi răstălmăcesc în fel şi chip. Unii, puţini la număr, încearcă să gândească. În general însă se pluteşte în confuzie, în haos interior, în derivă; o mare neputinţă de a te orienta, lipsa unei busole, a unui far călăuzitor în unghiul vizual. Ceaţa acoperă de multe ori ochii raţiunii. Lipsa puterii de a discerne, de a-ţi crea un orizont punctat de nişte jaloane sigure de orientare este evidentă.

Este adevărat că nu te puteai descurca uşor în această ţesătură, acest păienjeniş de fapte, cu variantele lor, şi de declaraţii de multe ori contradictorii. Dar faptele sunt fapte. Mintea unui om normal refuză să creadă, să accepte că au putut avea loc astfel de orori, de cruzime, de acte sălbatice, de comportări ale unor oameni de un sadism neîntâlnit la poporul român. Şi este greu să accepţi că toate s-au petrecut la aproape numai jumătate de an după ce acest popor, într-un efort extraordinar şi o unitate ce părea de nezdruncinat, s-a ridicat împotriva dictaturii, opresiunii, teroarei şi minciunii comuniste şi s-a eliberat de teamă; într-un moment de supremă încordare, a doborât pe dictator, în dorinţa fierbinte de a ajunge la lumină, prin instalarea unei democraţii reale, adevărate.

Te întrebi cum s-au putut dezlănţui asemenea porniri materializate în acte barbare, care nu au nici o justificare şi constituie negarea totală a democraţiei!

Cum s-a destrămat acea unitate extraordinară a poporului român din zilele lui decembrie ?89!

Cine şi în ce scop a învrăjbit grupurile sociale şi profesionale componente ale acestui popor până acolo încât fiii acestuia să se considere unii pe alţii duşmani de moarte? Este foarte dureros că s-a ajuns la această stare de lucruri, după ce trecuseră prin dramaticele, dar înălţătoarele momente ale zilelor din decembrie ?89.

În general, se încearcă a se explica şi chiar justifica cele întâmplate în iunie 1990 prin perioada celor 45 de ani de întuneric în care a trăit acest popor în ?luminoasa? epocă a dictaturii comuniste, ?cel mai uman, cel mai avansat, cel mai drept?, cel mai? cel mai? (nu mai existau superlative de folosit) sistem politico-social care, de fapt, a ruinat ţările cărora le-a fost dat (de către apuseni!) să trăiască această lungă perioadă de întuneric. O ruină nu numai din punct de vedere economic, ci şi spiritual, cultural. Un sistem care a desfigurat spiritual individul, transformându-l într-un sclav modern al secolului 20, recurgând la toate mijloacele posibile pentru a desfiinţa (spăla!) sau suspenda funcţiile gândirii, apropiindu-l astfel de starea animală.

Se prea poate ca acest trecut negru să fi jucat şi să joace încă un rol în comportamentele sociale. Dar nu credem ca aceasta să fie singura cauză. Adevărata cauză, după părerea noastră, constă în prelungirea şi întreţinerea unui climat propice unor astfel de manifestări. Recapitularea împrejurărilor care au dus la acest climat ne poate ajuta să înţelegem şi să explicăm îngrozitoarele şi regretabilele evenimente din iunie 1990.

 I ? În decembrie 1989, poporul român întreg s-a ridicat împotriva unui sistem social, politic şi economic impus din afară timp de 45 de ani, sistem care s-a soldat cu un faliment total nu numai în ţările în care a fost implantat după cel de-al doilea război mondial, dar chiar în ţara de origine care l-a exportat.

Poporul român, sau măcar o mare parte din acesta, a crezut că a înlăturat nu numai pe dictatori, ci a doborât definitiv dictatura şi a deschis calea spre democraţie. S-a înşelat însă. Credinţa şi speranţa acestuia au fost dezminţite repede după revoluţie de atitudinea autorităţii supreme statale instalate în fruntea treburilor publice, care în realitate era o preluare şi prelungire a republicii comuniste.

În primul rând, noua putere a încercat să se legitimeze prin invocarea dreptului primului ocupant în ?vidul de putere?. Or, acest principiu nu-şi are deloc aplicare în speţă, deoarece aici nu este vorba de ocuparea unui bun material neaparţinând nimănui (res nulius) pe care poţi deveni proprietar, ca prim ocupant, prin posesie, ci de cu totul altceva şi anume de suveranitate care, în concepţia statului de drept, aparţine poporului (naţiunii) şi este inalienabilă.

Prin poziţia şi manifestările sale, noua autoritate a dat a înţelege că revolta poporului a fost doar împotriva dictatorului (in personam) şi nu împotriva odioasei dictaturi comuniste. În acest context, au început să apară puternice semne de întrebare în legătură cu revoluţia din ?89. Aceste aspecte au determinat cursul întregii evoluţii a evenimentelor intervenite din ianuarie ?90 încoace.

II ? A urmat mai întâi contestarea  ? şi pe bună dreptate ? a legitimităţii Frontului de Salvare Naţională care, confruntat cu puternice proteste începând din ianuarie ?90, a trebuit până la urmă să renunţe la o parte (destul de neînsemnată, de altfel) din putere în favoarea opoziţiei reprezentate de vechile partide care au renăscut: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Tărănesc Creştin şi Democrat şi a celor nou înfiinţate. S-a ajuns astfel la Consiliul Provizoriu de Unitate Naţională, incluzând şi reprezentanţii acestor partide.

Dar procesul democratizării vieţii politice a rămas tot blocat, deoarece noua autoritate şi-a asigurat o majoritate covârşitoare în acest Consiliu, care păstra mai departe structurile statale intacte ale vechiului regim comunist. Au apărut astfel întrebări legitime în legătură cu revoluţia şi cu ţelurile ei, întrebări care au devenit din ce în ce mai insistente, atât în rândul partidelor de opoziţie, cât şi în al grupurilor sociale, în societatea civilă şi mai ales în sânul tineretului, care s-a aflat în primele rânduri în revoluţia din decembrie ?89 şi care a dat numeroase jertfe.

Nemulţumirile s-au materializat într-o serie de demonstraţii paşnice de protest, începând din ianuarie ?90, când bucureştenii au ieşit în număr mare în stradă ceea ce, cred, i-a speriat pe deţinătorii noii puteri. Era protestul partidelor din opoziţie, ţărănişti şi liberali, susţinuţi puternic de tineret în frunte cu studenţii şi o bună parte din intelectuali. A urmat apoi demonstraţia organizată de noua putere comunistă. Datorită insensibilităţii conducerii supreme în stat, manifestările de protest au continuat, au devenit permanente. Aceasta este credem explicaţia fenomenului din Piaţa Universităţii, care-şi face apariţia cu mult înainte de alegerile din 20 mai ?90 şi continuă neîntrerupt până în zilele nefaste din 13-15 iunie ?90.

Pe toată această perioadă, demonstraţiile de protest din Piaţa Universităţii din Bucureşti au avut un caracter paşnic. Or, manifestările paşnice de contestare şi protest, prin scris, prin cuvânt, în mod individual sau colectiv, prin adunări populare, faţă de o anumită stare de lucruri în cadrul politico-social sunt legate indisolubil de conceptul unui regim democratic, de democraţie.

În Constituţia unuia din statele cu vechi tradiţii democratice se arată expres cum se reacţionează în cadrul unui regim democratic adevărat la astfel de proteste publice. Autoritatea supremă de stat nu poate anula sau reduce libertatea cuvântului sau libertatea grevei?, nu poate lua dreptul la adunări paşnice (întruniri). Şi adaugă: ?? mulţimile turbulente şi dezordonate pot fi răspândite, deoarece nu sunt paşnice?. (Primul amendament al Constituţiei SUA).

Or, cum au decurs lucrurile, cum a reacţionat autoritatea supremă provizorie ?şi apoi cea legitimă? prin alegerile din 20 mai ?90 la demonstraţiile paşnice din Piaţa Universităţii? Cererile insistent repetate din partea protestatarilor de a se stabili un contact cu autorităţile şi a se trece la discuţii, la dialog, pentru a se ajunge la o soluţie acceptabilă, la un compromis cum ar fi fost normal ?  pentru că, în definitiv, democraţia este un compromis, dar un compromis înţelept ? nu au avut nici un ecou. Autoritatea supremă a răspuns prin tăcere, neglijare (?lăsându-i să fiarbă în zeama lor?), sau prin insinuări, calomnii, diversiuni, tergiversând sau obstrucţionând orice încercare de a se stabili un contact direct cu protestatarii, pe parcursul a două luni aproape, atât înainte cât şi după alegeri.

 La 13 iunie 1990, factorii de decizie ai puterii au trecut la atac direct, la ?curăţirea Pieţei Universităţii?, năpustindu-se cu furie împotriva protestatarilor, atac ce a continuat în zilele de 14 şi 15 iunie. Acest atac de represiune este de o mare gravitate. Mai întâi, pentru că a fost îndreptat împotriva unor manifestări paşnice de protest. În al doilea rând, ceea ce este şi mai grav, autoritatea supremă în stat a recurs, în acţiunea de reprimare, la ajutorul unor grupuri sociale şi profesionale civile ? mineri şi alte categorii de muncitori ? care, înarmate cu tot felul de obiecte contondente menţionate mai sus, s-au dezlănţuit nu numai asupra celor care protestau paşnic, ci şi asupra celorlalţi cetăţeni aflaţi din întâmplare pe stradă sau ieşiţi cu treburi, trecători pur şi simplu. S-au înregistrat astfel numeroase victime din rândul pietonilor, atacaţi cu brutalitate, cu sălbăticie, cu ură, răspândind teroare pe străzile Capitalei, bucureştenii ascunzându-se în case şi trăgând zăvoarele.

Se pune întrebarea firească: de ce puterea de stat a recurs la ajutorul unor grupuri sociale şi profesionale civile pentru anihilarea manifestărilor paşnice din Piaţa Universităţii şi nu a folosit organele legale ale Ministerului Internelor, care au îndatorirea de a veghea la păstrarea şi apărarea ordinii publice? Ori acestea au avut, poate, alte misiuni secrete, poate tocmai de a provoca dezordine? Deocamdată nu avem un răspuns la această întrebare. Dar ea persistă.

Acest mod de a proceda la care au recurs autorităţile de stat este pe cât de nefiresc, pe atât de periculos prin consecinţele sale. Apelând la astfel de mijloace, incitând unele grupuri sociale împotriva altora, împotriva societăţii civile, împotriva unor manifestări paşnice, cum erau cele din Piaţa Universităţii, autoritatea statală s-a rupt total de esenţa democraţiei, a pierdut orice urmă ce ar lega-o de acest concept politic. Procedeele folosite s-au dovedit a fi nu numai nedemocratice, ci cu totul antidemocratice şi nu au avut alt scop decât să înfricoşeze, să înspăimânte populaţia, să producă teroare în rândul cetăţenilor militând în partidele de opoziţie şi al cetăţenilor în general. Este bine să amintim aici faptul că într-o democraţie reală, pentru acţiuni cu totul minore faţă de cele petrecute în Bucureşti în zilele de 13-15 iunie, un preşedinte ales tot cu o mare majoritate a fost silit să-şi dea demisia pentru a evita alte consecinţe mult mai grave, eventual urmând a fi deferit justiţiei.

III ? Puteau fi evitate ororile din 13-15 iunie ?90 şi consecinţele acestora, care au afectat grav imaginea României? Suntem convinşi că se putea, şi nu numai acestea ar fi putut fi evitate, ci şi celelalte evenimente cu totul neplăcute care

s-au desfăşurat din ianuarie ?90 încoace şi care, cu toate la un loc, au dus la izolarea României, în plan politic şi economic, timp de mai bine de un deceniu.

Este de reţinut faptul că apariţia d-lui Iliescu în decembrie 1989 pe scena politică a fost primită cu multă simpatie, s-ar putea spune chiar cu entuziasm.

Dacă dânsul ar fi înţeles, ar fi putut sesiza adevăratul sens al revoluţiei din decembrie ?89 şi măreţia acestui act istoric; dacă ar fi declarat din capul locului că aceasta înseamnă o ruptură totală şi definitivă cu trecutul, dacă ar fi condamnat comunismul totalitar şi dictatura ca mijloc de a impune acest sistem social şi politic şi nu doar pe dictatorul Ceauşescu, şi dacă s-ar fi angajat sincer pe calea unei democraţii adevărate, prin luarea măsurilor necesare pentru desfiinţarea structurilor dictaturii comuniste; dacă ar fi declarat şi ar fi dat dovadă că puterea pe care a preluat-o are un caracter neutru, aflându-se deasupra curentelor politice şi a partidelor politice care urmau în mod firesc să apară; dacă deci ar fi asigurat cu imparţialitate, ca un adevărat arbitru, trecerea acestei perioade de provizorat, de tranziţie, chemând alături de el la conducere, persoane neimplicate în niciun fel în regimul dictatorial comunist şi dacă ar fi dezvăluit adevărul în legătură cu evoluţia lucrurilor începând cu seara din 22 decembrie ?89 şi cu aşa-zişii terorişti, ei bine, domnia sa ar fi intrat în istorie ca unul din marii bărbaţi de stat ai României. Foarte probabil că dacă ar fi procedat aşa, în cazul că ar fi candidat la presedinţia acestei ţări, cu aceste merite şi nelegat de nici un partid politic, ar fi fost ales preşedinte, poate cu o majoritate mult mai mare decât cea din mai 1990, şi de data aceasta, reală.

Adoptând însă o atitudine cu totul opusă, trebuie să observăm că adevărata revoluţie a fost până la fuga lui Ceauşescu, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Ceea ce a urmat a fost o contrarevoluţie pentru păstrarea structurilor comuniste, dând de înţeles că revoluţia a fost împotriva dictatorului comunist şi nu a dictaturii comuniste. Dl. Iliescu, adoptând această poziţie, este factorul principal care a determinat evoluţia lucrurilor după înlăturarea lui Ceauşescu şi care s-a soldat cu atâtea victime nevinovate. Dl. Iliescu s-a plasat în fruntea unei organizaţii ? Frontul Salvării Naţionale ? declarând că aceasta nu va participa la alegerile generale, dar la scurtă vreme s-a dezis. Frontul s-a transformat repede în partid politic şi a luat parte la alegeri.

Rareori se oferă unor oameni şanse istorice. Dl. Iliescu a avut o astfel de şansă, dar a ratat-o în chip lamentabil, cu consecinţe din cele mai grave. În istorie se intră în două feluri: în caz de război, ca învingător sau învins; în timp de pace, ca un mare om politic, mare bărbat de stat, sau ca o figură ştearsă, ori nefastă. Cu evenimentele din 13-15 iunie 1990 ne dăm seama cum vom intra în istorie. Zilele din 13-15 iunie ?90 vor rămâne ca o pată adâncă, de care ne va fi întotdeauna ruşine, o pată pe care nici lacrimile şi suferinţele celor nevinovaţi, nici căinţele celor vinovaţi de aceste orori, dacă vor fi auzite, nici scuzele oficiale, dacă se vor cere, nu o vor putea spăla. Peste aceste zile nu se va aşterne niciodată uitarea şi istoria le va înregistra cu multă amărăciune.

 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.