2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
Râmnicu Sărat ? cea mai odioasă închisoare,
Cicerone Ionitoiu
 

Atributele care pot defini răul absolut în limba română cred că sunt depăşite de ceea ce s-a petrecut acolo.

Numai mintea diabolică a lui Alexandru Nicolschi putea născoci metode şi găsi locuri de tortură, unele mai grozave decât altele, şi să-l facă să regrete că n-a ştiut în 1949 că o să urmeze 1989. Aşa de strâmtă îi era judecata acestei specii din ordinul primatelor care nu vedea decât sânge şi oameni schilodiţi, fără să se gândească şi la un mâine care este permanent şi cu nimic nu poate fi împiedicat.

AMENAJAREA INFERNULUI DE LA RÂMNICU SĂRAT

Era o închisoare judeţeană cunoscută cu tristul renume de lăcaş al crimei organizate, pe timpul dictaturii lui Carol II, când de acolo au fost trimişi la strangulare 14 deţinuţi în noaptea de 29/30 nov. 1938 şi la mai puţin de un an, în noaptea de 21/22 septembrie 1939 alţi 14 arestaţi fără forme au fost legaţi în lanţuri şi împuşcaţi, chiar în curtea închisorii.

Se părea că se revenise la vechea întrebuinţare de închisoare pentru drept comun când diabolicului Saşa Nicolschi, după valul de arestări din 7/8 martie 1947 premergător ?Tămădăului?, i-a venit ideea să schimbe profilul acestei închisori pentru a găsi spaţiu noilor asalturi distrugătoare.

În acest scop a fost trimis inspectorul Gh. I. Lăzărescu cu instrucţiuni ca să se mărească numărul gardienilor prin recrutarea lor din judeţ.

După înfiinţarea Securităţii pe 30 august 1948, şi după ce se trecuse la regimul de represiune în masă din 15 mai 1948, când aproape 4.000 au fost arestaţi într-o singură noapte, tot Saşa şi Pantiuşa au ordonat ? Direcţiei Generale a Penitenciarelor ? să transforme penitenciarul Râmnicu Sărat în închisoare politică. În acest sens pe 4 decembrie 1948 a fost trimis Marin Melicescu, inspector general în Direcţia Generală a Penitenciarelor, care la faţa locului a fixat noi norme de comportare faţă de cei închişi, diferenţiate între cei de drept comun şi cei politici care treceau sub o totală izolare. La politici erau încadraţi şi frontieriştii şi sabotorii. Iar sabotorii nu erau alţii decât ţăranii care nu mai puteau să-şi achite cotele de cereale şi animale, cote din ce în ce mai mari.

Pentru ca diferenţierea să fie şi mai vizibilă, în 1949 a început construirea unui zid despărţitor în incinta închisorii odată cu apariţia primilor ţărani politici.

Până în 1953 s-au perindat ţărani începând cu Roşu Nicolae de 66 de ani, arestat pe 1 ianuarie 1949 (din com. Chiojdeni) şi până la copilul Sfedu Ion, de 15 ani, din comuna Jevreni.

Printre sutele de trecători spre alte închisori merită semnalate două nume de referinţă:

1. Gheorghe T. BRAHONSCHI, inginer, fost şef al studenţilor legionari pe ţară, decorat pe frontul de răsărit, în lupta pentru eliberarea pământurilor răpite de ruşi, cu ?Coroana României? cu spade în grad de cavaler, a trecut prin Râmnicu Sărat la 8 febr. 1949 având o condamnare de 25 de ani m.s.

2. Ionel C. LUPESCU, n. 1888, a făcut Campania din Bulgaria (1913), a fost voluntar în armata franceză (1914-1916) şi revenit în ţară a făcut acte de mare vitejie la Doaga-Mărăşeşti fiind decorat cu ?Virtutea militară cl. I?, cu ?Croix de guerre? (franceză), cu ?Distinguished Conduct Medal? (Virtutea militară engleză), cu ?Ordinul HONOR I. Ojczyna? (Virtutea militară poloneză). În 1922 a fost ales deputat, în 1930 vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. A ocupat şi funcţia de preşedinte al organizaţiei PNŢ de Rm. Sărat şi în 1946 a fost arestat prima oară. Rearestat pe 15 aug. 1949 a trecut prin închisoarea de la Rm. Sărat până la 30 iunie 1950 când l-a luat în primire Ministerul de Interne pentru anchetă şi a murit pe 9 sept. 1952 din cauza torturilor.

Ţăranii arestaţi erau originari din judeţele limitrofe închisorii precum satele Bozioru, Bălăneşti, Boteşti, Boldu, Budeşti, Chiojdeni, Coteşti, Ciorăşti, Cotacu, Duduleşti, Dumitreşti, Gugeşti, Jirlău, Măcrina, Murgeşti, Odăile, Nicoreşti, Ploineşti, Pârscov, Pituleşti, Putreda, Puieşti, Pleşeşti, Secuieni, Tâmboieşti, Urecheşti, Vişani, Vintileanca, sate unde se opuneau la colectivizare şi de unde au fost trimişi cu primul val de administrativi la Canal.

Datorită măsurilor drastice în păstrarea secretului şi a pazei stricte a deţinuţilor, la Râmnicu Sărat au fost aduşi spre anchetare jumătate din cei implicaţi în procesul de la Piteşti şi Gherla. Printre cei care au trecut pe aici se numără: Cerbu Ion, Cobâlaş Nicolae, Păvăloaie Vasile, Pop Cornel, Popescu Gheorghe, Popovici Cornel, Şerbănescu Cristian, Voin Ion, Voinea Octavian, Zbranca Octavian şi o parte din martorii acuzării, în timp ce ceilalţi erau anchetaţi la Securitatea de la Ploieşti, anchetatorii putând repede să fugă de la un loc la altul, pentru a se pune de acord.

RÂMNICU SĂRAT DESTINAT CA TEMNIŢĂ DE EXTERMINARE

Revoluţia din Ungaria i-a zdruncinat pentru un moment pe conducătorii sistemului represiv din Ministerul de Interne care nu se desmeticiseră după moartea călăului de la Moscova.

În 1955 se golise temniţa Sighetului. Dintre puţinii supravieţuitori o parte au fost eliberaţi iar altă parte formată din foştii naţional-ţărănişti au fost aduşi la Râmnicu Sărat.

A doua mutare mare a avut loc la sfârşitul lui 1956 când naţional-ţărăniştii din închisoarea de la Oradea Mare au fost mutaţi la Botoşani, alţii, puţini, precum Victor Anca, Ion Bărbuş, Ion-Ovidiu Borcea au ajuns la izolarea din Zarca Aiudului, ca un prim pas.

Condiţiile dure aplicate de directorul Koller au generat izbucnirea celei mai mari greve din istoria închisorilor româneşti, de peste 700 de deţinuţi şi care a durat 23 de zile. Ea a fost declanşată de naţional-ţărăniştii din celula 4 de la parterul Zărcii. Iniţiatorii au fost Ion-Ovidiu Borcea, preotul Mihai Balica, Vasilică Munteanu şi Cornel Velţeanu. Imediat s-au solidarizat Ion Diaconescu, Victor Anca, Ion Bărbuş, Ion Puiu, Jenică Arnăutu şi greva a cuprins întreaga Zarcă, parter şi etaj. A început alimentarea forţată şi după vreo 10 zile, când au început strigătele la ferestre şi bătăile în obloane alertând populaţia Aiudului, atunci s-au solidarizat şi sutele de legionari din celular. Greva era îndreptăţită cerându-se legături cu familia (scrisori, pachete, medicamente). Cu toate că s-a început alimentarea forţată în condiţii barbare, greva care a durat 23 de zile s-a terminat la sfârşitul lunii mai 1957.

Reprezentanţii Ministerului de Interne care veneau din 2 în 2 zile cu avionul la Aiud au constatat cauza şi vinovaţii şi au hotărât sancţionarea prin mutarea la Râmnicu Sărat a capilor grevei naţional-ţărăniştilor şi a şefilor acestora.

Astfel, pe 10 august 1957 s-a format o dubă în care au fost urcaţi: Nicolae ADAMESCU, avocat din Bucureşti, din conducerea tineretului P.N.Ţ., arestat şi condamnat în acţiunea de protest împotriva înscenării procesului Iuliu Maniu - Ion Mihalache, Victor ANCA, avocat din Bucureşti, fost ministru subsecretar de stat la Poştă şi Telecomunicaţii în guvernarea P.N.Ţ. (1928-1933), Mihai BALICA, preot ortodox, născut în 19.09.1912, arestat în 1949 şi condamnat la 16 ani pentru ?uneltire contra ordinei sociale?, Jenică ARNĂUTU, locotenent deblocat în 1946, membru P.N.Ţ., implicat în grupul partizanilor  condus de Sandu Grigore şi Crăciun Dumitru, Ion BĂRBUŞ, născut în 1921 în comuna Valea lui Mihai, locotenent în rezervă, preşedintele Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc, un militant politic de mâna I, Ion-Ovidiu BORCEA, născut în 7.09.1932, ca elev a participat la celebra manifestaţie din 8 noiembrie 1945, Emil-Mălin BOSCA, fost judecător, ziarist, născut în 1914 la Maieru ? Maramureş, condamnat la m.s. pe viaţă în procesul ?Sumanele negre?, Alexandru BRATU, născut în 14.04.1918, avocat, membru P.N.Ţ. condamnat în procesul conducerii Tineretului, Ion DIACONESCU, nepotul lui Ion Mihalache, inginer, membru din conducerea Tineretului P.N.Ţ., arestat şI condamnat la 15 ani m.s. cu grupul protestatar contra înscenării procesului Maniu ? Mihalache, Constantin HAGEA, născut în ianuarie 1909 în Măgura (jud.Alba), ziarist, redactor la ?Dreptatea Satelor?, membru P.N.Ţ. deputat de Alba şI secretar general al organizaţiei regionale transilvănene, Vasilică MUNTEANU, ziarist din Braşov, condamnat la 7 ani (salvat din infernul de la Râmnicu Sărat datorită morţii lui Petru Groza care l-a trecut printre cei 10 lăsaţi în testament ca să fie eliberaţI de Gheorghiu Dej în 1958, Ion PUIU, inginer, conferenţiar universitar arestat şI condamnat cu grupul protestatar, Octavian RĂDULESCU, implicat în înscenarea procesului MANIU, legat de cei din Ministerul de Externe, născut în 1908, în satul Cut (jud.Alba), absolvent al Facultăţii de Drept de la Cluj, doctor în ştiinţe economice (Paris), membru în consiliul de administraţie de la C.E.C., la care s-au alăturat Corneliu Coposu, născut la 20 mai 1914 la Bobota jud. Sălaj, înrudit cu Iuliu Maniu, doctor în drept în 1934, secretar al lui Iuliu Maniu, şi Augustin ViŞa, născut la Şeica Mare (jud. Făgăraş), preşedinte al Tineretului Naţional Ţărănesc din 1936, (aduşi de la Gherla) şi separat în dube câţiva dintre foşti miniştri: Alexandru ALEXANDRINI (ministru de Finanţe după 6 martie 1945, membru marcant al partidului condus de Gh.Tătărăscu), Alexandru CONSTANT (ministru al Înzestrării Armatei de la 27.01.1941 pînă la 19.02.1943), Titus DRAGOŞ, avocat (subsecretar de stat al Românizării, Colonizării şi Inventarului şi secretar general la Ministerul de Finanţe), Constantin PANTAZI, general de corp de armată (Ministru de Război 1942-1944), Ion PETROVICI, profesor universitar, academician (ministru în mai multe guverne), Petre TOMESCU, profesor universitar la Facultatea de Medicină Bucureşti (Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale), Gheorghe JIENESCU, general comandor aviator (Subsecretar de Stat al Aerului din 1941 pînă în 1945).

Pe parcurs au mai sosit la Râmnicu Sărat şi alţi condamnaţi: Aurel DOBRESCU ? deputat în mai multe legislaturi şi senator de drept (subsecretar de stat la Agricultură şI Domenii 1928-1930), generalul de brigadă Nicolae DRAGOMIR, profesor universitar de drept internaţional, şef de stat major al Armatei 4, Constantin HOROBEŢ, maior în Direcţia de Informaţii Externe, Ion LUGOŞIANU născut în 5.11.1890, avocat cu studii juridice la Paris, deputat P.N.Ţ., subsecretar de stat la Preşedinţie Consiliului de Miniştri (1928-1930), ministru al Instrucţiunii Publice, Vasile LUCA, unul dintre cei mai îneverşunaţI comunişti puşi în slujba Moscovei, fost ministru de Finanţe după 1945, Alexandru IACOB, subalternul lui Vasile Luca, numit în 1948 ca ministru de Finanţe, Alexandru NEAGU, ministru de Finanţe 1942-1944, Horia MĂCELLARIU, contraamiral, Comandant al Forţelor Navale Maritime (1943-1944), Gheorghe-Ginel PLĂCINŢEANU, medic chirurg din Bucureşti, Dumitru PETRESCU-MARINARU ? membru P.N.Ţ. din comuna Pucheni (jud. Prahova), Teodor ROXIN, avocat din Oradea, Preşedintele organizaţiei P.N.Ţ. din Bihor, deputat, Lazăr ŞTEFĂNESCU, învăţător din Nucet ? Dâmboviţa, aviator ?politic? ca membru al formaţiunilor procomuniste a participat la falsificarea alegerilor din Noiembrie 1946, Nicolae VÂLSAN, născut în 1915, marinar, Nicolae STOENESCU, general de divizie, membru al Academiei de Ştiinţe, ministru de Finanţe 1941-1942 şI comandant al corpului de armată 1944-1945, Alexandru TODEA, episcop greco-catolic, Iosif WALTNER, preot, consilier al Cancelariei episcopale romano-catolice din Timişoara, Mihai GODO, preot iezuit din Banat condamnat cu lotul bisericii catolice.

Această listă poate nu-i completă, dar ea este reală.

CONDIŢIILE DE ?VIAŢĂ? ÎN INFERNUL RÂMNICU SĂRAT

Din relatările unor foşti supravieţuitori

Augustin VIŞA povesteşte: ?Eu am fost urcat la etajul 1, într-o celulă strâmtă, cu un pat, măsuţă pe 3 picioare, o banchetă mică, un vas cu apă şi hârdăul? uşa era din fier masiv cu un vizor şi o deschizătură pentru gamela cu mâncare. O fereastră în formă de crenel aducea în minuscula încăpere o lumină opacă. Constat că plafonul e din tablă ondulată, groasă, peste care era cărămidă acoperită cu asfalt, duşumeaua era la fel? Mi-au scos cătuşele de la picioare. Două zile s-au chinuit să taie niturile. Dalta era tocită, iar nicovala se mişca sub loviturile de ciocan. Bomfaier nu aveau. Am simţit dureri îngrozitoare? Peste tot domnea o linişte de cimitir. Paznicii aveau papuci de pâslă, ca să nu se simtă, ca să poată supraveghea interiorul celulelor fără să fie auziţi.?

Corneliu COPOSU: ?Fiecare deţinut fiind singur în celulă, nu avea deloc lumină naturală... ferăstruica celulei era în permanenţă oblonită pe dinafară ca să nu se poată vedea cerul. De altfel, geamul era şi de neatins la înălţimea la care era situat? În afară de 8 ore destinate somnului, în timpul zilei trebuia să stai în picioare, sau pe tinetă. Nu aveai dreptul să te aşezi pe pat, nu aveai cu cine să vorbeşti? Râmnicu Sărat era nu numai cea mai dură puşcărie, dar şi un fel de închisoare experimentală, liceu de aplicaţie pentru viitoarele cadre? pentru menţinerea ordinii aplicau ca metodă de disciplină bătaia. Intrau în celulă cinci-şase gardieni, gealaţi înalţi cu bastoane şi băteau toţi deţinuţii pe rând, fără nici o justificare, până cădeau jos. Toţi deţinuţii, indiferent de vârstă şi starea sănătăţii, erau bătuţi metodic. Regimul acesta nu l-a ocolit nici pe Mihalache la 82 de ani; nu fusese scutit de bătaie nici Pogoneanu, fost director în Ministerul de Externe care, paralizat pe jumătate, nu putea sta în picioare, era bătut în pat, culcat.?

Ion-Ovidiu BORCEA, cel mai tânăr locatar al Râmnicului Sărat, a stat 6 ani: ?Acolo se murea de foame, de frig, de terorizare şi din lipsă de tratament medical. Ferestrele aveau obloane. Nu se vedea afară, iar ferestrele erau căscate de un deget? Seara eram obligaţi să ne culcăm cu mâinile afară din pătură, în cămaşă şi izmene, cu capul la geam şi faţa spre uşă, iar zăpada care intra pe fereastră în timpul nopţii o scuturam ziua de pe pătură... Frigul în aceste celule sinistre ţinea de la căderea primei ploi din luna septembrie şi până la începutul verii. Cămaşa de pe mine, pe care o aveam de 4 ani, ajunsese ca o apărătoare de muşte şi deşi protestam să nu mi-o mai ia la spălat că se rupe, mi-o luau în fiecare săptămână că trebuia să fim ?igienici?? Îmi dădeau un mosor de aţă să mi-o cos, fâşie de fâşie, dar pânza era atât de putredă că aţa o rupea şi mai rău. Arătam precum Garda elveţiană de la Vatican, numai în panglici, iar când le spuneam că nu mai am cămaşă pe mine, au zis că e mai bună decât a lui ăla de la 4. Acolo era Jenică Arnăutu? Haine  nu aveam decât ce era pe noi, plus două obiele de grosimea şi mărimea unei batiste. Schimburile de lenjerie ni le dădeau săptămânal ca să nu îmbrăcăm două cămăşi sau doi chiloţi. Am purtat o pereche de bocanci timp de 6 ani, care nu mai aveau talpă. Am pus un tub de pastă de dinţi turtit ca să nu stau cu talpa direct pe ciment. Când le-am arătat cât de rupţi erau bocancii, m-au luat la bătaie zicând că am băgat tubul acolo ca să rup ghetele. În 1961 mi-au degerat toate degetele de la picioare, s-au înroşit, apoi s-au făcut vinete, au început să mă mănânce şi mi-a căzut pielea de pe ele? Fiindcă era iarnă am raportat că nu aveam îmbrăcăminte decât ruptă şi un ofiţer mi-a dat un pumn în gură de m-a trântit pe pat şi mi-a rupt un dinte??

Victor ANCA: ?Regimul de la Râmnicu Sărat a fost de o sălbăticie pe care mintea unui om sănătos nu poate crede că a fost posibil. Aceasta a fost rodul omului-animal produs al regimului totalitar. Citind astăzi literatura despre lagărele de exterminare din URSS-ul marxist şi Germania hitleristă, cei ce am supravieţuit Râmnicului Sărat constatăm că România comunistă din timpul lui Gheorghiu-Dej nu a fost cu nimic mai prejos şi a avut şi ea pe alde Beria, Dzerjinski, Himmler, Eichmann sau alţi odioşi criminali, şi ai noştri se numeau Alex. Vişinescu, Nicolschi Alex., Pantiuşa Bodnarenco sau alte nume tot aşa de sinistre.?

Horia MACELLARIU, ajuns pe 4 aprilie 1958 la Râmnicu Sărat, s-a adresat pe 23 aprilie directorului general al penitenciarelor: ?Sunt bătrân (64 de ani) şi bolnav (distrofic cu o debilitate generală, astenie şi frecvente lipotimii, cardio-miocardită, afecţiuni pulmonare, afecţiuni digestive ? gastrită şi enterocolită, tulburări de vedere ? imagini suprapuse, vedenii colorate, orificiile herniare slăbite, picioarele se umflă din cauza ţesuturilor slăbite etc.) În această stare a sănătăţii şi a vârstei sunt pus într-un regim de execuţie înăsprit, în care nu pot, la nevoie, să mă întind zilnic timp de 17 ore şi cu regimul alimentar ? pe care-l aveam la penitenciarul Aiud din cauza boalei ? suprimat. În continuarea acestei situaţii căreia nu-i pot face faţă, cu slabele mele puteri rămase, îmi văd sfârşitul vieţii grăbit, fără ca să am vreo vină care să justifice înăsprirea tratamentului impus.?

Şi tot Ion-Ovidiu BORCEA care a cunoscut numeroase închisori, trecând şi prin minele de plumb, protestând permanent şi peste tot împotriva condiţiilor de exterminare la care erau supuşi deţinuţii, precizează: ?Râmnicu Sărat a fost poate, cea mai tragică închisoare prin regimul aplicat. Dacă nu are faima Aiudului, este pentru că este infinit prea mică, a purtat pe conştiinţă un număr mic de deţinuţi, dar care au fost trimişi acolo, pentru a nu se mai întoarce niciodată. Fiindcă nu este totuna să mori cu 4-5 într-o celulă, ori să mori singur după 6 ani? A fost drumul fără întoarcere, închisoarea fără speranţă, şi numai un miracol, neprevăzut de comunişti, ne-a scos de acolo pe cei ce am mai rămas. Un chin şi o durere se împart mai uşor între mai mulţi, decât cu tine însuţi, când începi să uiţi numărătoarea zilelor, iar anii îi socoteşti după trecerea anotimpurilor. Şi dacă peste această linişte de mormânt din închisoarea cu 36 de celule unde nici supraveghetorii nu aveau scaun să se aşeze, ca să ne poată pândi şi ziua şi noaptea, mai adaugi şi foamea, frigul, bătăile, izolările, bolile, singurătatea, contabilitatea morţilor, lipsa de informaţii, necunoscutul zilei de mâine, tăcerea sinistră şi lipsa de speranţă, nu-ţi mai rămâne decât singurul ?succes? că nu ai crăpat tu înaintea colegului tău.?

ŞI TOTUŞI AU MAI FOST LEGĂTURI ÎNTRE CELULE

Deţinuţii aduşi aici erau ?crema? care refuzase orice compromis, orice propunere de colaborare cu regimul criminal, sau de supunere şi desolidarizare de trecut. Sunt date certe despre Ion MIHALACHE, Ilie LAZĂR, Victor RĂDULESCU-POGONEANU, Camil DEMETRESCU, Corneliu COPOSU, Aurel DOBRESCU, Ion BĂRBUŞ, Ion DIACONESCU, Constantin HAGEA, Mălin Bosca, Ion-Ovidiu BORCEA şi cred că tuturor celor ce au trecut pe acolo li s-au făcut propuneri de renunţare la demnitate.

Aceşti oameni între oameni, hotărâţi să nu se predea călăului, au încercat să spargă tăcerea de mormânt în care fuseseră aruncaţi şi, dacă nu o puteau face prin viu grai, încercau în Morse prin ciocănituri la perete, tuse sau scârţâit de scaun?

Prin semne, două exemple sunt semnificative în ceeace priveşte imaginaţia:

1. Comandorul Gheorghe JIENESCU a înşirat pe o aţă în alfabetul Morse o cerere de înscriere în Partidul Naţional Ţărănesc, adresată lui Corneliu Coposu.

2. Ovidiu Borcea, şi-a scos câteva aţe din prosopul cu care eram dotaţi şi ? cu fantastică răbdare ? a compus un mesaj în Morse, făcând pe aţă noduri simple pentru punct şi duble pentru linie. Apoi prin tuse, mi-a amintit că-mi va lăsa mesajul într-un loc anume, şi a făcut-o de 3 ori, spune Ion Diaconescu, destinatarul acestor mesaje.

Transmiterea mesajelor prin ciocănituri în alfabetul Morse la perete a fost utilizată mai mult timp, specialişti în aceste comunicări fiind Ion-Ovidiu BORCEA, Corneliu COPOSU, Ion PUIU, Ion DIACONESCU, părintele Mihai BALICA?

Inginerul Ion PUIU a imaginat un alt sistem, folosirea scăunelului ca instrument de transmitere, bătând în el scurte mesaje. Ulterior şi-a perfecţionat sistemul prin deteriorarea scăunelului încât acesta să scârţâie prin mişcările făcute pe scaun, dar nu a prins prea mult timp.

Corneliu COPOSU a început să-şi scuture bocancii în cadenţă de Morse pe treptele intrării la revenirea de la plimbare. Dar putea transmite numai mesaje scurte şi numai când era noroi.

Folosirea tusei în cadenţa alfabetului Morse. O tuse simplă pentru punct şi dublă pentru linie. Se tuşea în timpul plimbării şi era cam epuizant. Totuşi prin acest sistem se putea cunoaşte aproximativ viaţa colectivităţii din această cumplită izolare: cine pleca, cine mai venea, cine a murit, cine a fost bătut şi, rar dar totuşi, se mai aflau şi unele ştiri politice de la cei ce veneau de la anchetele Securităţii, de la spital (rar).

Pentru acei care nu s-au angajat în această ?horă? de a ţine cât de cât legătura a fost şi mai greu de suportat calvarul de la Râmnicu Sărat.

Seara de la 9 la 10, Borcea ţinea un recital de ştiri tuşind în Morse, de se auzea în toată secţia, iar bolnavii adevăraţi se abţineau ca să mai tuşească. Până la urmă au băgat un telegrafist de drept comun într-o celulă care în timp de o săptămână a depistat sistemul.

În plină iarnă a fost descoperit Ovidiu Borcea de acest turnător şi a fost dus în subsol unde, dezbrăcat la pielea goală, legat cu mâinile şi picioarele între capetele unui pat de fier, a fost bătut de comandantul Alexandru Vişinescu cu o coadă de mătură, trei zile, până ce dădea sângele din el.

Au mai fost şi rare luări directe de contact, prin viu grai, cum a încercat s-o facă Ion Diaconescu cu Ion Mihalache, căţărându-se pe capul patului şi agăţat de fereastră a putut zări în 1957: ?un bătrân încovoiat ce îşi târşâia picioarele, îmbrăcat în zeghe de ocnaş, cu capul îngropat între umeri, cu părul alb ca varul, cu faţa suptă de mizerie.? A reuşit să-l facă să înţeleagă cine este, spunându-i chiar, drept încurajare, că totul este bine.

Şi Corneliu Coposu a reuşit prin ciocănituri, destul de greu, ca să-i comunice lui Mihalache, după o jumătate de zi de efort, că ?Niculina e sănătoasă? (soţia).

ŞI AU FOST TORTURAŢI ŞI BĂTUŢI PÂNĂ LA GROAPA COMUNĂ

Faptul că a înţeles mesajele transmise este confirmat de Corneliu Coposu care l-a auzit strigând la uşă, şi nu numai el: ?Aici e Mihalache. A fost nenorocitul de patriarh Justinian Marina la mine, să mă convingă să mă desolidarizez de Maniu. L-am dat afară!? A urmat deschiderea uşii, tăbărârea gardienilor asupra lui şi crunta bătaie.

Mărturia lui Ion-Ovidiu BORCEA este cutremurătoare: ??Ion Mihalache a fost asasinat cu premeditare, deoarece continua să rămână un simbol al rezistenţei româneşti. În nenumărate rânduri a protestat făcând să răsune tot celularul. Ofiţerul politic (Lupu) şi comandantul Vişinescu l-au bătut în permanenţă, i-au creat condiţii să se îmbolnăvească şi nu i-au dat îngrijire medicală. Intrau şi aruncau cu găleata cu apă pe el, în plină iarnă. Eu i-am supravegheat celula prin cele şase găuri pe care le făcusem cu o sârmă în uşă... Dacă n-aş fi fost de faţă această mărturie n-ar exista. Acum când sunt în lumea liberă, am datoria să anunţ acest asasinat pe care l-a săvârşit comandantul Vişinescu. Strigătele: ?Fraţilor, aici este Ion Mihalache. Mă omoară!?, au răsunat în tot celularul. Această crimă nu poate fi uitată.?

Răsfoind rapoartele de pedeapsă cu izolarea din 30 ianuarie şi 7 decembrie 1957, din 23 iulie şi 30 septembrie 1958, 20 şi 26 septembrie 1959, 23 martie 1960, 11 ianuarie 1961, 26 august 1962? constatăm că şicanat, exasperat a strigat ?să-i dăm cu ceva în cap?; ?altădată i s-a luat patul şi a protestat că ?e lăsat să moară ca un câine?, ?în 1959 a protestat că ?nu-mi daţi medicamente, cu mâncarea asta nu pot trăi şi mă ţineţi pe nedrept? ?aceste sublinieri ale paznicilor care cereau pedepsirea arată prea puţin, dar grăitor, din tratamentul de exterminare la care era supus.

În adeverinţa-caracterizare semnată de comandantul Vişinescu se precizează, după moarte că: ?Deţinutul C.R. Ion Mihalache? a fost depus în acest penitenciar, la data de 29. 07. 1955 şi de la această dată a fost pedepsit de 7 ori cu regim sever de izolare pentru cazuri de indisciplină, nerespectarea programului? Are manifestări duşmănoase faţă de regimul de deţinere şi faţă de regimul de Democraţie Populară.?

Iar doctorul în procesul verbal de constatare a decesului scrie că din 1957 au început semne de boală, primele semne de involuţie? în 1959 are cord decompensat? în 1962 luna martie prezentând incontinenţă de urină, fecale, disartrie, dischinezie de bază pentru care a rămas la pat permanent? pe 1. 06. 1962 prezintă hemipareză (membru inferior stâng şi membru superior stâng)? în ziua de 4. 02. 1963 numitul a intrat în stare comatoasă, iar la orele 2,20 noaptea din 5. 02. 1963 decedează...

Cu toate că era bolnav, comandantul A. Vişinescu i-a refuzat patul, mâncarea, medicamentele şi l-a bătut în nenumărate rânduri, aruncând găleţi cu apă pe el, contribuind personal la exterminarea lui.

Înainte de a-l arunca în groapă i-a înfipt şi baioneta în inimă ca să fie sigur că l-a omorât şi nu mai are cine-l trage la răspundere.

O altă crimă oribilă a fost săvârşită împotriva sublocotenentului Jenică ARNĂUTU, partizan din obcinile Bucovinei condamnat la m.s. în 1949, care a fost chinuit îngrozitor şi-n anchetă şi la Aiud. Ajuns la Râmnicu Sărat a cunoscut de la început teroarea dezlănţuită de Alex. Vişinescu şi a răbdat până într-o zi. Refuzându-i-se tratamentul medical şi trimiterea la spital, în schimb pedepsindu-l cu izolarea şi bătaia, într-una din zilele lunii Iulie 1959 a declarat greva foamei împotriva abuzurilor administraţiei. La scurt timp au început să-l chinuiască în greva foamei prin alimentarea forţată cu furtunul. A fost imposibil să fie convins să renunţe. În celula 4 de la Râmnicu Sărat a dus cea mai lungă grevă, de 136 zile după socoteala ţinută de Ovidiu Borcea. Alimentarea forţată se transforma în luptă, adevărată bătaie, fiindcă Jenică nu se lăsa să i se introducă furtunul. Această confruntare între el şi administraţie a durat luni şi el ajunsese în ultimul hal de distrofie. Pe 2 noiembrie 1959 a murit. După ce a fost străpuns cu baioneta l-au aruncat într-o groapă din marginea cimitirului din Râmnicu Sărat. Dar nu singur, fiindcă la deshumare a mai fost găsit cineva acolo aruncat odată cu el, sau după aceea, numai Dumnezeu mai ştie cine era colegul din mormânt. Părinţii i-au ridicat pe amândoi şi i-au înmormântat creştineşte în cavoul familiei Gh. ARNĂUTU din satul Ungureni, jud. Botoşani.

La Râmnicu Sărat se mai găsea venit în 1955 de la Sighet şi Victor Rădulescu-Pogoneanu condamnat 25 de ani în procesul înscenat lui Iuliu Maniu. După sosire, fiind grav bolnav doctorul Grumberg Iancu a constatat ?că prezintă mielită traversă dorso-lombară (paraplegie spastică a membrelor inferioare hipoestezie cutanată, fenomene de triplo retracţie, turburări sfincteriene şi vezicale). Întrucât în cadrul unităţii noastre nu se poate face tratamentul necesar, rugăm a dispune pentru a fi internat într-un spital la care să fie supus unui examen medical de specialitate??. Acest referat a fost însoţit de ? Adeverinţă caracterizare ? semnată de comandantul închisorii în care menţiona: ?de la venirea acestui deţinut în acest penitenciar, în permanenţă a avut o atitudine duşmă noasă faţă de conducerea penitenciarului. Dese au fost cazurile când a insultat cadrele din supraveghere manifestând nemulţumiri faţă de aplicarea regimului ce i se aplică. În momentul de faţă se menţine pe aceiaşi poziţie duşmănoasă faţă de conducerea penitenciarului şi de cadrele ce îl supraveghează.?

Prin adresa nr. 44/0128431 a Direcţiei Penitenciare, lagăre şi colonii, se comunică Penitenciarului Râmnicu Sărat: ?? conform ordinului Locţiitorului Şefului Direcţiei, lt. col. Tăbârcă Ion ?, nu se aprobă cele solicitate. Luaţi măsuri de a pune în vedere şi susnumitului deţinut, iar prezentul ordin împreună cu cererea, referatul medical şi adeverinţa-caracterizare, le veţi ataşa la dosarul său personal.? Semnează şef serviciu, căp. Chiru Ilie.

Deci formele de acoperire erau legale şi au putut continua măsurile de pedepsire prin restricţii de tot felul, nelipsind nici bătaia aplicată în pat de către cadrele de supraveghere în frunte cu Vişinescu, fiindcă era paralizat.

Mult mai târziu, în stare foarte gravă a fost trimis la spitalul Văcăreşti unde a murit pe 10. 03. 1962.

Un caz deosebit a fost şi Ilie A. LAZĂR condamnat la 12 ani în înscenarea de la Tămădău şi care a venit de la Sighet, pe 4 martie 1955, la Rm. Sărat. Înainte de a ajunge la Rm. Sărat a trecut prin MAI-Bucureşti unde în ianuarie 1955 a declarat trei zile greva foamei, deoarece era bolnav şi nu i se acorda îngrijire medicală. La Rm. Sărat a continuat să protesteze din cauza aceleiaşi lipse de îngrijire medicală fiind supus la brutalităţi. A fost trimis la spital dar i s-a întrerupt tratamentul şi readus au continuat torturile, bineînţeles însoţite de bătăi. Ne putem da seama de ce s-a întâmplat din ? Adeverinţa-caracterizare ? semnată chiar de călăul A. Vişinescu în care se menţionează ?Cel în cauză pe tot timpul deţinerii în penitenciar a avut o comportare duşmănoasă faţă de personalul unităţii, cu insulte şi ameninţări, urmărind să-i intimideze prin trecutul său, cu scopul de a-şi uşura regimul? a fost sancţionat cu un total de 70 de zile de izolare, dintre care 7 zile cu aplicarea lanţurilor la picioare??

Într-un raport nr. 41 este menţionat că este bolnav de ulcer cronic duodenal, anemie secundară, distrofie gradul I şi II? şi este foarte recalcitrant fiind pedepsit până la acea dată cu 62 zile izolare? iar pe 8 iulie 1959, ultimul raport cerea pedepsirea cu 7 zile izolare începând din 11 iulie 1959, dar acelaşi comandant A. Vişinescu care aprobase pedeapsa, pe 11 iulie 1959 semna şi adresa către Direcţia Generală a Miliţiei prin care făcea cunoscut că numitul LAZĂR A. Ilie, n. 12 dec. 1895 la Giuleşti-Maramureş a fost pus în libertate, la expirarea pedepsei de 12 ani, stabilindu-se în Bucureşti, str. Poştei nr. 2.

După 15 ani de chinuri prin închisori, pe 6 aprilie 1962 lui Corneliu Coposu i se face ultimul raport de indisciplină soldat cu 5 zile de carceră, tot la Râmnicu Sărat, iar pe 12 iunie 1962 prin referatul 14/774404 al Serviciului ?C? căpitanul Ciumel propune ca, după eliberare, lui Corneliu Coposu să nu i se permită stabilirea în Bucureşti? Urmează decizia E/16450 a M. A. I. semnată de ministru de Interne Vasile Negrea prin care lui Cornel COPOSU i se stabileşte domiciliu obligatoriu pentru 24 de luni în comuna Rubla, raionul Brăila.

Tot după 15 ani a fost eliberat din Râmnicu Sărat şi Camil DEMETRESCU, la sfârşitul lunii august, fiind condamnat în înscenarea procesului  Iuliu MANIU.

Pe 29 noiembrie 1962, având o caracterizare de ?comportare duşmănoasă faţă de regim? a fost scos din închisoarea Râmnicu Sărat şi Ion DIACONESCU  şi a plecat însoţit de miliţian până la Rubla, tot pentru 24 luni de domiciliu obligator, după 15 ani executaţi prin Aiud, minele de plumb şi Râmnicu Sărat.

Cu câteva zile, dacă nu chiar ore, mai înainte plecase acasă şi Ion ADAMESCU, tot după 15 ani de muncă forţată şi închisoarea de exterminare de la Aiud.

CĂLĂII ACESTEI ÎNCHISORI

Printre cei ce au imaginat şi pus în aplicare acest regim de la Râmnicu Sărat, în afară de conducerea superioară a partidului comunist, au fost:

Nicolschi Alexandru, Bodnarenco Pantiuşa, Negrea Vasile?

Bădică Ilie, directorul penitenciarelor

Vişinescu Alexandru, căpitan, comandantul penitenciarului

Lupu Vasile (?), ofiţerul politic.

Doctorii Grumberg Iancu, Dumitrescu Aurel,

Gardieni supraveghetori, o mică parte:

Furnică (?) (sublocotenent), Şerban Ion (plutonier major), Găzdaru Dumitru (serg. major), Dănilă Ştefan (sergent), Valter (sergent) şi alţi gardieni ??? depistaţi: Bucur Radu, Burlacu Victor, Ciocârlan Gheorghe, Ciocio Ion, Costiean Tudor, Dănilă Stan, Dobrin Ion, Ion Zamfir, Guţă Grigore, Huiu Ion, Iordăchescu Ion, Mihalce Fănică, Militaru Dumitru, Mitrofan Fănică, Necula Ion, Nistor Ion, Oroveanu Dumitru, Păiş Ion, Papuc Nicolae, Perian Ion, Rusini Alexandru, Stan Valter, Stoica Vasile, Tăbleţ Vasile, Vârloi Radu, Vrancea Ion, Vasile Victor, Vasiliu Ion, Vlăsceanu Nicolae, Voicu Ion, Vulpoi Gheorghe?

Poate deschiderea dosarelor să aducă mai multă lumină asupra acestor neoameni care în majoritatea cazurilor sunt din satele judeţelor apropiate.

Pe data de 13 aprilie 1963 s-a desfiinţat închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Dacă închisoarea din Piteşti s-a caracterizat prin violenţa colectivă, cea din Râmnicu Sărat a excedat prin exterminarea individuală într-o linişte de mormânt.


ramnicu sarat

Penitenciarul Râmnicu-Sărat

 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.