2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
Amintiri din temnită
Ion Diaconescu
 
Astfel, pe la începutul lui iulie 1957, am intrat în micul dar sinistrul penitenciar de la Râmnicu Sărat unde îmi voi petrece ultimii cinci ani şi jumătate de detenţie. A fost ultima perioadă de puşcărie, dar cea mai amară, oribil de amară!!

Metode noi de exterminare: izolarea totală

Nu-mi amintesc precis cum s-au desfăşurat lucrurile după intrarea noastră pe uşa clădirii penitenciarului de la Râmnicu Sărat, până m-am trezit de unul singur în noua mea celulă.

Parcă am trecut printr-o cameră de triere unde am fost echipat cu haine obişnuite de puşcăriaş şi, după percheziţia de rigoare, mi s-a luat tot bagajul, rămânând ?în dotare? cu ce aveam pe mine. Îmi amintesc totuşi cu precizie graba şi atmosfera conspirativă în care se executau toate aceste operaţii, mai teribil ca la Securitate! De asemenea, în ciuda vitezei cu care am traversat distanţa de la intrare până la uşa celulei, am putut să zăresc înfăţişarea interioară a clădirii.

Era în genul celularului mare de la Aiud, însă părea o miniatură a acestuia, cu un hol spaţios la mijloc şi cu celulele înşirate pe două niveluri de o parte şi alta lateral, totul la o scară foarte redusă. Nu arăta mai mare decât un vechi conac boieresc şi celulele erau puţin mai mici, având doar 3,5 metri în lungime în loc de 4 metri, dar acest lucru deranja foarte puţin, dat fiind faptul că nu împărţeam spaţiul cu nimeni.

Odată intrat în celulă, dintr-o privire am făcut imediat inventarul ?bunurilor în folosinţă?: un pat de fier cu saltea de paie şi chiar cu cearşaf pe el, o pătură, o sobiţă pentru cărbuni ca acelea din zarca Aiudului, un scăunel rudimentar şi foarte scund, identic cu acelea folosite de ţărani, pe vremuri, în jurul meselor lor rotunde, şi, desigur, cele două tinete constând din două ciubăraşe de lemn.

Nu părea o dotare mai rea ca în alte părţi, însă am remarcat din capul locului că fereastra, de dimensiuni reduse şi oblonită, era amplasată foarte sus, astfel încât cu mare greutate, doar căţărându-te pe pat şi agăţându-te de zăbrelele ei, ai fi putut zări ceva afară, dacă vreo crăpătură în oblon ar fi permis, eventual, acest lucru.

După aceste prime constatări m-am culcat şi am adormit imediat. Trecuse

de miezul nopţii şi eram obosit de pe drum. Abia adormit m-a trezit o bătaie stridentă de clopot. Era ora 5 dimineaţa. Cu această ocazie ni s-a comunicat, fiecăruia în parte, programul: deşteptarea în fiecare zi la ora 5 prin bătaia clopotului. După deşteptare, deţinuţii trebuiau să-şi facă patul după o tehnologie precis indicată şi, din acel moment, până la 10 seara, era strict interzis să te mai atingi de el! În tot acest timp aveai voie să te plimbi liniştit în celulă sau să stai pe scăunel, cu faţa la vizetă, în aşa fel încât gardienii să te poată privi în orice moment.

Stând pe scăunel, nu aveai cum să dormi, iar dacă erai surprins în această gravă culpă, erai pedepsit. De asemenea, nu aveai voie să faci zgomot în celulă, care s-ar fi putut auzi la vecini, nu aveai voie să te caţări la fereastră şi nu îţi era permis să ciocăni sau măcar să atingi zidurile pentru a încerca să stabileşti o legătură cu ceilalţi deţinuţi.

Când ni s-a dat masa am mai aflat şi despre alte restricţii. Astfel, după ce mâncam, gamela şi lingura erau scoase din celulă ca să nu rămână asupra noastră niciun obiect metalic şi, în genere, niciun obiect în afară de cele cu care era dotată celula.

Pe parcurs aveam să luăm cunoştinţă de multe alte interdicţii pe care noi, în ciuda faptului că aveam o vechime de zece ani în puşcărie, nu le mai întâlniserăm până în acel moment. Era pentru prima dată, incluzând şi perioadele de anchetă de la Securitate, când ţi se interzicea să dormi sau să stai pe pat ori pe jos în lipsa acestuia. De asemenea, măsurile de izolare, neîntâlnite nici la Securitate, depăşeau orice închipuire! În conformitate cu măsurile luate, deţinutul nu trebuia să mai vadă nicio altă fiinţă omenească, în afară de gardianul din tură care îşi îndeplinea serviciul matinal, fără să-ţi adreseze niciun cuvânt.

Cei care serveau mâncarea erau nişte plantoane de drept comun dar, în cinci ani şi jumătate cât am stat acolo, n-am zărit pe niciunul, nici măcar o dată. Plantoanele îţi puneau gamela la uşă şi, după plecarea lor, gardianul îţi deschidea, iar tu, fără să ieşi din celulă, întindeai mâna şi luai gamela. Cu tinetele se proceda la fel. Le scoteai afară, la uşă, plantoanele le goleau şi apoi le băgai înăuntru fără să zăreşti pe altcineva în afară de gardian.

Când intrau persoane străine în celulă - inspecţii superioare, procuror, medic, careva din administraţie -, aveai obligaţia să te întorci cu faţa la perete, în fundul celulei, şi numai dacă ţi se adresau, de cele mai multe ori cu un onomatopeic ?psss!?, aveai dreptul să te întorci ca să răspunzi la întrebări. Nimeni nu intra de unul singur în celulele noastre, ci întotdeauna însoţit măcar de gardianul de serviciu, ca să nu se creeze posibilitatea unor discuţii de la om la om.

Când eram scos la aer, tot de unul singur, eram escortat de acelaşi gardian până în curte, de multe ori trebuind să parcurg coridorul cu ochelari negri, pentru a nu zări ceva nepermis prin hol. În curte te plimbai de unul singur sub stricta supraveghere a securistului din prepeleac. Trebuia să mergi liniştit, fără să te apleci pentru a ridica ceva de jos, cu capul plecat, fără a ridica ochii ca să vezi cerul sau pe securistul de pază. La cea mai mică abatere, securistul bătea clopotul, gardianul venea şi te readucea în celulă, apoi urma pedeapsa.

Cam la două săptămâni o dată eram duşi la baie, dar cu aceleaşi măsuri teribile de izolare. Un gardian te escorta până acolo, el şedea tot timpul lângă tine, el deschidea şi închidea robinetul de apă, el te aducea înapoi. Nu zăreai pe nimeni altcineva!

În concluzie, se pusese la punct un sistem draconic pentru a ne distruge toate resorturile sufleteşti. Adică cei ce supravieţuiseră perioadelor de exterminare prin foamete şi torturi urmau să fie acum distruşi psihic prin aceste nemaiîntâlnite măsuri de izolare.

De fapt, regimul de la Râmnic n-a fost decât o exacerbare, până la limitele extreme, a măsurilor de izolare care începuseră să fie introduse, după 1953, prin toate puşcăriile. Se poate spune că se perfecţionaseră mijloacele de tortură: în locul foamei şi al bătăilor cu urme vizibile imediat, această acţiune concertată asupra psihicului, cu urme mai puţin vizibile, dar cu efecte sigure în timp.

Coposu, Puiu si ?Ilie Javap?

Pentru moment, din cauza experienţei mele de vechi puşcăriaş, n-am fost prea impresionat la aflarea restricţiilor respective. Mi-arn amintit de dictonul care spunea că în puşcărie orice măsură durează trei zile, dicton care din păcate nu prea s-a adeverit, şi m-am gândit de îndată să găsesc mijloacele ca să eludez aceste restricţii.

Cea mai la îndemână cale pentru a sparge zidul izolării era să stabileşti legătura cu celulele vecine din jur. În consecinţă, chiar din dimineaţa primei zile, cu ochii ţintă la vizetă, pe unde puteam fi spionat de gardian, am început să ciocănesc cu prudenţă în peretele ce mă despărţea de vecinul din dreapta.

Spre satisfacţia mea, mi s-a răspuns! Dar, vai, vecinul meu nu ştia nici Morse, nici un alt alfabet mai ca lumea din cele care circulau prin puşcării. Cunoştea, sau a imaginat atunci, cel mai primitiv alfabet posibil care consta din ciocăneli în zid în ordinea alfabetică a literelor: o bătaie pentru ?a?, două pentru ?b?, trei pentru ?c?. Era un sistem extrem de dificil pe care îl ştiam şi eu, aşa că până la urmă ne-am înţeles.

Spre marea mea bucurie am descoperit că vecinul era Corneliu Coposu. I-am propus imediat să-l învăţ Morse, el a acceptat cu entuziasm şi am trecut de îndată la acţiune.

Adaptarea alfabetului Morse pentru a putea fi ciocănit în zid de către deţinuţi se făcea prin înlocuirea liniei printr-un punct dublu, dar ritmul bătăilor permitea cu uşurinţă să distingi punctele duble, adică linia, de punctul propriu-zis. Eu învăţasem Morse cu ani în urmă, tot în puşcărie, din spirit de prevedere, fără să fiu nevoit să-l folosesc căci, până la Râmnicu Sărat, existau alte posibilităţi de contact între noi, mult mai lesnicioase. Acum însă această prevedere se dovedea de mare utilitate!

În condiţiile de la Râmnic, cu o atât de strictă supraveghere, era foarte greu

să înveţi Morse pe un coleg din altă celulă, căci trebuia să faci mereu apel la un alt alfabet de referinţă. Dar Corneliu Coposu s-a dovedit un elev excepţional de aplicat şi astfel am reuşit, în câteva ore, să-i transmit alfabetul respectiv, un adevărat record! Din acel moment, nu mai eram singur în noua puşcărie, eram deja doi!!

Corneliu, la rândul lui, a stabilit tot prin Morse legătura cu vecinul din dreapta, adică inginerul Puiu, şi astfel am devenit trei la număr.

Din păcate, firul s-a întrerupt aici, deoarece am aflat că Puiu nu mai avea vecin în dreapta lui, el stând în prima celulă din această ramură, situată la parter, în stânga celularului.

Rămânea deci obligaţia mea să încerc prelungirea firului deschizând legătura în partea stângă. Chiar a doua zi după stabilirea legăturilor cu Corneliu şi Puiu, am ciocănit în peretele din stânga şi, după mai multe insistenţe, mi s-a răspuns. Culmea a fost că respectivul a început să-mi transmită un mesaj într-un alt alfabet pe care de asemenea îl cunoşteam. Era un alfabet destul de greoi ce consta din împărţirea literelor în grupe de câte cinci şi pentru fiecare literă trebuiau bătute în ordine câte două serii de bătăi distincte, una reprezentând poziţia grupei şi cea de a doua pe cea a literei.

Acest alfabet se folosea la Aiud prin anul 1947, dar, după introducerea alfabetului Morse în puşcărie, nimeni nu-l mai folosea. Mesajul recepţionat de la vecinul din stânga suna astfel: ?Aici Ijie Javap de Otsas.? Am încercat să-i transmit şi eu cine sunt, tot în respectivul alfabet, dar el făcea impresia că nu înţelegea şi repeta întruna: ?Aici Ijie Javap de Otsas.?

O zi întreagă toate încercările mele de a mă înţelege cu el au fost zadarnice, el bătea întruna acelaşi mesaj; în aceste condiţii am tras concluzia că respectivul nu ştie româneşte, mai ales că nici nu avea un nume românesc. După nume m-am gândit că ar putea fi sârb de prin Banat, aşa-zis titoist, de felul celor pe care îi întâlnisem prin alte puşcării. De fapt, numele era complet neobişnuit. Prenumele ?Ijie? avea, totuşi, o rezonanţă sârbească. Am fost foarte mâhnit de acest insucces şi le-am transmis lui Coposu şi Puiu că aveam ghinion, că vecinul părea sârb şi nu ştia româneşte.

Noaptea următoare m-am trezit devreme, înainte de bătaia clopotului. Stând în pat, reflectam cu amărăciune la această neşansă care limita drastic posibilităţile de a ţine legătura între noi şi îmi puneam mereu întrebarea cine ar putea fi acest vecin sârb aşa de important că fusese necesar să fie izolat la Râmnic. Ştiam dinainte că acolo se mai găsea grupul Mihalache şi unii lideri legionari, dar despre vreun sârb nu auzisem nimic.

Frământând gândurile, am trecut în revistă pe componenţii grupului Mihalache şi printre ei mi-a venit în minte si numele lui Ilie Lazăr. Dintr-o dată m-a frapat apropierea de nume între Ilie şi Ijie şi am observat că numai o literă era schimbată, ?j? în loc de ?l?, iar Javap avea acelaşi număr de litere ca şi Lazăr şi începea tot cu ?J?, adică cu ?L?. Şi uite aşa, pornind de la această confruntare a celor două nume, precum Champollion cu piatra de la Rosetta, în câteva clipe am descifrat enigma! Vecinul meu era într-adevăr Ilie Lazăr. ?De Otsas? însemna de fapt ?deputat? şi toată încurcătura provenea din faptul că Ilie introdusese o inovaţie în respectivul alfabet. El eliminase litera ?j? şi astfel toate literele după ?j? se deplasaseră cu un număr mai sus şi nu ne mai puteam înţelege.

Eram entuziasmat de descoperirea făcută şi îmi venea să sar din pat, precum Arhimede din baie, şi să strig ?Evrika?, dar, spre deosebire de anticul învăţat, eu a trebuit să aştept până a bătut clopotul deşteptarea!

Înarmat acum cu cheia noului alfabet, am reluat ciocănelile în zidul din stânga şi în sfârşit ne-am înţeles. A fost rândul lui Ilie Lazăr să se bucure aflând cine eram noi cei sosiţi cu trei zile în urmă şi să afle toate noutăţile pe care le ştiam. L-am învăţat şi pe el Morse în câteva zile şi astfel acum eram patru inşi în legătură directă!

Dar lucrul cel mai important era că prin Ilie Lazăr stabilisem legătura între noi, lotul nou sosit, şi cei care se găseau dinainte la Râmnicul Sărat. De la Ilie Lazăr am aflat imediat că Mihalache se găsea la etaj, exact în celula de deasupra lui Puiu, iar Pogoneanu tot la etaj, undeva pe ramura cealaltă din dreapta. Nu-mi amintesc dacă, în acel moment, se mai găsea la Râmnicul Sărat altcineva din lotul Maniu ? Mihalache, în afară de aceştia.

Vârfurile legionare plecaseră între timp de aici şi, în afară de lotul nostru şi foştii miniştri antonescieni sosiţi odată cu noi, la Râmnic se mai aflau întemniţaţi fostul lider comunist Vasile Luca şi câţiva din colaboratorii săi apropiaţi.

În mare, eram deci orientat în ceea ce priveşte componenţa noii puşcării.

Formam aşadar un grup de patru deţinuţi în legătură directă dar, din păcate, această legătură s-a întrerupt aici, căci vecinul din stânga lui Ilie n-a răspuns la apel. Dar şi această legătură numai între patru prieteni reprezenta enorm de mult pentru starea noastră sufletească! Era antidotul cel mai eficient contra izolării cu efecte depresive la care eram condamnaţi!

Iar Ilie Lazăr putea să ne spună o mulţime de lucruri referitoare la cele petrecute cu lotul Maniu, despre care, în general, se ştia foarte puţin în celelalte puşcării. De la el am aflat atunci în ce condiţii sălbatice au fost ţinuţi la penitenciarul din Galaţi şi mai ales la cel din Sighet, unde fusese întemniţată toată elita politică a ţării.

Despre moartea lui Maniu

Şi el mi-a confirmat că, într-adevăr, Maniu murise în februarie 1953 la Sighet, neacordându-i-se nici un fel de asistenţă medicală sau îngrijire. Nici măcar povestea pe care o aflasem la Aiud cum că, în ultimele zile de viaţă, Maniu s-ar fi bucurat de îngrijirea unui deţinut, călugăr catolic băgat în celula lui în acest scop, nu era adevărată, aceasta în conformitate cu relatările lui Ilie Lazăr. Murise ca un câine la care nu se uită nimeni.

Toţi cunoscuserăm un asemenea tratament sălbatic în temniţă dar, până la sosirea la Râmnicu Sărat, atât eu cât şi ceilalţi prieteni trăiserăm cu convingerea că Maniu şi ceilalţi conducători politici ai ţării se vor fi bucurat, cât de cât, de un tratament mai omenos. Dar ticăloşia n-a avut nicio limită, din contră, cu cât un deţinut era socotit mai important, cu atât tratamentul era mai dur, adică era socotit un duşman mai periculos pentru regim şi trebuia lichidat într-un mod oarecare!

De la Ilie Lazăr am aflat cu această ocazie şi un alt fapt foarte important pe care nu-l ştiusem până atunci şi despre care n-am mai putut lua alte detalii pentru că, între timp, toţi cei implicaţi au dispărut.

În toamna lui 1953, sau poate chiar începutul lui 1954, în tot cazul după moartea lui Maniu, ca o consecinţă a morţii lui Stalin şi a începutului de dezgheţ din U.R.S.S., s-au iniţiat şi la noi în ţară unele măsuri timide de destindere. Pentru lumea condamnaţilor această politică s-a tradus prin luarea unor măsuri care să dea o aparenţă de mai multă legalitate şi prin eliberarea unor categorii de deţinuţi socotiţi mai puţin periculoşi, în special aceia care nu fuseseră judecaţi. Am mai menţionat această problemă în alt context.

Ca urmare a acestor măsuri s-a făcut şi trierea deţinuţilor de la Sighet şi, cu această ocazie, o mulţime de fruntaşi politici de acolo, fără condamare sau chiar condamnaţi, au fost eliberaţi.

Tot atunci, câţiva dintre supravieţuitorii lotului Maniu care se mai găseau în puşcărie, în frunte cu Ion Mihalache, au fost duşi la Bucureşti la M.A.I., unde, vreme de peste un an şi jumătate, până în vara lui 1955, s-au încercat tot felul de presiuni asupra lor spre a le smulge declaraţii prin care să se lepede de crezul şi trecutul lor politic şi prin care să preamărească noul regim. Adică li se cerea să dea o declaraţie în genul celei date de Titel Petrescu, pe care o citisem şi eu în Scânteia, în 1955, pe când mă găseam în fabrica Aiud. Asemenea declaraţii au fost date probabil de toţi cei care au fost eliberaţi în acea perioadă.

Deci regimul nu voia să intre în aşa-zisă legalitate pe gratis, ci numai cu preţul compromiterii şi neutralizării complete a tuturor personalităţilor care reprezentau potenţialii adversari politici.

N-am mai reţinut dacă în afară de Mihalache, Ilie Lazăr şi Victor Pogoneanu au mai fost duşi şi alţii din lotul Maniu la Bucureşti şi supuşi la aceste presiuni. În tot cazul, Mihalache era capul de afiş. Asupra lui s-au exercitat cele mai mari presiuni, declaraţia lui o voiau cu orice preţ, socotind că astfel vor da o lovitură decisivă împotriva întregului P.N.Ţ.

În ceea ce îl priveşte pe Titel Petrescu, nu ştiu dacă a fost eliberat direct de la Sighet, dar pe la Râmnicu Sărat a trecut sigur, căci pe un perete al noii mele celule am putut descifra scrijelit numele lui. Tot pe acelaşi perete am putut descifra şi numele liderului legionar Nicolae Pătraşcu.

O revedere după zece ani

După ce am aflat de celula în care se găsea Mihalache, a pus stăpânire pe mine gândul să încerc, pe toate căile posibile, să stabilesc legătura cu el.

Ilie Lazăr mi-a spus că şi Mihalache ştie alfabetul acela pe grupe de litere,

dar nici chiar Puiu care se găsea sub celula lui nu putea bate aşa de tare în zid ca să audă el la etaj. Mai ales că, ţinând seama de vârstă, poate că nici nu mai auzea aşa de bine. Bătaia în zid trebuia făcută foarte uşor ca să nu se audă pe coridor, cu ochii ţintă la vizetă şi cu atenţia încordată să nu fii simţit de gardieni care, încălţaţi cu pâslari pentru a amortiza zgomotul, stăteau la pândă zi şi noapte prin faţa celulelor.

În aceste condiţii mi-am propus să urmăresc momentul când Mihalache este scos la plimbare şi, cu toate riscurile, să mă caţăr la geam şi să încerc să-l văd prin crăpăturile oblonului.

Trecuseră vreo zece zile de la sosirea noastră la Râmnic şi ne însuşiserăm deja reperele de orientare în noul nostru habitat. Învăţaserăm să interpretăm cele mai mici zgomote din hol, simţeam când este scos la plimbare deţinutul din cutare sau cutare celulă, când se aduce masa sau când este cineva în inspecţie. Aşa am putut descifra şi momentul când Mihalache era scos la plimbare şi am observat că, uneori, el era adus chiar în curtea vecină cu celulele noastre.

Penitenciarul avea două curţi de plimbare, una mărginită de celulele din stânga şi cealaltă de cele din dreapta. În general, probabil tot din raţiuni de izolare a deţinuţilor, noi eram scoşi la plimbare în mod încrucişat, adică cei din ramura stângă în curtea dreaptă şi invers. Dar, uneori, nu mai ştiu din care motive, se proceda şi altfel, mai ales la început.

Aşa că Mihalache a ajuns să se plimbe şi în curtea vecină cu celulele noastre. Într-un asemenea moment, când i-am auzit paşii târându-se prin curte, într-o poziţie convenabilă, m-am căţărat cu maximum de viteză la fereastră şi prin crăpătura oblonului am reuşit, în sfârşit, să-l văd!

Scena n-a durat decât câteva secunde, riscul era foarte mare, dar timpul a fost suficient ca imaginea lui să mi se întipărească pregnant în minte. Am fost pur şi simplu şocat! Cât de schimbat era faţă de Ion Mihalache pe care-l ştiam eu din libertate, îmbrăcat într-un splendid costum naţional, cu părul castaniu, cu figura luminoasă şi plină de viaţă, cu mişcări agile de om în putere!

Acum, pe sub fereastra celulei mele îşi târşâia picioarele un bătrân încovoiat, îmbrăcat în zeghe de ocnaş, cu capul îngropat între umeri, cu părul alb ca varul, cu faţa suptă de mizerie.

Desigur, trecuseră zece ani de când nu-l mai văzusem, ani de suferinţe cumplite şi nici eu nu mai arătam ca înainte. Toţi cei din jurul meu se schimbaseră. Dar numai când revezi după atâta timp pe cineva care ţi-a fost apropiat îţi dai seama cu adevărat de anii scurşi şi de suferinţele îndurate. Revederea lui Mihalache mi-a produs acelaşi gol sufletesc, acelaşi sentiment de zădărnicie pe care îl încercasem cu mai bine de un an înainte, când o revăzusem pe mama la Aiud!

După trecerea acestor clipe de descumpănire mi-am revenit şi m-am gândit ce-aş putea face, în condiţiile vitrege de acolo, spre a-i aduce o fărâmă de bucurie acestui om, de care mă simţisem atât de legat. Mi-am zis că desigur se va bucura mult dacă va afla că l-am descoperit acolo, că n-a fost uitat, că, dimpotrivă, nu este singur pe drumul calvarului şi că cineva din familie este chiar la câţiva paşi de el, împărtăşind aceleaşi suferinţe.

Sub imboldul acestor gânduri am pândit până i-am auzit paşii apropiindu-se de celula mea, m-am căţărat iarăşi la fereastră şi i-am strigat tare.

- Aici Nelu Boţeşti! Totul este bine!

Am ales această formulă ca să fiu mai greu identificat de vreun gardian care eventual m-ar fi auzit. Pentru Mihalache însă înţelesul cuvintelor era absolut clar şi m-a recunoscut imediat.

În ceea ce priveşte binele pe care îl proclamam, numai noi ştiam cum arăta, dar afirmaţia avea valoare de încurajare, nu de mărturisire a adevărului.

Nu ştiu dacă Mihalache a desluşit de prima dată cuvintele mele, dar în tot cazul, a înţeles că este vorba de un mesaj pentru el aşa că, în turele următoare, s-a apropiat mai mult de geam încetinind pasul. Văzând aceasta, câteva minute mai târziu am repetat gestul strigându-i cât mai clar, la oblon, acelaşi mesaj.

Cred că a înţeles cuvintele mele şi m-a recunoscut, căci după vreo zece zile, când a revenit la plimbare în aceeaşi curte, l-am simţit că era foarte atent când trecea prin dreptul celulei mele.

Eu m-am căţărat din nou pe gratiile ferestrei şi i-am strigat iarăşi câteva cuvinte în genul celor transmise prima oară. În câteva secunde nu se putea face mai mult! Dar ţelul urmărit de mine era atins, el aflase că lotul nou-sosit era format din naţional-ţărănişti, printre ei aflându-mă şi eu, deci cineva din familie, şi că noi ştiam că el este acolo.

În cursul acelui an, 1957, l-am mai văzut de câteva ori în aceleaşi condiţii şi o dată sau de două ori în 1958. După acel an n-a fost posibil să-l mai văd vreodată, deoarece era scos la plimbare în curtea cealaltă, iar începând cu sfârşitul lui 1959 n-a mai putut ieşi la plimbare deloc.

Dovadă evidentă că Mihalache înţelesese până la urmă că nou-sosiţii eram un lot de naţional-ţărănişti rezultă şi din manifestaţia făcută de el cam pe la sfârşitul anului 1957. Atunci, într-un moment de acalmie s-a repezit şi a bătut cu putere în uşa celulei strigând:

? Aici Ion Mihalache! Sunt torturat că nu vreau să dau declaraţiile mincinoase care mi se cer! Mi se refuză medicamentele şi orice fel de îngrijire!...

Deci prin gestul lui de revoltă voia ca toţi să ştim că se găseşte acolo şi că a fost, sau poate mai era şi în acel moment, supus la torturi pentru a-i smulge declaraţiile de pocăinţă menţionate. N-avea de unde să ştie că unii dintre noi aflaserăm deja acest lucru de la Ilie Lazăr. De asemenea, Corneliu Coposu

mi-a spus mai târziu că a fost izolat odată, după vreun an, în celula de lângă Mihalache şi cu acea ocazie a reuşit să-i transmită, prin alfabetul pe grupe indicat de Ilie, o serie de ştiri despre noi toţi.

Cursa de la Tămădău

Revederea lui Mihalache mi-a răscolit un noian întreg de amintiri. Rudă apropiată şi prieten intim din tinereţe cu părinţii mei, personalitatea lui m-a impresionat profund încă din copilărie şi m-am simţit puternic atras de ascuţimea minţii sale şi de căldura sa sufletească.

Aşa se explică desigur acest bagaj impresionant de amintiri legate de persoana lui, pe care-l port şi acum în suflet ca pe o dulce povară.

Ultima oară când îl văzusem pe Mihalache în libertate era sâmbătă 12 iulie 1947, deci cu două zile înainte de arestarea lui. În sâmbăta aceea hotărâsem să plec la Boţeşti să fac o vacanţă mai mare, o vacanţă de care nu prea mai avusesem parte încă de pe vremea când eram elev la liceu. Simţeam nevoia unei odihne mai îndelungate căci, cu puţin timp mai înainte, contractasem o pneumonie, vindecată între timp, iar obligaţiile de serviciu nu mă mai ţineau pe loc, deoarece fusesem epurat din minister.

Am luat un autobuz care făcea zilnic cursa între Boţeşti şi Bucureşti, deţinătorul autobuzului locuind la Boţeşti chiar în nişte case vechi ale noastre. La Bucureşti avea cap de linie undeva, pe la Obor. Trecând cu autobuzul pe şoseaua Ştefan cel Mare, la o încrucişare de străzi aştepta Ion Mihalache, care s-a urcat în acest vehicul ca un pasager oarecare. Faptul m-a surprins, deoarece un om în poziţia lui socială nu călătorea, în mod obişnuit, cu un astfel de mijloc. Rezulta că avea, pesemne, o înţelegere în acest sens cu şoferul, de vreme ce aştepta acolo.

Imediat i-am făcut loc şi l-am invitat să stea lângă mine. El mi-a făcut un semn discret de refuz şi s-a aşezat în altă parte, lângă o persoană necunoscută. Am rămas contrariat şi n-am înţeles pentru moment care este semnificaţia acestei atitudini.

La Mătăsaru, autobuzul a oprit în dreptul proprietăţii lui Mihalache şi el a coborât pentru câteva minute spre a da unele dispoziţii administratorului de acolo. Această proprietate o obţinuse după primul război mondial în calitate de cavaler al Ordinului Mihai Viteazu. Toţi deţinătorii acestei decoraţii, primită pentru merite speciale de vitejie în cursul primului război mondial, fuseseră împroprietăriţi cu astfel de loturi. Mihalache, spirit întreprinzător, amenajase pe acest lot o mică, dar foarte frumoasă orezărie.

Am coborât şi eu la Mătăsaru, l-am însoţit cât a vizitat orezăria, dar n-am discutat nimic împreună şi nici din comportarea lui n-am remarcat ceva neobişnuit.

La Topoloveni am făcut o oprire mai îndelungată şi între timp s-a întunecat, iar autobuzul nu era luminat în interior. Cum am plecat din Topoloveni, Mihalache a venit şi s-a aşezat lângă mine, fără să-l mai invit de data aceasta. Am discutat în şoaptă tot felul de evenimente politice la ordinea zilei. Părea optimist, dar n-am putut reţine că ar avea în vedere, pentru moment, vreo acţiune politică importantă.

În final, m-a rugat să-i chem pentru duminică seara pe părinţii mei de la Cândeşti şi pe cei de la Boţeşti să luăm masa la el, la Dobreşti, unde urma să fie prezentă şi familia unchiului meu de la Dobreşti.

I-am arătat că nu va fi posibil să onorăm invitaţia sa pentru duminică seara deoarece trebuia să luăm parte la o nuntă, în alt sat. Atunci a insistat să venim luni seara şi i-am promis că-i voi mobiliza pe toţi pentru luni seara. Am înţeles că nu avea nici o problemă specială de discutat cu noi, ci pur şi simplu ?să mai stăm de vorbă?, cum s-a exprimat el.

Duminică am fost cu familia la nuntă, iar luni, pe la prânz, a sosit o cunoştinţă de la Dobreşti care ne-a spus că Ion Mihalache a fost arestat şi că Niculina Mihalache a plecat şi ea la Bucureşti. Ştirea ne-a răvăşit pe toţi! Nu mai înţelegeam nimic! Am rămas în continuare la Boţeşti dar, din puţinele zvonuri care ne parveneau, nu puteam reconstitui filmul celor întâmplate.

Vineri, dis-de-dimineaţă, tot în săptămâna aceea, a sosit la noi o femeie bătrână de la Dobreşti, pe care o cunoşteam. Ea ne-a spus că Niculina Mihalache a venit joi seara de la Bucureşti, că jandarmii vor s-o aresteze. De aceea Niculina a dormit la această femeie, iar acum a adus-o sus, în deal, unde ne aştepta s-o luăm, ca s-o ascundem la noi.

M-am dus imediat cu bătrâna, am întâlnit-o pe Niculina Mihalache în pădure şi în primul rând m-am lămurit cum stau lucrurile. Aflând de arestarea lui Mihalache, Niculina plecase luni dimineaţa la Bucureşti dar, din prevedere, nu se mai dusese la rudele unde stătea de obicei, ci la alţi cunoscuţi. Între timp, cei de la Siguranţă hotărâseră s-o aresteze şi pe ea, dar nu mai ştiau de unde s-o ia, nu era de găsit nici la Dobreşti, nici la Bucureşti.

Sosind joi la Dobreşti, jandarmii i-au semnalat prezenţa şi au primit dispoziţiuni, la telefon, s-o aresteze şi să percheziţioneze casa. Cum însă era târziu, au hotărât să pună santinele la poartă, iar arestarea şi percheziţia să le facă a doua zi dimineaţa.

Dar cineva din organele locale care trebuiau să colaboreze cu jandarmii la executarea acestei operaţii a divulgat secretul şi a avertizat-o pe Niculina să plece de acasă şi să doarmă la acea femeie vecină cu ea. Mai târziu, noaptea, acelaşi binevoitor, gândindu-se probabil că jandarmii îşi vor extinde căutările şi la casele din jur, a sfătuit-o pe Niculina să plece cu noaptea în cap şi de acolo şi să treacă în Dâmboviţa.

Pe vremea aceea Dobreştii făceau parte din judeţul Muscel, iar Boţeştii din Dâmboviţa, deşi cele două sate sunt foarte apropiate. Probabil funcţionarul respectiv s-o fi gândit că barierele administrative îi vor împiedica pe jandarmi să continue urmărirea în alt judeţ.

Formula aceasta ?să treacă în Dâmboviţa? era un fel de a vorbi, dar era clar pentru oricine că singurul sat din Dâmboviţa accesibil de la Dobreşti era Boţeşti, iar la Boţeşti noi eram rudele şi prietenii apropiaţi ai lui Mihalache. Dar cum puteai s-o aduci şi s-o ascunzi, ziua în amiaza mare, pe Niculina Mihalache în mijlocul unui sat unde o cunoştea toată lumea, până şi copiii?!

De aceea, la plecarea de acasă îi prevenisem pe ai mei că voi sta cu ea într-o pădure, proprietatea noastră de la Furcituri, deci să ne aducă mai târziu provizii

acolo. Urma ca abia noaptea s-o pot încartirui undeva. Pe bătrâna respectivă am expediat-o şi i-am recomandat să nu mai dea pe acasă câteva zile, gândindu-mă că poate i s-a luat urma.

Am pornit cu Niculina Mihalache prin pădure spre Furcituri, urmând să-mi întocmesc un plan precis de acţiune în funcţie de preferinţele ei şi de cele ce se vor petrece la Dobreşti şi Boţeşti, după plecarea noastră.

La început mă gândeam s-o ascund la Boţeşti, dar, mergând prin pădure, am ascultat, fără să fiu văzut de ei, doi copii care păzeau vitele povestindu-şi între ei că, după plecarea mea, în curtea noastră venise deja o maşină cu jandarmi. În aceste condiţii era clar ca trebuia căutat un alt loc de refugiu.

Între timp a sosit cineva din familie la noi şi am aflat ce se întâmplase după plecarea noastră.

Vineri dimineaţă, când jandarmii au intrat s-o aresteze pe Niculina Mihalache, au rămas stupefiaţi că n-au mai găsit-o în casă. Era pentru ei o situaţie gravă, căci anunţaseră deja la Bucureşti că urmărita este ca şi arestată, având santinelă la poartă. Au percheziţionat casele din jur şi negăsind nimic, la sugestia aceluiaşi ?binevoitor? din administraţia locală, au sosit imediat la noi, la Boţeşti, în căutarea fugarei.

Negăsind-o nici la noi s-au dus mai departe, la părinţii mei de la Cândeşti, şi, în final, au revenit iarăşi la Boţeşti, cu presiuni, având indicii că ai mei trebuie să ştie ceva de toată povestea asta.

Toată ziua de vineri am stat cu Niculina Mihalache în pădure, fiind în continuă legătură cu părinţii mei prin oameni de încredere şi punând la punct pregătirile pentru expedierea ei în cursul nopţii la gara din apropiere şi de aici la nişte prieteni din Buzău, conform dorinţelor ei. La noi şi în satele din jur nu mai era posibil de rămas!

Dar nici jandarmii n-au stat cu mâinile în sân. Având în vedere situaţia penibilă în care se găseau, deoarece ?infractorul? le scăpase aşa de uşor din mână, au trecut la represalii, arestând pe toţi cei bănuiţi că au colaborat la dispariţia ei. Printre aceştia şi pe părinţii mei, pe cel care o dusese cu maşina la Bucureşti, şi alte rude şi prieteni.

Arestaţii se găseau, deocamdată, la domiciliul propriu, dar jandarmii dăduseră un ultimatum că, dacă nu apare Niculina până seara, toţi urmau să fie trimişi la M.A.I. în locul ei.

În acea zi a funcţionat prin diverşi curieri o legătură permanentă între noi, cei din pădure, şi cei de acasă, fiind astfel la curent cu tot ce se petrece acolo. Prin aceiaşi curieri au sosit la noi şi câteva scrisori de la unii dintre cei arestaţi prin care o rugau pe Niculina Mihalache să se predea, ca să nu fie ei luaţi ostatici.

Ferm hotărâtă la început să nu se lase prinsă, după un timp, impresionată de rugăminţile celor arestaţi, a început să ezite şi, în final, a decis să se predea!

Era îndeosebi neliniştită de soarta doctorului Gheorghe Busuiocescu care era şi el arestat, deoarece o adusese cu maşina de la Bucureşti şi tot el îl ajutase pe Mihalache să ajungă la Tămădău, fapt necunoscut la ora aceea de organele anchetatoare.

Eu n-am vrut s-o influenţez în niciun fel. Mă gândeam că de fapt ea nu era implicată în nicio acţiune politică importantă şi că deci arestarea ei nu putea fi decât de scurtă durată, fără urmări importante. Deci nu merită atâtea riscuri şi sacrificii şi să ducă o existenţă de fugar. Dar, cu toate acestea, îi pregătisem cu multă grijă plecarea în timpul nopţii la locul ales de ea.

Desigur, judecând după cum s-au desfăşurat lucrurile ulterior, ea n-ar fi putut sta multă vreme ascunsă şi până la urmă tot ar fi fost arestată, însă datoria mea era s-o ajut până la capăt, dacă voia să meargă pe acest drum.

Predarea Niculinei Mihalache s-a făcut după un scenariu întocmit cu grijă de ai mei. Jandarmii aflaseră că am venit şi eu acasă, dar nu mă vedeau nicăieri şi au tras concluzia că sunt ascuns pe undeva împreună cu ea.

Părinţii mei, desigur, negau acest lucru, deci predarea trebuia făcută în aşa fel ca să nu mă implice pe mine în niciun chip.

După ce Niculina Mihalache a comunicat alor mei că vrea să se predea, taică-meu a cerut voie să fie lăsat să meargă călare pe la câteva locuri din jur unde bănuia că ar putea fi ascunsă fugara, luându-şi sarcina să depună toate diligenţele pentru a o convinge să se predea. Pentru a îndepărta orice urmă de complicitate din partea mea şi-a fixat loc de întâlnire cu jandarmii la tata de la Cândeşti, vrând prin aceasta să arate că a căutat-o şi-a găsit-o undeva, departe de Boţeşti. Povestea părea cusută cu aţă albă, dar, în disperare de cauză, jandarmii au acceptat scenariul propus.

Astfel, seara, aproape pe întuneric, a sosit tata la noi în Furcituri, cu calul. Eram uzi până la piele şi dârdâiam de frig, căci între timp plouase cu găleata. Am suit-o pe Niculina pe cal, iar tata, cu calul de căpăstru, a pornit pe o potecă din pădure să urce dealul spre Cândeşti. Am privit lung în urma lor şi fără să vreau mi-a venit în minte o icoană pe care o vedeam adesea în copilărie, icoană ce reprezenta ?Fuga în Egipt? a Sfintei Familii, cu Maica Domnului pe un asin şi bătrânul losif ducându-l de căpăstru. Iertată să-mi fie blasfemia săvârşită cu gândul!

Odată capturată Niculina Mihalache, jandarmii n-au mai întrebat de mine însă, din prudenţă, nici eu n-am mai dormit acasă.

Aceasta a fost prima arestare a Niculinei Mihalache care, într-adevăr, n-a durat mult, doar până la procesul Maniu ? Mihalache din noiembrie, acelaşi an. După aceea au urmat pentru ea alte arestări şi ani grei de temniţă. Dar a mers până la sfârşitul vieţii, cu hotărâre şi demnitate, pe drumul eroic trasat de soţul ei!

În ziua aceea, cât am stat în pădure, Niculina mi-a povestit o sumedenie de lucruri legate de evenimentele politice la ordinea zilei.

Cu această ocazie ea mi-a dat toate detaliile pe care le cunoştea atunci în legătură cu arestarea lui Mihalache. Mi-a spus că într-adevăr, la cererea insistentă a lui Maniu, hotărâse să plece în străinătate spre a lua conducerea grupului de fruntaşi politici români, refugiaţi peste hotare.

Plecarea trebuia să aibă loc miercuri, deci la două zile după evenimentele de la Tămădău. Nu mi-a spus care era aranjamentul lui, poate că nici nu-l cunoştea. De aceea Mihalache făcea o ultimă vizită la Dobreşti în acea sâmbătă, 12 iulie, spre a-şi lua rămas-bun de la soţie. Şi tot de aceea ne chema şi pe noi duminică, sau luni seara ?să mai stăm de vorbă?, tot pentru un fel de rămas-bun nemărturisit. Şi tot de aceea călătorise cu autobuzul şi se ferise să stea de vorbă cu mine în văzul oamenilor gândindu-se că, după plecarea lui, toţi cei care au fost văzuţi în ultimele zile în jurul său vor avea de suferit.

Dar duminică 13 iulie, pe la prânz, Mihalache a primit un telefon la Dobreşti de la Popescu Mehedinţi, fostul său secretar, care i-a comunicat că Maniu îl roagă insistent să vină în acea zi la Bucureşti.

Pentru moment s-a supărat. Abia venise seara de la Bucureşti şi Maniu îi ştia programul, aşa că i-a spus lui Popescu Mehedinţi că n-are cu ce să vină. Totuşi el, Popescu Mehedinţi, să dea un telefon unui prieten şi să-l roage să-i trimită o maşină. Dacă va sosi maşina, el va veni la Bucureşti, în caz contrar să-l anunţe pe Maniu că va proceda conform vechiului program stabilit.

Dar prietenul i-a trimis maşina, aşa că Mihalache a sosit la Bucureşti duminică, pe seară. Ajuns la Maniu, acesta l-a informat că a doua zi, luni dimineaţă, urmează să plece în străinătate, cu avionul de la Tămădău, câţiva fruntaşi politici ai P.N.Ţ. şi anume: Nicolae Penescu, Ilie Lazăr şi Nicolae Carandino. Maniu s-a gândit că în urma fugii acestor fruntaşi guvernul va trece la represalii împotriva P.N.Ţ.-ului, operând probabil unele arestări şi luând în mod sigur măsuri speciale de supraveghere şi control, interzicând poate şi zborul avioanelor etc. Astfel că plecarea lui Mihalache peste două zile, miercuri, nu ar mai fi fost posibilă.

În consecinţă, Maniu i-a cerut lui Mihalache să plece şi el luni dimineaţă cu această ocazie, unde i se rezervase loc. Motivaţia părea justificată aşa că Mihalache a acceptat şi a trecut imediat la executarea pregătirilor pentru a pleca cu această nouă ocazie.

Luni, dis-de-dimineaţă, Mihalache a plecat la Tămădău condus cu maşina de doctorul Busuiocescu. Locul îi era cunsocut, căci decolarea trebuia să se facă de pe un izlaz situat pe fosta moşie din acea localitate a lui Ion Răducanu, fruntaş al P.N.Ţ.

Ajuns la un pod de unde se vedea locul indicat, Mihalache i-a cerut doctorului să oprească maşina şi a privit cu atenţie aeroportul improvizat.

A fost neplăcut surprins văzând la faţa locului mult mai multă lume decât îi spusese Maniu. Se aflau acolo şi două femei, doamna Penescu şi doamna Carandino, despre care nu ştia nimic, precum şi alte două persoane necunoscute. Mihalache i-a spus lui Busuiocescu că nu-i place deloc situaţia; îşi punea problema cum era posibil să încapă atâtea persoane într-un avion mic care putea ateriza la Tămădău ? şi cum s-a putut păstra secretul unei acţiuni cunoscute de atâţia oameni. S-a gândit pentru moment să renunţe şi să se înapoieze la Bucureşti. Dar amintindu-şi de cele discutate cu Maniu şi gândindu-se că este vorba de o acţiune oficială hotărâtă de partid, nu mai putea da înapoi şi a mers înainte, cu toate riscurile.

Mihalache era ultimul ?pasager? aşteptat. Odată ajuns şi el la grup, în loc de avion, din liziera pădurii de alături a apărut un cordon de jandarmi care i-au înconjurat şi arestat.

Deci povestea cu Tămădăul nu fusese decât o cursă pregătită cu multă grijă de organele Siguranţei pentru a crea pretextul în baza căruia să purceadă la arestarea conducătorilor P.N.Ţ.

Desigur, regimul bănuia, sau poate avea chiar informaţii, că o serie de fruntaşi P.N.Ţ. urmează să plece în străinătate pentru a continua lupta politică şi, în consecinţă, le-a fost relativ uşor să le întindă o cursă. Pentru aceasta a fost infiltrat un agent al Siguranţei în cercul de bridgişti al lui Vlad Haţeganu care, după ce a ajuns la raporturi de prietenie cu acesta, şi-a oferit serviciile, în sensul să ducă cu avionul în străinătate pe diverşi fruntaşi ai P.N.Ţ.

Vlad Haţeganu, fără să verifice nimic, pentru a nu pierde laurii cuveniţi pentru o asemenea realizare, s-a prezentat la Maniu şi l-a informat că stă la dispoziţia partidului cu mijloace absolut sigure pentru a efectua plecarea în străinătate a fruntaşilor partidului.

Maniu, democrat şi legalist până în măduva oaselor, nu era obişnuit cu astfel de maşinaţiuni poliţiste. Totuşi nu s-a limitat la asigurările lui Vlad Haţeganu şi a încercat să verifice personal seriozitatea mijloacelor oferite. Astfel el a întrebat care este numele pilotului respectiv şi, după ce i s-a spus, s-a interesat la diverşi specialişti prieteni dacă există un asemenea pilot şi aceştia i-au confirmat că, într-adevăr, există şi că este un om de toată nădejdea. Apoi a întrebat despre ce avion este vorba şi făcând verificările de rigoare a aflat că, într-adevăr, avionul respectiv există în reparaţie la Câmpulung şi că este aproape gata, adică aşa cum spusese şi ofertantul.

Multe alte verificări a făcut Maniu, numai un lucru n-a căutat să afle: anume dacă acest individ infiltrat în casa lui Vlad Haţeganu este una şi aceeaşi persoană cu aviatorul de toată nădejdea pentru care garantau specialiştii consultaţi.

Pe bună dreptate Maniu nu avea cum să-şi închipuie că Vlad Haţeganu ar fi atât de neserios, ca să folosesc un eufemism, încât să-i prezinte drept un prieten apropiat şi să garanteze pentru un om a cărui identitate reală de fapt nici nu o cunoştea!

În realitate, pentru a nu le încurca întâmplător socotelile, pilotul adevărat fusese arestat din timp şi ţinut izolat, iar la toate întrebările lui Maniu, Siguranţa prezenta prin agentul ei date absolut reale care să stea în picioare la verificările ce bănuiau că se vor face.

De fapt, la Tămădău nici n-a fost vorba de o încercare de trecere ilegală de frontieră, ci numai de acte pregătitoare, deoarece pe izlazul respectiv n-a apărut nici un avion.

Fotografia care s-a publicat în ziar a fost făcută mai târziu, astfel încât acuzaţia să pară mai verosimilă. Arestaţii au fost aduşi şi fotografiaţi în faţa unui avion oarecare în care în niciun caz n-ar fi putut încăpea atâtea persoane. Până la urmă această aşa-zisă încercare de fugă în străinătate nici n-a mai fost luată în seamă la procesul lotului Maniu. Ea a servit doar ca pretext spre a se declanşa arestarea conducătorilor P.N.Ţ. şi interzicerea activităţii acestui Partid.

Moartea lui Mihalache

Aceasta era ultima amintire pe care o aveam din libertate în legătură cu Mihalache, amintire în care imaginea lui îmi apărea aşa cum o ştiam dintotdeauna. Şi cât de schimbat era, Doamne, acum când îl zăream, pe furiş, prin crăpăturile oblonului!!

Dar de atunci, de când l-am zărit în aceste condiţiuni la Râmnic, şi până astăzi, când scriu aceste rânduri, s-au mai adăugat şi alte pagini amare la dosarul amintirilor despre Mihalache.

Ultima oară cred că l-am zărit spre sfârşitul anului 1958, sau poate începutul lui 1959, după cum am menţionat. După acea dată n-a mai fost posibil să-l văd deoarece n-a mai ieşit deloc la plimbare. Celula lui era la etaj şi probabil nu mai putea să coboare şi să urce scările. Cred că dacă ar fi fost mutat la parter ar mai fi putut ieşi la plimbare, dar, ţinându-l la etaj, administraţia găsise un mijloc ?legal? de a-i interzice şi acest drept.

Nu l-am mai văzut pe Mihalache după acea dată, dar vocea lui am auzit-o în ultimii ani de detenţie aproape zilnic. Îndeosebi din momentul în care el a intrat în război deschis cu administraţia penitenciarului.

Cum am mai spus, în conformitate cu regulamentul special de la Râmnicu Sărat, de la ora 5 dimineaţa şi până la 10 seara nu mai aveam voie să ne atingem de pat, ci trebuia să stăm în picioare sau pe primitivul scăunel amintit, cu faţa la vizetă, situaţie extrem de chinuitoare chiar pentru un om tânăr şi sănătos.

Vă închipuiţi ce chin însemna acest lucru pentru un om de aproape 80 de ani, bolnav şi vlăguit după atâţia ani de puşcărie!!

În atare condiţii, începând cam de prin 1959, Mihalache a refuzat să se mai scoale din pat la 5 dimineaţa, când suna deşteptarea. Atunci gardienii, adesea asistaţi de directorul puşcăriei, năvăleau la el în celulă, îl loveau cu sălbăticie şi îi scoteau patul afară, aruncându-l pe Mihalache pe duşumea. În zadar protesta el strigând că nu mai poate sta în picioare fiind bolnav, că nu i se dau medicamente etc. Nu-l auzeam decât noi, deţinuţii din celelalte celule, colegi de suferinţă; administraţia nici nu se sinchisea de starea lui.

După câte am înţeles, suferea de o afecţiune la rinichi, afecţiune de pe urma căreia i s-a tras şi sfârşitul.

Am auzit strigătele lui de revoltă şi durere până în ultima zi de detenţie la Râmnic, adică până la 30 noiembrie 1962, când eu am părăsit această puşcărie. Calvarul lui însă a mai durat câteva luni, după reconstituirile noastre până în noaptea de 5 februarie 1963, când şi-a dat obştescul sfârşit, hăituit ca un câine.

S-a scurs aproape un sfert de veac de la moartea lui Mihalache, dar amintirea lui îmi este mereu trează. În anii ce au urmat eliberării mele, s-au adăugat noi fapte care au îngroşat dosarul amintirilor. Astfel, după revenirea în Bucureşti, în 1964, am fost primul din toată familia şi dintre prieteni care am vizitat-o pe Niculina Mihalache la Spitalul TBC de la Foişorul de Foc, când ea mai avea încă statutul de deţinută.

În anii următori, am vizitat-o, de nenumărate ori, la acest spital, apoi la Geriatrie şi în final în casa lor de la Dobreşti, unde i s-a permis să vină în ultimele zile ale vieţii.

Cum era şi firesc, toate discuţiile cu ea se refereau la Ion Mihalache. Eu i-am povestit tot ce ştiam despre suferinţele şi lupta sa din temniţă, încercând prin aceasta s-o consolez, alinându-i, cât de cât, durerea. Iar ea împletea firul amintirilor respective cu dorinţa de a face ceva în memoria soţului său.

Acest ?ceva? până la urmă s-a concretizat în dorinţa expresă de a-i aduce osemintele de la Râmnic pentru a fi îngropate creştineşte în mormântul familiei de la Dobreşti. Pentru aceasta a înaintat un memoriu guvernului cerând să i se permită a reveni în casa părintească de la Dobreşti, pentru a-şi trăi ultimele clipe şi să i se dea încuviinţarea pentru a reînhuma osemintele soţului acolo.

După o ?chibzuinţă? de câţiva ani, guvernul a aprobat în fine cererile sale şi astfel, prin anul 1970, după câte îmi amintesc, Niculina Mihalache a fost instalată într-o cameră din fosta ei casă, restul locuinţei fiind ocupat de dispensarul Dobreşti.

Câteva săptămâni mai târziu i s-a cerut să delege pe cineva căruia să i se predea osemintele lui Mihalache, ea delegându-l, în acest scop, pe Popescu Mehedinţi. Am cumpărat împreună cu Popescu Mehedinţi un coşciug special şi acesta a plecat la Râmnic într-o maşină a Securităţii.

Acolo, la poarta cimitirului era aşteptat de alte organe ale Securităţii care i-au predat o cutie cu oseminte, fără ca Popescu Mehedinţi să fi avut posibilitatea să asiste la deshumarea lor. Coşciugul cu osemintele a fost adus, tot cu maşina Securităţii, la Dobreşti, iar a doua zi le-am îngropat creştineşte, serviciul religios fiind oficiat de preotul Ionel Popescu, unchiul meu.

Cu toată interdicţia Securităţii, care atrăsese atenţia în acest sens, la slujbă au participat câteva sute de săteni şi prieteni din jur, dar şi foarte mulţi agenţi ai Securităţii.

Din Bucureşti au fost prezenţi, în afară de Popescu Mehedinţi şi de mine, Nestor Badea, pr. Leon Dumitrăchescu şi dr. Gh. Busuiocescu.

După slujbă, noi bucureştenii am luat masa cu Niculina în camera ei. Era mulţumită. Avea sentimentul că, cu toată vitregia vremurilor, reuşise să-şi îndeplinească ultima datorie faţă de soţul său.

Totuşi o umbră de îndoială părea că mai persistă în sufletul ei. Aşa se explică de ce, la un moment dat, adresându-se lui Popescu Mehedinţi îl întrebă: ?Fine, eşti absolut sigur că acestea sunt osemintele lui Ionică şi nu ne-au înşelat ăştia?? La care Popescu Mehedinţi a răspuns cu promptitudine: ?Naşă, când am văzut pe ţeastă o şuviţă de frumos păr castaniu, aşa cum îl avea naşu?, am fost absolut sigur că erau osemintele lui!? Argumentul lui Popescu Mehedinţi a avut darul să-i alunge temerile şi ea a murit, puţin timp după aceea, împăcată deplin sufleteşte că şi-a îndeplinit într-adevăr întreaga datorie.

De fapt Popescu Mehedinţi nu-l mai văzuse pe Mihalache din momentul arestării, pe când avea într-adevăr acel frumos păr castaniu, dar eu, care îl văzusem 10-11 ani mai târziu la Râmnicu Sărat, ştiam că, între timp, acel păr se făcuse alb ca varul! Probabil că el nu văzuse nici o şuviţă de păr pe ţeastă, dar bine a făcut că i-a adus acest argument care a avut darul să-i împace sufletul chinuit. De altfel, cred că Securitatea de la Râmnic avea totuşi o schiţă şi o evidenţă a mormintelor rezervate deţinuţilor din cimitirul oraşului şi n-ar fi avut nici un sens să substituie aceste oseminte!

Morse tuşit

Acum, când scriu aceste rânduri, după ce s-a scurs aproape un sfert de veac de când am părăsit celula de la Râmnic, îmi dau searnă că am uitat o mulţime de lucruri elementare privind viaţa noastră de acolo. Îndeosebi faptele care se petreceau zilnic şi care prin automatismul lor nu mai aveau darul să mă mai impresioneze în vreun fel oarecare. Astfel, n-aş mai putea spune cu precizie nici care a fost regimul alimentar de acolo. Dar cred că a fost acelaşi cu cel pe care îl lăsasem la Aiud şi deci nu m-a frapat în niciun fel spre a fi reţinut în memorie. Desigur, aceeaşi ciorbă pe bază de arpacaş, varză, cartofi şi câteodată fasole, rotite într-o ordine oarecare, aceleaşi sărace ingrediente care să ridice, cât de cât, valoarea acestei hrane! După câte îmi amintesc, în locul turtoiului de la Aiud, aici se dădea o bucăţică de turtă de mălai, coaptă la tavă, ceva intermediar între turtoi şi mămăligă.

De asemenea nu-mi amintesc cu precizie cum ne încălzeam iarna, cred că se folosea exact metoda din zarca Aiudului, adică ni se dădeau surcele şi nişte cărbuni pe care să-i ardem în sobele din celulă.

Am reţinut însă cu precizie inovaţiile de la Râmnic. De pildă scosul gamelei şi lingurii afară, după fiecare masă, ca să nu le transformăm probabil în arme, precum şi percheziţia zilnică la care eram supuşi cu ocazia numărătorii de dimineaţă, când se schimba tura de gardieni. Desigur, în toate puşcăriile se făceau frecvent percheziţii, dar n-am mai auzit până acum de un regim penitenciar cu percheziţii zilnice!

Dar ce n-am uitat şi mi s-a întipărit pentru totdeauna în minte a fost regimul de teroare de la Râmnic, teroare realizată îndeosebi prin cea mai fantastică izolare ce se poate imagina!

Noi, cei patru din ramura sudică de la parter, care stabiliserăm o legătură prin Morse, reuşiserăm să spargem puţin zidul acestei izolări, dar, cu toate precauţiile, gardienii au început să-şi dea seama că noi comunicăm prin ciocăneli în pereţi. În consecinţă, s-au pus în mod diabolic la pândă, strecurându-se cu paşi de pisică prin faţa celulelor şi, beneficiind şi de pâslarii care le amortizau zgomotele, au reuşit să ne prindă de mai multe ori în fapt.

Pedeapsa pentru o astfel de abatere, ca de altfel pentru mai toate abaterile din această puşcărie, era aşa-zisa izolare de la 7 la 15 zile, în medie cam 10 zile pentru fiecare abatere.

De fapt, pentru executarea pedepsei rămâneai în celula ta, căci mai izolat decât aşa nu se putea concepe, dar ţi se scotea aşternutul cu saltea cu tot şi ţi se reducea drastic hrana. Adică te izolau de condiţiile de dormit şi mâncare! Urma ca, în tot acest timp, noaptea să dormi pe grătarul de fier gol, dacă puteai, iar ca hrană ţi se dădea, timp de două zile, numai raţia de mămăligă fără ciorbă, iar a treia zi ciorbă goală fără mămăligă. Acest regim se repeta mereu până la expirarea perioadei de pedeapsă.

Pentru culpe mai grave şi îndeosebi pentru manifestări de revoltă zgomotoase se recurgea la bătaie şi lovituri aplicate cu cureaua în special de către directorul penitenciarului, căpitanul sau maiorul Vişinescu ? nu-mi mai amintesc precis ce grad avea.

Sigur, nu erai prins de fiecare dată când ciocăneai, dar era suficient să te prindă o dată la douăzeci de convorbiri pe această cale ca, prin pedeapsa aplicată, să plăteşti cu vârf şi îndesat satisfacţiile obţinute prin aceste legături. Şi eu am plătit în acest mod de vreo zece ori în aceşti ani de la Râmnicu Sărat.

Faţă de această situaţie, dar mai ales împinşi de dorinţa puternică de a stabili legătura şi cu alte grupuri ca al nostru despre care eram siguri că se constituiseră prin celelalte părţi ale penitenciarului, toţi eram preocupaţi de găsirea unor mijloace ca să ne difuzăm semnalele cât mai departe.

Ocazia cea mai potrivită era atunci când eram scoşi la plimbare, căci puteam defila pe sub geamurile celulelor. În plus, în timpul plimbării, eram supravegheaţi numai de soldatul din prepeleac care se presupunea că era mai puţin versat decât gardienii. Câţiva dintre deţinuţi au început prin a-şi scutura bocancii în cadenţă de Morse pe treptele exterioare ale intrării atunci când reveneau de la plimbare. Operaţiunea era justificată mai ales când era noroi în curte. Dar în acest mod nu se puteau transmite decât câteva litere, suficient totuşi ca să descifrezi identitatea respectivului. Cred că primul care a practicat acest sistem a fost Corneliu Coposu.

Inginerul Puiu a imaginat un alt sistem, mai productiv, dacă-l pot numi astfel. Profitând de faptul că se permitea să ieşi la plimbare cu scăunelul din celulă ? aceasta deoarece mulţi deţinuţi erau aşa de epuizaţi încât nu puteau sta nici în picioare, nici să se plimbe douăzeci de minute ? Puiu s-a gândit să folosească scăunelul ca pe un instrument de transmisie. El se aşeza cu scăunelul undeva cât mai aproape de geamurile noastre şi începea să bată uşor în el scurte mesaje. Bătăile trebuia să fie uşoare spre a nu atrage atenţia soldatului din prepeleac care sta permanent cu ochii aţintiţi pe el, dar în acelaşi timp suficient de puternice pentru a fi auzite în celulă. Erau foarte greu de împăcat aceste două condiţii antagoniste!

În privinţa gardienilor nu era niciun pericol ca să audă, deoarece ei patrulau în hol, departe de curţile de plimbare.

Ulterior, Puiu şi-a perfecţionat sistemul: şi-a deteriorat puţin scăunelul astfel încât acesta să scârţâie tare la orice mişcare făcută atunci când stătea pe el. şi astfel, mişcându-se uşor pe scaun, el reuşea să dea scârţâielilor cadenţa alfabetului Morse şi să transmită câte un scurt mesaj pe această cale. Aceste scârţâieli reprezentau un zgomot obişnuit, deci acceptat de paznici, dar mişcările celui ce le provoca puteau să dea de bănuit. Pe lângă aceasta, se întâmpla că uneori scaunul nu voia să-l asculte şi se încurca toată transmisia. Pentru aceste motive, invenţia lui Puiu ? nebrevetată ? a fost folosită numai de el o bucată de vreme. Dar motivul principal pentru care nu s-a răspândit a fost faptul că între timp a apărut un alt sistem, mai simplu, mai sigur şi la îndemâna oricui.

Nu ştiu care dintre deţinuţi a avut primul ideea să-şi moduleze tusea în cadenţă de Morse, dar metoda s-a dovedit ingenioasă, şi-au însuşit-o imediat toţi şi a dat rezultate excepţionale. Tehnica era simplă: o tuse simplă pentru punct şi o tuse dublă pentru linie. Tusea era o manifestare firească pentru orice om şi cu atât mai mult pentru nişte deţinuţi vlăguiţi de puteri, scoşi la aer din fundul celulelor şi care abia se mai târau. Soldaţii din prepeleac nu vedeau nimic nefiresc în aceasta, din contră cred chiar că ne compătimeau considerându-ne bolnavi de plămâni într-un grad foarte avansat. Deci din acest punct de vedere metoda era excepţională, şi totuşi lucrurile nu erau chiar aşa de simple!

Ia gândiţi-vă că pentru a transmite o literă aveai nevoie în medie de vreo cinci tusete şi dacă socotim numai cinci litere de fiecare cuvânt rezultă că pentru a transmite o scurtă informaţie de zece cuvinte erau necesare 250 de asemenea tusete. Şi ce puţine lucruri se pot spune în zece cuvinte!! Pentru a transmite o informaţie mai simplă, trebuie sute de tusete efectuate în 20-30 de minute, deci un efort imens. Acest lucru era totuşi posibil, căci tusetele ce reprezentau o literă se efectuau în cascadă şi în consecinţă pentru o emisiune de zece cuvinte, de exemplu, era necesară o cadenţă de cam două asemenea accese de tuse pe minut, ceea ce nu părea anormal pentru santinelă.

Dar când era ceva important de transmis cadenţa se accelera şi eu personal, ca şi alţii de altfel, am transmis adesea peste douăzeci de cuvinte, uneori peste treizeci sau chiar patruzeci de cuvinte pe parcursul unei plimbări. Dar când reveneam în celulă după o asemenea ?aerisire? eram complet epuizat. Efortul era uriaş, dar merita cu prisosinţă făcut! Numai pe această cale am reuşit să spargem zidul acestei fantastice izolări şi astfel să ne manifestăm cât de cât ca nişte fiinţe omeneşti. Căci ce fel de oameni s-ar mai putea chema unii care, vreme de cinci ani şi jumătate, ar sta închişi în nişte cuşti, fără să poată şti ceva din ce se întâmplă în jurul lor, fără să vadă pe nimeni sau să vorbească cu cineva?

Desigur că tocmai acesta era scopul urmărit de opresorii noştri, să ne distrugă toate resorturile psihice astfel încât cei ce vor supravieţui să nu mai poată conta ca oameni.

Cred că stăpânii de la Bucureşti, care ne stabiliseră acest regim, ar fi fost stupefiaţi şi ar fi crăpat de ciudă dacă ar fi aflat că, totuşi, o bună parte dintre deţinuţi ţineam legătura între noi şi că eram la curent cu multe din evenimentele importante ce se petreceau în lume sau cu cele ce se întâmplau în jurul nostru!

Evenimentele din temniţa noastră le reconstituiam punând cap la cap şi coroborând între ele toate observaţiile făcute de fiecare întâmplător şi toate zgomotele recepţionate de fiecare dintre noi în zona sa de percepere. În acest chip ştiam, în mare, care erau colegii noştri de suferinţă de la Râmnicu Sărat

şi prin ce celule stăteau. Aflam când murea careva şi de cele mai multe ori stabileam şi identitatea celui decedat, eram la curent cu situaţia plecărilor din penitenciar şi a noilor sosiţi, aflam cine a mai fost bătut etc., adică ştiam aproximativ tot ce reprezenta viaţa acestei colectivităţi naufragiate pe o insulă pustie.

În ceea ce priveşte ştirile din exterior, posibilităţile erau mai reduse. Trebuia sa aşteptăm câteva luni, câteodată şi o jumătate de an până ce unul dintre noi revenea de la vreo anchetă ori din spital, sau până sosea vreun deţinut nou cunoscător de Morse, iar acesta, vreme de câteva săptămâni, ne transmitea prin tusete tot ce putuse afla de la deţinuţii cu care luase contact, întâmplător, pe acolo pe unde fusese. Şi astfel, ştirile importante au pătruns până în fundul celulelor noastre închise ermetic de la Râmnic.

Ca întotdeauna în puşcărie, ştirile politice aveau o notă optimistă, dătătoare de speranţă, pe care le acceptam fără vreo rezervă mărturisită, chit că în sufletul nostru îşi mai făcea loc câte o umbră de îndoială.

Când era vorba de ştiri din alte domenii, deveneam mai sceptici şi mai exigenţi, punându-le, câteodată, la îndoială. Aşa, de pildă, îmi aduc aminte că atunci când părintele Balica mi-a transmis odată că în lume s-a introdus, în mod public, televiziunea şi că ea funcţionează şi la noi în ţară, personal nu prea l-am crezut.

De asemenea, când Puiu, care revenea de la o anchetă, ne-a transmis, pe lângă alte numeroase ştiri, foarte importante, că s-au lansat primii sateliţi ai Terrei, ştirea mi s-a părut confuză şi lipsită de importanţă. De fapt, din câte a putut el transmite, nu prea înţelegeam despre ce era vorba.

Cred că cel puţin jumătate din cei 60-70 de deţinuţi politici, care s-au perindat în aceşti ani pe la Râmnicu Sărat, s-au prins în această horă a noastră, încinsă nu prin ţinere de mână, ci prin legături auditive!

De fapt, cei mai activi în această acţiune au fost puţini la număr, anume: Ovidiu Borcea, inginerul Puiu, Corneliu Coposu, părintele Balica şi cu mine. Adică aceştia emiteau zilnic, chiar când nu aveau ceva important de spus, tuşeau câteva cuvinte, ca un semn de viaţă care ştiam că era recepţionat cu mare bucurie de ceilalţi. Cei mai mulţi dintre noi tuşeau însă sporadic, iar ceilalţi se mărgineau numai să asculte, dar ne semnalizau că au recepţionat mesajele noastre, ceea ce repezenta un motiv de satisfacţie pentru noi.

În ceea ce mă priveşte pe mine, cred că în toţi aceşti ani am emis cel puţin în o mie de zile şi dacă aş socoti numai zece cuvinte pe emisiune, aceasta ar reprezenta un sfert de milion de tusete. Dar cred că numărul lor a fost mult mai mare, tinzând către jumătate de milion!

Pare de necrezut, dar totuşi este perfect adevărat şi încă şi astăzi, după vreo treizeci de ani, mă simt, ca şi atunci, cu conştiinţa împăcată că, şi sub acest raport, mi-am făcut pe deplin datoria de solidaritate faţă de aceşti dragi prieteni şi colegi de suferinţă.

Pentru cei care nu s-au prins în această horă a noastră din cauză că s-au dovedit mai puţin întreprinzători, calvarul de la Râmnicu Sărat a fost şi mai greu de suportat. Unii dintre aceştia au murit acolo, exterminaţi pur şi simplu

prin această izolare diabolică de lume şi viaţă. Iar pentru alţii, care au supravieţuit, regimul acesta s-a soldat cu o serie de grave modificări psihice care le-au marcat comportamentul pentru tot restul vieţii.

În decursul anilor, s-au mai încercat şi alte metode de a ţine legătura între noi. Astfel, Ovidiu Borcea şi-a scos câteva aţe din prosopul cu care eram dotaţi şi ? cu o fantastică răbdare ? a compus un mesaj în Morse făcând pe aţă noduri simple pentru punct şi duble pentru linie. Apoi, prin tuse, mi-a amintit că-mi va lăsa mesajul într-un loc anume pentru a-l ridica. Prima dată mi l-a lăsat în curte, la plimbare, dar mi-a fost imposibil să-l ridic, soldatul din prepeleac neslăbindu-mă nici o clipită din ochi.

Până la urmă a reuşit să-mi transmită alte două mesaje pe aţă, lipindu-le cu săpun la baie, pe peretele de lângă duş, eu ridicându-le ulterior când îmi venea rândul să mă spăl. Era un procedeu sigur, dar extrem de greu de realizat, aşa că nu s-a generalizat. Au mai fost şi alte încercări, făcute de alţi colegi, dar suportul de bază pentru ţinerea legăturilor între noi ? şi ca extensie, şi ca durată ? a fost tusea!!

Din volumul Temniţa, destinul generaţiei noastre,

Editura Nemira, Bucureşti, 2003.

Ion Diaconescu

S-a născut la 25 august 1917 în comuna Boţeşti, jud. Argeş, ca fiu de preot. A absolvit în 1936 liceul Mihai Viteazu Bucureşti ca premiant, iar în 1942 a luat diploma de inginer. Urmare a faptului că întreaga sa familie se găsea în strânse legături de prietenie şi rudenie cu Ion Mihalache, în 1937 ca student a devenit membru al organizaţiei de Tineret Naţional Ţărănesc, iar în perioada 1944-1947 a făcut parte din Biroul de Conducere Naţional al Tineretului, P.N.Ţ. Ca urmare a intensei activităţi anticomuniste depuse, a fost arestat în 1947 şi condamnat la 15 ani m.s. În cei 15 ani de detenţie a avut parte de un regim de exterminare prin diversele puşcării ? Jilava, Aiud, minele de plumb de la Baia Sprie si Nistru, Cluj, Rîmnicu Sărat, Văcăreşti, dar nu a renunţat niciun moment la crezul şi lupta sa. Urmare la acestea, în 1962 la expirarea condamnării a fost trimis în lagăr la Valea Călmăţui de unde a fost eliberat în 1964 prin decretul de graţiere generală. În perioada 1964-1989, alături de Corneliu Coposu, căruia i-a fost colaborator şi prieten apropiat, a asigurat supravieţuirea în clandestinitate a P.N.Ţ, cu mari riscuri şi continua urmărire a Securităţii. După revoluţie, P.N.Ţ. a fost primul partid înscris oficial la 11 ianuarie 1990 sub preşedinţia lui Corneliu Coposu şi având ca prim vicepreşedinte pe Ion Diaconescu. În 1995, după decesul lui Corneliu Coposu, Ion Diaconescu preia preşedinţia partidului până în decembrie 2000 când se retrage din activitate devenind preşedinte de onoare al P.N.Ţ.C.D. De asemenea, în perioada 1990 ? 2000 a fost pe durata a trei legislature deputat P.N.Ţ.C.D. iar în perioada 1996 ? 2000 a fost preşedinte al Camerei Deputaţilor.

 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.