2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
Însemnări despre închisorile mele
Viorel Tănase
 

Funcţionam în serviciul de control al Ministerului de Finanţe, fiind repartizat pe lângă Administraţia financiară a judeţului Sibiu. În toamna anului 1948, prin luna septembrie, sunt chemat la Securitate, unde sunt primit de colonelul Crăciun Gheorghe, şeful Securităţii din judeţ. Acesta îmi cere să mă interesez de nişte persoane - legionari - care erau urmăriţi, cerându-mi să-l ajut la prinderea lor, mai spunându-mi că dacă aflu unde sunt, ?acest lucru îmi va ajuta în viitor?.

I-am răspuns că nu cunosc şi că nu am nicio legătură cu persoanele căutate şi că în primul rând eu am serviciul meu în Ministerul de Finanţe, şi deci refuz categoric de a intra sub orice formă în serviciul Securităţii.

A rămas nemulţumit de acest răspuns.

În ziua de 19 ianuarie 1949 sunt chemat din nou la Securitate. Aici sunt luat în primire de locotenentul Nistor V., care mă declară arestat fără a-mi arăta motivul şi fără a-mi arăta mandatul de arestare. ?Scoateţi tot ce aveţi în buzunare şi puneţi-le pe masă, scoateţi şireturile de la pantofi şi cureaua de la pantaloni.? Le-am aşezat pe masă, împreună cu tot ce se afla asupra mea la arestare. Am fost dat în primire unui gardian, care m-a dus în subsolul Securităţii, unde m-a băgat într-o încăpere mică, o celulă, care avea cam 2 m lungime şi circa 1,50-1,80 m lăţime, nu era podită, avea pământ pe jos. Dedesupt era un canal prin care circulau şobolanii, nu avea nici prici nici scaun, nu avea nici geam şi nici lumină electrică, era întuneric beznă. Avea însă o scândură lungă, de circa 1,50 m şi lată de 20-25 cm. Pe ea stăteam ziua, ghemuit într-un colţ, iar noaptea o foloseam ca pat de dormit.

Nu vedeam lumina decât atunci când mi se aducea mâncarea. Atunci se deschidea uşa celulei, mi se dădea mâncarea şi imediat se închidea. Mâncam pe întuneric. După 10 zile de stat în această celulă, unde ziua şi noaptea era întuneric, şi unde aveam ca musafiri nepoftiţi şobolanii care umblau după mâncare, am fost scos şi dus în bucătăria Securităţii, unde se pregătea mâncarea pentru arestaţi.

Aici mi-au pus mâinile la spate în cătuşe, fiind obligat să stau cu faţa către perete, cu capul aplecat în jos; nu mi s-a dat mâncare, iar apă numai când câte un paznic mai milos îmi dădea când nu-l vedeau şefii. Ziua eram păzit de un gardian ca să stau în poziţia stabilită, iar noaptea, prin bunăvoinţa unui paznic omenos, aveam voie să mă aşez pe genunchi. În a opta zi de stat în condiţiile arătate mai sus, am căzut în nesimţire.

Fiind chemat comandantul Securităţii, acesta a dat ordin să mi se ia cătuşele de la mâini, să mi se dea ceva de mâncare, apoi am fost dus tot în subsolul Securităţii, într-o cameră mai mare care avea priciuri şi unde mai erau arestaţi. Aici, printre arestaţi, se afla şi unul Lotreanu, originar de prin satul Sadu. Stătea pe prici, lângă mine. De câte ori era chemat şi dus la anchetă, se întorcea bătut. Îmi arăta spatele şi fundul, cu urmele loviturilor primite. Îi cereau să recunoască faptul că pistolul găsit la stâna unde avea oile era al lui. I-am spus că dacă recunoaşte acest lucru va lua mulţi ani de puşcărie, iar dacă nu recunoaşte va mai lua nişe bătăi, dar până la urmă îi vor da drumul. Aşa a făcut: nu a recunoscut că pistolul era al lui. A mai luat nişte bătăi şi Securitatea, neavând motive să-i facă proces, i-a dat drumul.

A început şi anchetarea mea, de către locotenentul Nistor V., care căuta să afle dacă am avut legături cu rezistenţa din anul 1948, contra regimului comunist, rezistenţă care a fost înăbuşită, soldându-se cu mii de arestări. Cum nu am avut legături cu această rezistenţă, şi nici cu cei arestaţi, anchetarea mea nu a dat rezultatul pe care-l scontau la arestare. Erau foarte furioşi.

Sunt dus din nou la anchetă şi sunt luat în primire de locotenentul Mathe, care duhnea a alcool. Când a intrat în cameră, acesta a început să mă lovească cu pumnii peste corp şi faţă, adresându-mi tot felul de înjurături ordinare, după care mi-a legat degetele mici de la mâini cu nişte sârme de la o maşină electrică, supunându-mă unor şocuri electrice, până când am căzut în nesimţire. Mi-au turnat pe cap găleţi cu apă pentru a-mi reveni, după care am fost dus în camera-celulă comună. Aici, cei arestaţi, văzându-mă în halul în care eram şi spunându-le cum mi-au făcut şocuri electrice, mi-au spus că mai înainte a fost supus acestor şocuri electrice şi subinginerul Stanciu de la fabrica Romanofir din Tâlmaciu, şi că acesta, fiind suferind de inimă, a decedat, nu s-a mai întors în cameră.

Şi acum cine este acest locotenent Mathe? A fost muncitor la o fabrică din Sibiu. După 1946, a intrat în Securitate, întâi ca agent, şi după scurt timp colonelul Crăciun l-a făcut locotenent şi l-a trimis la Blaj ca şef al Securităţii. Purtarea acestui locotenent la Blaj a fost groaznică: bătăi, schingiuiri şi maltratări ale celor arestaţi. Un demon. Printre arestaţi se afla la un moment dat notarul Rahaianu şi un învăţător din Blaj, al cărui nume l-am uitat. Pe aceştia i-a pus pe ring, o metodă de tortură. Le-a legat mâinile, le-a legat picioarele, apoi a trecut o bâtă groasă printre membrele legate pe după genunchi, i-a ridicat în sus, atârnându-i între două birouri, apoi a plecat în oraş. Târziu, când

s-a întors la birou, beat, i-a găsit morţi pe amândoi arestaţii. După această ispravă, a fost adus la Sibiu, fiind folosit la percheziţii, arestări şi anchete, aşa cum s-a întâmplat cu mine şi cu alţii. De cei doi morţi de la Blaj nimeni nu a dat nicio socoteală, colonelul Crăciun muşamalizând aceste crime. Acest Mathe între timp a decedat, nu mai poate fi tras la răspundere pentru crimele făcute. Poate fi însă făcut răspunzător de aceste crime fostul colonel Crăciun Gheorghe, care le-a acoperit şi tolerat, care e încă în viaţa, trăind în Bucureşti cu o pensie grasă.

Terminându-se ancheta, am fost mutat la penitenciar, urmând a mi se încheia actele de trimitere în judecată. Când eram încă la Securitate, într-o noapte s-a auzit vânzoleală mare, uşi care se închideau şi se deschideau, multă mişcare. Au fost aduşi un număr de 30-40 de persoane, noi arestaţi, cei mai mulţi ţărani. În judeţul Alba, în locul din munte numit Dealul Mare sau Muntele Mare, era un grup de rezistenţă anticomunistă, condus de maiorul Dabija, care avea legături cu un alt grup de rezistenţă din Bucureşti.

Cu toate încercările făcute, Securitatea nu a putut distruge şi lichida acest grup. Oamenii aveau arme şi erau bine plasaţi pe teren. În această situaţie, Securitatea a introdus în acest grup un torţionar, un trădător, agent şi informator al ei: pe fostul maior Oniga, originar din Aiud. Acesta, infiltrându-se în grupul de rezistenţă, a fost primit, considerându-se că un fost ofiţer nu poate fi un om al Securităţii. Criminalul, după ce şi-a fixat bine în memorie poziţia grupului şi cunoscând şi căile de acces, i-a trădat.

După lupte care s-au soldat cu morţi, grupul de rezistenţă a căzut şi aceia care au putut fi prinşi au fost arestaţi şi aduşi la Securitate. În urma unor cercetări şi anchete prelungite, arestaţii au fost trimişi în judecata Tribunalului Militar din Sibiu. După lungi dezbateri, maiorul Dabija şi încă 6 ortaci au fost condamnaţi la moarte, restul arestaţilor fiind condamnaţi la pedepse diferite, însumând în total sute de ani de închisoare. După proces, toţi condamnaţii au fost mutaţi în penitenciarul în care eu mă aflam într-o celulă de la etajul III, iar vizavi de mine se afla, într-o celulă, maiorul Dabija. Într-o dimineaţă pe la orele 4, era mare mişcare în celular, se auzeau deschizându-se şi închizându-se uşile celulelor, după care s-a făcut linişte. Dimineaţa am aflat că cei 7 condamnaţi la moarte au fost duşi în pădurea Dumbrava şi executaţi. Aşa a fost lichidat grupul de rezistenţă din judeţul Alba, grup care a căzut datorită trădării maiorului Oniga. Am fost judecat şi eu de Tribunalul Militar Sibiu, încadrat în două articole din Codul Penal, fiind condamnat la 2 ani închisoare pentru o culpă şi la un an şi jumătate pentru alta, urmând s-o execut pe cea mai mare, de 2 ani, fiind trimis la închisoarea Aiud pentru executarea condamnării.

La data de 18 ianuarie 1951, expirându-mi condamnarea, în loc să fiu pus în libertate, am fost trimis în lagărul Ghencea din Bucureşti, unde mi s-a comunicat că am fost condamnat printr-un act administrativ la o privare de libertate de 24 luni, pe care urmează s-o execut într-un lagăr de muncă. Apăruse o lege, nepublicată, prin care orice locuitor al ţării era la discreţia organelor de partid, la a căror propunere, fără nici o cercetare juridică, Ministerul de Interne dădea o decizie de internare într-un lagăr de muncă, pe termen de 6, 12, 18 sau 24 de luni. Această lege s-a modificat ulterior, majorându-se anii de muncă la 60 de luni. În baza acestei legi nepublicate, zeci de mii de ţărani, muncitori, intelectuali au fost arestaţi şi internaţi în lagărele de muncă din ţară. De la Ghencea am fost trimis în lagărul de muncă de la Cernavoda - Canalul Dunăre-Marea Neagră. În acest lagăr de muncă erau deţinuţi de drept comun - hoţi, tâlhari etc. Aici s-au format detaşamente de lucru de câte 30 deţinuţi, din care jumătate, de drept comun. Şeful detaşamentului era un deţinut de drept comun, la fel şi şeful dormitorului. Se lucra pe şantier, cu obligaţia de a-ţi face norma. Cine o făcea avea dreptul la un pachet de alimente de 5 kg pe lună. Pontajul era făcut de şeful detaşamentului, care în general socotea că au făcut norma deţinuţii de drept comun, în detrimentul politicilor, iar dintre aceştia, puţini care erau pontaţi că au făcut norma, aveau dreptul la pachet. Dar şi aceştia, când primeau pachet, seara, la întoarcerea de la muncă, găseau pachetul cu alimente înjumătăţit. Şeful de dormitor era tot un deţinut de drept comun, care nu ieşea la lucru, aşa că avea grijă de aceste pachete cu alimente.

După câteva luni am fost mutat în lagărul special de la Km 4 Saligny, unde erau aduşi deţinuţi politici consideraţi mai importanţi sau mai periculoşi.

Cum am studii economice contabile, mai ajungeam la birou, la lucrările de contabilitate şi la ţinerea registrului de magazie a alimentelor. Toate lagărele de muncă de la Canal, în număr de 13-14, erau conduse de Centrul de Coordonare cu sediul în Constanţa, iar conducătorul acestuia era colonelul Crăciun Gheorghe. Raţia de alimente pentru masa de prânz era de cinci lei de persoană, deci în cazanul în care se pregătea mâncarea - masa de prânz - trebuiau să se bage alimente în valoare de cinci lei de persoană. În urma unui ordin dat - desigur numai verbal - de colonelul Crăciun, aici la Km 4 Saligny, se pregătea masa în trei cazane. Într-un cazan se băgau alimente în valoare de cinci lei de persoană; din acest cazan se dădea masa deţinuţilor care îşi făceau norma de lucru. În alt cazan se băgau alimente în valoare de 7,50 lei de persoană; din acest cazan se dădea masa numai spărgătorilor de normă, iar în al treilea cazan se băgau alimente în valoare de 2,50 lei de persoană; din acest cazan se dădea masa celor care nu-şi puteau face norma, aceştia fiind: bolnavii, îmbătrâniţii şi în general cei slăbiţi din cauza anilor de închisoare şi subalimentare. (...) Rezultatul: după un timp mai scurt sau mai îndelungat, spărgătorii de normă de la cazanul cu alimente de 7,50 lei cădeau unul câte unul; cu toată mâncarea mai bună ce o primeau, nu puteau face faţă muncii ce li se cerea, iar nenorociţii de la cazanul de alimente de 2,50 lei de persoană îşi găseau sfârşitul, fie din cauza foamei, fie a bolilor care nu puteau fi suportate din cauza subalimentaţiei. Acest lucru, cu cele trei cazane de alimente, cu preţuri sau valori diferite, aşa cum am arătat mai sus, s-a făcut din ordinul colonelului Gheorghe Crăciun, comandantul Centrului de Coordonare de la Constanţa.

Expirându-mi condamnarea administrativă de 24 de luni, în loc să fiu pus în libertate, am mai primit încă o condamnare adminsitrativă de 24 de luni - aşa ca să fie - şi totodată am fost mutat de la Canal, la Capul Midia, şi acesta un lagăr special.

Aici se lucra în trei schimburi. Cu detaşamentul meu lucram în schimbul trei, de la ora 2 la ora 10. Pe la ora 24 am fost sculaţi şi ne pregăteam pentru a pleca pe şantier. Deodată vedem că se deschid porţile lagărului şi coloana de deţinuţi care lucrau în schimbul doi intră în curtea lagărului. Ni s-a comunicat că s-au oprit lucrările Canalului. Miliţienii care erau cu paza şi supravegherea muncii pe şantier au spus că, fiind recolta mare de cereale în Dobrogea, personalul civil care lucra la Canal a fost dus să ajute la adunatul recoltei de cereale. Era o minciună lansată cu scopul de a masca închiderea definitivă a lucrărilor Canalului.

În presa comunistă din anii 1949-1950 s-a dus o campanie susţinută privind (şi preamărind) lucrările şi realizările de pe imensul şantier Canalul Dunăre-Marea Neagră, ca o primă mare ?Construcţie a socialismului?, pentru ca în anul 1953, după ce s-au făcut lucrări importante, cu două ecluze săpate de deţinuţi cu sapa şi lopata, unde s-au cheltuit miliarde de lei, unde şi-au găsit sfârşitul în gropi comune, în cimitire fără cruci, deţinuţi - despre câţi au murit acolo, de glonţ, foame, boală sau accidente, nu se va şti niciodată -, după toate acestea, se închid dintr-o dată lucrările acestui mare şantier: Canalul Morţii. Iar ca să se mascheze eşecul care a dus la închiderea acestor lucrări, constructorii Canalului, ingineri, economişti şi tehnicieni, au fost arestaţi şi luni de zile au fost anchetaţi, bătuţi, schingiuiţi şi torturaţi de Securitatea din Constanţa, sub acuzaţia de ?crimă de sabotare a propăşirii economiei naţionale?. Aceştia au fost judecaţi şi condamnaţi: unii la moarte, iar alţii la muncă silnică pe viaţă. Astfel au fost condamnaţi la moarte: inginerul Gheorghe Georgescu-Topazlău, inginerul Nichita Dumitru, inginerul Rozei Aurel Rosemberg, inginerul Vasilescu Nicolae zis Colorado şi inginerul Cernătescu Petre, restul arestaţilor fiind condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Recursurile făcute de condamnaţii la moarte au fost respinse, iar Prezidiul Marii Adunări Naţionale a aprobat pentru condamnaţii Gheorghe Georgescu-Topazlău şi Petre Cernătescu comutarea pedepsei cu moartea în muncă silnică pe viaţă, respingând cererile de graţiere pentru Vasile Nicolae, Rozei Aurel Rozemberg şi Nichita Dumitru, care au fost executaţi. Şi aşa s-au terminat lucrările Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Închiderea lucrărilor Canalului, procesul intentat conducătorilor lucrărilor au fost o parodie, o mascaradă prin care se căuta a se ascunde adevărul asupra motivului începerii şi opririi acestor lucrări.

Acest Canal nu era o necesitate economică a ţării, scopul lui fiind cu totul altul. Dacă aceşti constructori au sabotat lucrările, normal era ca aceste lucrări să se execute cu alţi constructori, după ce s-au cheltuit aici miliarde de lei şi după ce s-au făcut două ecluze şi alte lucrări, nu să se abandoneze totul.

De altfel, inginerul Vasile Nicolae, care a făcut studii în S. U. A., a fost condamnat la moarte şi executat, a declarat la anchete şi interogatorii: ?Am căutat să demonstrez că acest Canal nu este necesar şi e o prostie realizarea lui, că poporul este jefuit şi suferă din cauza acestei construcţii inutile?.

Canalul e prima mare dramă la scară naţională a comunismului. În lagărele de muncă de aici, muncă forţată, mureau zilnic zeci de deţinuţi politici, de boli, accidente sau chiar împuşcaţi de către securişti. Canalul Dunăre-Marea Neagră, acel cimitir îngrozitor al intelectualităţii, burgheziei şi ţărănimii noastre, a ajuns de notorietate mondială prin crimele şi cruzimile săvârşite aici de regimul comunist împotriva neamului românesc. Despre condiţiile de muncă de-a dreptul bestiale nu s-a scris mai nimic, dar ororile regimului comunist trebuie cunoscute de toată lumea.

După închiderea lucrărilor Canalului, deţinuţii de aici au fost trimişi în alte lagăre de muncă din ţară: la Oneşti-Borzeşti în Moldova, la minele de la Baia Sprie şi Cavnic şi altele.

Colonelul Gheorghe Crăciun, comandantul Centrului de coordonare a lucrărilor Canalului, a plecat şi el, fiind numit directorul închisorii Aiud. Şi acum, cine este acest Gheorghe Crăciun? Era angajat la C. F. R., la Cluj, tehnician sau aşa ceva, membru al Partidului Naţional Ţărănesc. În anul 1937 a încercat să se înscrie în Mişcarea legionară, dar şeful mişcării de aici, Ion Banea, nu l-a primit, i-a spus să mai aştepte, să se mai gândească dacă vrea într-adevăr să se înscrie în această mişcare.

Tot la Cluj mai exista o mişcare cu caracter naţionalist de dreapta, sub numele de ?Noi?. Aceasta era condusă de unul Rebreanu şi era susţinută de rectorul Universităţii de atunci, Ştefănescu Goangă. Fiind refuzat de Mişcarea legionară, Gheorghe Crăciun se înscrie în această mişcare şi este numit şeful grupului de muncitori. Apărea la Cluj şi o revistă cu titlul ?Noi?, care ţinea de această mişcare. Pe una din coperţile ei era o fotografie cu un grup de muncitori, care defilau pe străzile Clujului. În fruntea acestui grup de muncitori se afla acest Gheorghe Crăciun. După anul 1946, sau poate mai devreme, venit la Sibiu, se înscrie în partidul comunist. Ajuns în partid, în 1947 are gradul de colonel, fiind numit şeful Securităţii din Sibiu. A mai funcţionat ca şef al Securităţii la Cluj, apoi a ajuns comandantul Centrului de coordonare a lucrărilor Canalului, la Constanţa, iar după închiderea acestor lucrări a fost numit directorul închisorii Aiud. Un om plin de aroganţă, cu zâmbet sarcastic, un adevărat satrap. Sub el s-au pus la cale crime în incinta lagărelor de muncă, sub el au fost împuşcaţi oameni pe şantierele de muncă forţată. El a fost acela care a atras în capcană pe cei mai mulţi din Munţii Făgăraşului şi pe cei din Muntele Mare din judeţul Alba. A torturat bărbaţi şi femei pe care i-a bănuit că erau în legătură cu fugarii din munţi, schingiuindu-i îngrozitor.

La Aiud căldura se dădea cu intermitenţă şi pe durate scurte de timp. Administraţia, sub conducerea colonelului Crăciun, a regizat atât de diabolic perioadele când se dădea căldură, încât nicicând deţinuţii nu puteau să profite spre a-şi dezmorţi oasele. Şi toate acestea le-a făcut, de ce? Ca să-şi acopere şi să-şi mascheze trecutul - când a făcut parte din organizaţia naţionalistă de dreapta ?Noi?. Acesta a fost colonelul Crăciun care, ca şi alţii de teapa lui, este liber, se plimbă prin Bucureşti, unde are domiciliul, cu pensie mare dată de partid pentru serviciile aduse.

În toamna anului 1953, după încetarea lucrărilor Canalului, împreună cu alţi deţinuţi, am fost mutat în lagărul de la Oneşti-Borzeşti, din Moldova, unde începuseră construcţii masive de fabrici pentru industria chimică. Dar în luna mai 1954, după aproape 6 ani de detenţie, am fost pus în libertate. Întors la Sibiu, la locul de muncă de la Administraţia financiară unde am lucrat înainte de arestare, şeful acestei instituţii, Homescu, care înainte fusese agent de control la fabrici, mi-a spus că nu are loc pentru mine. Am fost angajat - se pare că era un ordin ca foştii deţinuţi politici să fie încadraţi în muncă - la Intreprinderea 2 Construcţii Sibiu, pe post de muncitor necalificat, dar având studii eram folosit în biroul transporturi al întreprinderii, la lucrări de birou, întocmirea foilor de parcurs ale maşinilor, repartizarea maşinilor pe şantiere şi alte lucrări de birou.

Dar nu am stat nici aici prea mult. În ziua de 18 noiembrie 1959 sunt chemat la Securitate. Sunt declarat arestat fără a mi se arăta motivul arestării şi fără a mi se arăta mandatul de arestare. Aceeaşi poveste: ?Scoate tot ce ai în buzunare şi pune pe masă, scoate şireturile de la pantofi şi cureaua de la pantaloni?, punându-le pe masă, laolaltă cu toate lucrurile ce le aveam asupra mea, după care am fost dus într-o celulă din subsolul Securităţii. În ziua următoare sunt urcat într-o maşină, încadrat de doi ofiţeri de Securitate, după ce în prealabil mi se pun ochelari negri, ca să nu văd unde se merge. După circa 3 ore de mers am ajuns la destinaţie, Securitatea Braşov. Aici a început anchetarea mea de către locotenentul Obaciu. Prin întrebările ce mi se puneau la anchetă se căuta să se afle cu cine mă întâlneam, ce discuţii purtam cu ei, se căuta deci ca prin răspunsurile mele să se găsească vreun motiv care să justifice arestarea mea şi apoi trimiterea în judecată. Au fost audiaţi funcţionari de la întreprinderea unde lucram, se spera să se obţină declaraţii defavorabile mie. S-a mers până acolo încât a fost adusă şi soţia mea la Securitate, care a fost tratată de către locotenentul Obaciu cu ameninţări de arestare, sperând să obţină declaraţii împotriva mea, ca: ascultări ale posturilor străine de radio, întâlniri şi discuţii cu diferite persoane contra regimului. Dar nu au obţinut rezultatul scontat.

Într-o seară, târziu, după cină, sunt dus la anchetă, luat în primire de către căpitanul Bărăscu. Nici nu am intrat bine în birou şi acesta a început să mă lovească peste cap, peste faţă, peste corp, cu un obiect tare. După multe lovituri am avut o criză de nervi, nu ştiu ce s-a mai întâmplat, m-am trezit la infirmerie, unde medicul Securităţii îmi bandaja capul şi faţa, care erau pline de sânge, după care am fost dus în celulă. A doua zi - anchetă asupra celor petrecute noaptea. Am fost dus într-un birou, unde la o masă se afla căpitanul Urzică, flancat de alţi câţiva ofiţeri. Mi-a spus că pe căpitanul Bărăscu l-a enervat faptul că la anchete am refuzat să dau răspunsurile cerute şi de aceea

m-a lovit. Am răspuns că anchetatorul meu este lt. Obaciu, că acest căpitan Bărăscu nu m-a anchetat niciodată ca să-l pot enerva şi deci aici, la Securitate, unii anchetează, iar alţii sunt cu bătaia. Mi-a spus că am fost anchetat timp de 60 de ore şi nu am recunoscut nimic. La aceasta am ripostat: am fost arestat ca să spun eu ce am făcut, că m-am manifestat contra regimului pentru a putea fi trimis în judecată? Organele de anchetă nu au putut procura probe pe baza cărora să se justifice arestarea şi apoi trimiterea mea în judecată.

După mai multe luni de anchetă, am fost totuşi trimis în judecată pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, în instanţă fiind aduşi doi martori: Traian Chirilă şi Ioan Sânmartean, amândoi informatori ai Securităţii. Aceştia, sub jurământ, au declarat că m-am manifestat contra regimului, fără a arăta însă în ce fel, că am spus că vor veni americanii, în fine că sunt un duşman al regimului. Preşedintele instanţei de judecată era lt. Steblea Simion. Acesta nu mi-a dat voie să-mi studiez dosarul prin care am fost trimis în judecată, nu mi-a admis martorii propuşi pentru apărare, iar avocatului pus din oficiu ca să mă apere nu i s-a dat voie nici să stea de vorbă cu mine pentru a-mi face apărarea şi nu i s-a dat voie nici să studieze dosarul în cauză. La proces s-au încălcat cele mai elementare garanţii procesuale, lipsindu-mă de posibilitatea de apărare. Acest proces a fost o mascaradă care a durat circa o jumătate de oră, după care s-a dat sentinţa prin care am fost condamnat la 18 ani muncă silnică, cu confiscarea averii mobile şi imobile, pentru uneltire contra ordinii sociale. Deci de unul singur am uneltit contra ordinii sociale, contra regimului, probabil ca să-l răstorn. Tribunalul militar a citat şi familia mea spre a asista la proces, dar Securitatea nu a dat voie soţiei şi fiicei mele să intre la tribunal şi să asiste la proces. Şi dacă justiţia comunistă în procesul meu a fost cum a fost, justiţia divină a fost alta: pe cei doi martori falşi în procesul meu, Chirilă Traian şi Sânmartean Ioan, i-a bătut Dumnezeu. Între timp au murit amândoi, în chinuri şi dureri, de cancer.

După condamnare, am fost trimis la închisoarea Aiud, iar de aici, în lagărul de muncă de la Salcia, în balta Brăilei, de unde am fost eliberat în august 1964, în baza decretului de graţiere a deţinuţilor politici.

Viorel Tănase, în vârstă de 98 de ani, este veteran de război (maior în rezervă); a luat parte la al doilea război mondial, pe frontul din Est şi a luptat la Cotul Donului.

Este licenţiat al Academiei Comerciale şi Industriale din Cluj; după terminarea studiilor universitare, a făcut serviciul militar în cadrul Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie din Târgovişte, iar la terminarea serviciului militar a intrat în Corpul de Control al Ministerului de Finanţe.

Este fost deţinut politic, condamnat - în total - la 25 de ani muncă silnică şi a trecut prin închisorile Aiud, Sibiu, Braşov, Codlea, Piteşti, Văcăreşti, Jilava şi Galaţi.

După 70 de ani de căsătorie, şi-a pierdut soţia, în decembrie 2004. Are doi copii.

În prezent locuieşte la Sibiu,

str. Jina nr. 8.

 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.