2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
Imaginea actuală a creaţiei enesciene
Cornel Ţăranu
 
2005 - anul enescu

Ne aflăm, iată, la cincizeci de ani de la trecerea în veşnicie a lui George Enescu. E un prilej de decantări, de regândire a rolului şi locului său în cultura română şi universală. Pentru generaţia post-enesciană, ajunsă acum la maturitate sau chiar la senectute, momentul cunoaşterii Simfoniei de cameră enesciene, cântecul său de lebădă, a fost decisiv. Ni se înfăţişau noi faţete, noi lumini şi umbre ale unui limbaj surprinzător de nou, prin complexitatea modal-cromatică, prin tragismul acelui lamento al trompetei solo sau a incisivului scherzo. Aici a vrut să ajungă Enescu la capăt de drum, aici începe revelaţia. Concertul din 1956, dirijat de Silvestri, a fost evenimentul care ne-a marcat profund şi ne-a arătat căile pe care apoi am putut păşi. Publicul a fost uimit şi, cred, nepregătit în a-l recepta pe acest Enescu. Convins de genialitatea acestei lucrări, Silvestri a explicat publicului noutăţile ei de limbaj şi a interpretat-o încă o dată. Rezultatul a fost un succes.

Muzicieni francezi pe care i-am cunoscut avuseseră cam aceeaşi senzaţie la prima audiţie pariziană. Fernand Obradous, organizatorul concertelor Obradous, mi-a mărturisit că Simfonia de cameră fusese percepută ca o lucrare de avangardă în acel an 1955, puţin timp înainte de moartea compozitorului, opinie la care se ralia şi unul din interpreţi, flautistul Jean-Pierre Rampal. Marcel Mihalovici, pe care l-am frecventat adesea în sejururile mele pariziene, a fost acel fidel discipol şi colaborator al Maestrului, care, nemaiputând scrie, după accidentul cerebral suferit în 1954, i-a dictat ultimele detalii ale lucrării. A avut fericirea de a asculta înregistrarea concertului puţin timp înainte de a muri.

Exilul a marcat profund viaţa compozitorului. Aflat la o vârstă înaintată, bolnav, a fost obligat să-şi reia "viaţa de saltimbanc" cum spune undeva, concertând ca violonist, dirijând, ţinând cursuri în Europa şi în Statele Unite. Toate acestea în detrimentul timpului pe care l-ar fi putut acorda creaţiei, obsesia sa de totdeauna. Iată de ce un număr de proiecte de mare respiraţie au rămas în diverse stadii de elaborare. Toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă România rămânea o ţară liberă, exilul forţat împiedicându-l să-şi revadă îndrăgitele locuri natale.

Manuscrisele enesciene, aflate din fericire la Muzeul ce-i poartă numele, au atras firesc curiozitatea unor muzicologi şi compozitori. Aşa cum nu putem percepe moştenirea eminesciană fără postume (vezi şi originalul studiu al lui Ion Negoiţescu), nu putem situa nici demersul creator enescian fără studierea manuscriselor sale. Încă din anii ?70 am început şi eu aventura descifrării unor manuscrise enesciene, unele aproape ilizibile. Primul manuscris reconstituit era oratoriul Strigoii, după Eminescu, schiţat în 1916, în timpul războiului, şi apoi rătăcit multă vreme. Aici trebuie să amintim că reproşul primului său îndrumător, Eduard Caudella, care îi obiecta că opera Oedipe nu e un sujet românesc, nu se susţine, mai ales dacă examinăm şi Simfonia a V-a de Enescu, al cărei final se întâlneşte, iar, cu Eminescu: Mai am un singur dor. Dacă mai adăugăm şi intenţia compozitorului de a scrie un Meşter Manole, cred că putem să-l absolvim de critica lui Caudella!

Reconstituind părţile I şi IV din Simfonia V-a, am apelat la împătimitul enescian Pascal Bentoiu, spre a orchestra părţile lipsă. Surpriză: angrenat "ŕ fond" în această muncă, el a orchestrat în întregime, pentru o mai mare unitate stilistică, Simfonia V. A urmat Simfonia IV-a, poemul Isis, născut puţin după Oedipe şi un Trio. Dacă ne gândim şi la importantul volum Capodopere enesciene (o exegeză până azi exhaustivă), ne putem da seama cât timp şi câtă pasiune a acordat Bentoiu valorificării creaţiei enesciene.

În fine, mă bucur că am reuşit să reconstitui Capriciul român pentru vioară şi orchestră, un omagiu adus lăutarilor care i-au legănat copilăria, amintirea copilăriei revenind adeseori în muzica lui, demers în care am fost stimulat şi încurajat de Şerban Lupu, unul din marii interpreţi enescieni de azi. Percepţia creaţiei sale se află azi mult îmbogăţită. Putem spune că esenţialul edificiului enescian a fost astfel restituit.

O altă reconstituire, poate mai puţin importantă, o reprezintă Simfonia concertantă pentru vioară şi orchestră, a cărei schiţe iniţiale încep în perioada "post-Oedipe" din 1932. Şi aici avem nouă pagini orchestrate, iar restul în varii variante ce ar fi însumat trei părţi. Am reuşit să descifrez prima parte a manuscrisului iniţial, pentru vioară şi pian, având un larg suflu simfonic şi o robustă pregnantă tematică pe nişte coordonate stilistice mai puţin apropiate folclorului nostru, cumva în prelungirea Simfoniilor. Lipsa de claritate a schiţelor ce ar fi conturat un scherzo, poate o parte lentă şi, în mod sigur, un final recapitulativ, schiţe ce continuă până prin 1949, nu mi-au permis să merg mai departe, nici să orchestrez acest fragment. Am prezentat în Simpozionul precedent (2003) şi o înregistrare informativă a primei părţi a Simfoniei concertante. Mai târziu, Şerban Lupu a înregistrat o versiune pentru vioară solo a acestor pagini, ce ne pot da - întrucâtva - o imagine parţială a acestui proiect neterminat. Trebuie să delimităm ferm studiul manuscriselor enesciene, care e departe de a fi încheiat, cu punerea lor în circulaţie, aceasta fiind posibilă doar în cazul unor schiţe complete, cum sunt Simfoniile IV şi V, Isis şi Capriciul român.

Uniunea Compozitorilor şi Editura Muzicală au reuşit să publice aceaste inedite enesciene. Există acum mai multe integrale pe CD, începând cu cea a lui Lawrence Foster, iar în ţară ale lui Cristian Mandeal şi Horia Andreescu. Mai recent, Şerban Lupu, Rojdestvenski, Kremer şi alţii au înregistrat opusuri semnificative enesciene.

Opera Oedipe e din ce în ce mai prezentă pe scene de prestigiu, fie în concert (la Edinburgh) sau la opera din Cagliari, ambele sub bagheta lui Cristian Mandeal.

Uniunea Compozitorilor încearcă să achiziţioneze un stoc important de partituri enesciene de la editura pariziană Enoch. Din păcate, Editura Salabert, care deţine restul titlurilor, refuză propunerile noastre de co-editare, deşi nu poate face faţă cererilor, stocul ei fiind ori epuizat, ori încă needitat.

O soluţie ar fi răscumpărarea drepturilor de proprietate de către statul român, ceea ce ar costa mult mai puţin decât bugetul Festivalului Enescu şi ar permite o difuzare mai eficientă, aşa cum se întâmplă cu contemporanii săi Bartok şi Stravinski, care şi din această cauză sunt mult mai cunoscuţi.

Cât despre Festival, acesta se bucură de sprijinul generos al statului român. Faptul că apar mari orchestre şi mari interpreţi, că s-a reluat Concursul Enescu, este cu totul salutar. Desigur, am dori o politică de programe care să cuprindă mai multă muzică românească, inclusiv a generaţiei post-enesciene a cărei valoare nu mai trebuie demonstrată, dar care este insuficient cunoscută în ţară şi în străinătate. Cred că asta ar fi fost şi dorinţa lui Enescu.

Totodată, în urmă cu circa trei decenii, Academia a publicat o valoroasă Monografie Enescu, coordonată de Mircea Voicana. Aş sugera reeditarea şi completarea ei şi "despărţirea apelor de uscat", adică un volum separat dedicat compozitorului şi, neapărat, tradus într-o limbă de circulaţie. Regretăm că proiectul de editare în engleză a cărţii lui Bentoiu, gata tradusă, s-a oprit undeva într-o universitate americană, când şi aşa avem prea puţine cărţi despre Enescu. Aşteptăm ca şi Institutul Cultural Român să facă ceva în această privinţă, aşa cum a făcut şi în trecut. Ar mai trebui publicată o bibliografie a cărţilor şi studiilor despre Enescu. Avem, ritmic, şi simpozioanele ce însoţesc Festivalul, iar comunicările apar în volume deseori interesante.

În sfârşit, nevoia construirii unei săli de concert moderne se impune imperios, mai ales după repetatele catastrofe auditive pe care ni le oferă mereu Sala Palatului. Şi aici s-ar putea aduce îmbunătăţiri, spre a se evita situaţiile penibile, ultima având loc anul trecut, la concertul lui Radu Lupu.

Ofensiva noastră nu trebuie să se oprească aici. Ea trebuie să cuprindă şi canalele mediatice, inclusiv prezenţe româneşti pe Mezzo, Arte etc., precum şi invitarea unor ziarişti străini la Festivalul următor, deoarece mediatizarea acestuia a fost până acum mai mult decât precară.

Eu cred că Enescu şi cultura muzicală română merită din plin acest efort, pentru ca el şi urmaşii săi să intre în circuitul internaţional la locul pe care-l merită.

Sper ca imaginea creaţiei enesciene să se asemene cu atât de sugestivul catren al lui Jean Cocteau:

            "Gravez votre nom dans un arbre

            Qui poussera jusqu'au Nadir

            Un arbre vaut mieux que le marbre

            Car on y voit les noms grandir."

 

 

enescuL'image actuelle de la création d'Enescu

 

Cinquante ans est un laps de temps qui permet de mieux situer le rôle d'un compositeur comme Enescu dans la culture roumaine et universelle. Pour ceux qui font partie de la génération dite "post-enescienne" le moment représenté par son chant de cygne, c'est ŕ dire la Symphonie de chambre, finie un an avant sa mort (1955) a été la révélation, pas seulement par ses nouveautés de langage, mais aussi par les voies qu'elle nous ouvrait.

Peu ŕ peu, on a commencé d'étudier ses manuscrits, la plupart conservés au Musée Enescu de Bucarest, qui nous ont révélé, aussi, des facettes nouvelles de sa création. Aprčs l'oeuvre "de transition" Strigoii (Les Revenants) d'aprčs un počme de Eminescu, voici que nous possédons, grâce ŕ Pascal Bentoiu, les amples Symphonies no IV et V. Celle-lŕ nous apporte en final le počme Je n'ai qu'un seul désir du męme Eminescu, qui couronne ainsi l'aventure sonore de ces cinq Symphonies. Le Caprice Roumain, hommage rendu aux ménétriers tziganes de son enfance, est enfin rendu public, grâce ŕ mes efforts qui ont duré quelques années.

Les festivals et concours Enescu, ainsi que la pléiade roumaine et internationale qui font valoir Oedipe et ses oeuvres symphoniques et camerales, nous montrent une image qui monte, lentement, mais sűrement, vers les cimes oů sa place est méritée. Il nous reste de faire mieux fonctionner le patrimoine édité chez Enoch et Salabert, d'enrichir le catalogue de ses enregistrements et des écrits le concernant, pour arriver ŕ la métaphore poétique si bien exprimée par Jean Cocteau:

"Gravez votre nom dans  un arbre

Qui poussera jusqu'au  Nadir

Un arbre vaut mieux que le marbre

Car on y voit les noms  grandir."

 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.