2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
Experiment cu studenţii gulagologi
 

Experiment cu studenţi gulagologi la Sighet

Ca în fiecare an, la începutul verii, în luna mai, şi în 2005 am realizat, împreună cu studenţii catedrei de Jurnalism de la Facultatea de Ştiinţe Politice din Cluj, o excursie documentară la închisoarea Gherla şi la Memorialul de la Sighet, astfel încât studenţii să perceapă atât ce înseamnă o închisoare vie, astăzi, cât şi un muzeu despre represiunea comunistă şi despre rezistenţa anticomunistă. Sponsorizarea a fost asigurată (tot ca de obicei) de doamna Luiza Balthazar, iar eminenţa cenuşie a excursiei a fost doamna Dana Ţăranu. În afara studenţilor au mai participat istoricul Ioan Ciupea şi comparatistul Corin Braga.

Noutatea acestei excursii documentare a constituit-o faptul că şase foşti studenţi (cinci de la Jurnalism, unul de la Facultatea de Litere) iniţiaţi în cursul despre Gulagul românesc pe care îl ţin de câţiva ani la Facultatea de Ştiinţe Politice au fost numiţi ca tutori-călăuze ai studenţilor jurnalişti din anii II şi III, concretizând munca unor muzeografi. Este vorba despre Octavian Coman, Andrei Costina, Daniel Iftene, Mihai Pedestru (aceştia patru fiind şi realizatorii site-ului , lansat în 2004), Andreea Iacob şi Anca Haţiegan. De aceea consider binevenită prezentarea în revista Memoria a acestor tineri inimoşi, inteligenţi şi mai mult decât promiţători. Le-am solicitat în cele ce urmează atât un concentrat Curriculum Vitae, cât şi opinia asupra experienţei lor de călăuze prin Memorialul de la Sighet.

Ruxandra Cesereanu

40 de minute pentru 44 de ani

Anul IV de facultate, a patra oară la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighetu-Marmaţiei. O călătorie ce a devenit iniţiatică, dar nu în istoria comunismului şi a represiunii din perioada 1944-1989, ci un debut în a vorbi colegilor de facultate despre tot ceea ce s-a întâmplat atunci.

În 40 de minute a trebuit să rezum 44 de ani de comunism românesc, iar mai dificil a fost că în grupa de studenţi de anul II ce mi-a fost repartizată pentru a o conduce prin Memorial se aflau numai ?novici?. Cunoştinţele lor despre istoria recentă a României erau limitate. Am ales să nu le vorbesc foarte mult despre date, ci despre oameni. Am preferat să întrerupem ritmul alert al turului prin muzeu în faţa săpunului pe care se întrevedea fraza: ?Te voi iubi mereu?, scrijelită de un soţ pentru consoarta sa încarcerată în perioada lui Dej, sau lângă hainele unui partizan expuse în sala luptătorilor din munţi, haine ce păstrează încă urmele morţii ? găuri de gloanţe şi dâre de sânge. Cred că astfel istoria a prins ?suflet? pentru cei aflaţi pentru prima oară la Memorial.

O tresărire de entuziasm am avut când una dintre fetele din grupă m-a rugat să o ajut cu bibliografie pentru o lucrare despre Revoluţia din 1989. În graba excursiei eu am uitat după aceea să îi răspund la rugăminte, lucru pe care îl regret, dar măcar un prim pas a fost făcut: domnişoara vroia să facă o lucrare despre Revoluţie, iar vizita la Memorial poate a fost un imbold.

Octavian Coman

*

A încerca să faci pe cineva să perceapă un fenomen, explicându-i-l, e o sarcină sortită din start eşecului. Ceea ce am încercat, cu lotul de studenţi pe care i-am primit spre călăuzire, a fost să le permit să-şi trăiască experienţa Sighetului nestingheriţi, să simtă singuri spiritul locului bântuindu-i. Din cei şapte studenţi, experimentul a fost un succes pentru trei. Ceilalţi au căzut pradă fie cinismului, fie nepăsării. C?est la guerre.

Mihai Pedestru

*

A fost una dintre cele mai interesante experienţe în a încerca să explic cuiva anumite lucruri într-un context precis. Cred că ajută mult să poţi discuta ceea ce vezi cu cineva care a fost deja ?iniţiat? şi cunoaşte mai multe perspective asupra locurilor şi evenimentelor pe care le comemorează. Desigur, factorul vârstei şi al generaţiilor este important: una este o explicaţie venită din partea unui ghid sau profesor şi alta o discuţie cu colegul care, mai mult sau mai puţin întâmplător, ştie ceva mai mult.Andrei Costina

*

Interacţiunea cu cei şase studenţi din al II-lea an de Jurnalism, care vor frecventa cursul de Gulag în conştiinţa românească, mi-a confirmat faptul că printre studenţii acestei facultăţi sunt destui interesaţi de istoria comunismului. Unii dintre ei m-au uimit prin curiozitatea cu care mă ascultau (deşi şi eu eram, în poziţia nou asumată, la fel de începător ca şi ei) şi am avut ocazia să mă închipui pe mine la prima excursie la Sighet.   

Daniel Iftene

*

Trecerea de la a fi ghidat la a fi ghid are în ea ceva mobilizator. Nu mai poţi fi copil, nu mai e suficient că

ţi-ai învăţat lecţia, nu mai e de ajuns să asculţi cuminte. Dacă eşti ghid, cumva faci parte din lumea în care ghidezi, sau, oricum, eşti mult mai apropiat de ea decât cei pe care îi conduci pe acolo şi a căror reacţie ţi-o asumi. Trecerea de la ghidat la ghid este o investiţie de putere şi, implicit, de responsabilitate. Probabil de aceea comuniştii urau descentralizarea. Probabil de aceea e bună.

Andreea Iacob

*

În ciuda faptului că îndrăgesc teatrul sau poate tocmai de aceea, nu-mi place să mă desfăşor în public. Sunt un spectator avid, cu vocaţie, aş îndrăzni să afirm, dar un actor lamentabil. Din această pricină, la Memorialul de la Sighet am fost mai degrabă călăuză decât ghid. Diferenţa e că, în timp ce ghidul conduce şi explică cu siguranţa celui care cunoaşte ca pe propriile-i buzunare locul, având un net ascendent asupra celorlalţi vizitatori, călăuza, deşi are experienţa locului respectiv, îl traversează întotdeauna cu aceeaşi nelinişte şi uimire ca prima dată. Între călăuză şi cel călăuzit distanţa e, prin urmare, infinitezimală. Amândoi participă la o aventură care nu se ştie niciodată cum va sfârşi. (Ghidul se bazează pe stabilitatea lucrurilor, pe spiritul său de prevedere, pe precizie, în timp ce călăuza crede în transformare: marcajele sunt mereu altele, cărările se pierd, apar altele, semnele sunt şi nu sunt ca prima oară.) Cine a văzut filmul lui Tarkovski, ştie despre ce vorbesc. Cred că studenţii Ruxandrei (Cesereanu, n.n.) nu au făcut legătura, dar au fost îngăduitori cu mine. Cu fiecare din ei am înfiripat altă poveste, nu i-am tratat ca pe un grup.

I-am purtat prin sălile Memorialului arătându-le câte un obiect, un exponat, care mie una mi-a spus ceva într-un fel aparte altădată. Poate că ei şi-au ales reperele lor, pe care le vor recunoaşte şi nu prea în viitor ? le vor găsi uşor schimbate, cum eu însămi mi le-am aflat. Am încercat să le vorbesc despre oameni, nu despre cifre, nu despre morţi.

La memorie, ţinta căutărilor noastre, se ajunge prin intermediul amintirilor. Eu încă nu am ajuns acolo, căci memoria cere râvnă şi un soi de cruzime, chiar faţă de tine: să treci de la poveste, cu întreaga ei încărcătură sentimentală, la mecanismele dure şi reci ale terorii. Sper ca măcar unul din cei călăuziţi de mine să mi-o ia înainte pe acest drum, dacă nu a şi făcut-o deja.

Anca Haţiegan

 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.