2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
?Să nu laşi pe nimeni să gândească în locul tău?,
Mihai Gădălean
 

Ana Blandiana şi Romulus Rusan în dialog cu studenţii clujeni

 

Memorie şi?

Pentru cei care încă nu ştiu, Clujul este singurul oraş universitar din ţară unde se predă un curs despre Gulagul românesc. Mai precis, la secţia de Jurnalism a Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Administrative din Universitatea Babeş-Bolyai. Cursul este susţinut de doamna Ruxandra Cesereanu, iar anul acesta, ca un fel de ?curs festiv?, i-a invitat pe Ana Blandiana şi pe Romulus Rusan pentru a purta un dialog cu studenţii anilor III şi II, într-o conferinţă pe tema Memorie şi suferinţă. Întâlnirea de la începutul lunii iunie s-a dorit a fi şi o ?prelungire? a excursiei documentare la închisoarea de la Gherla şi la Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, excursie organizată în fiecare an de doamna Dana Ţăranu şi de doamna Cesereanu pentru studenţii jurnalişti.

 

? poezie?

Calitatea în care cei doi invitaţi au sosit la Cluj a fost cea de ?părinţi? ai Memorialului de la Sighet. În acest sens, Ana Blandiana şi-a mărturisit propria uimire faţă de uimirea celor care nu înţeleg de ce un poet se ocupă de o treabă atât de practică cum e ?managerierea? unei astfel de instituţii. Poetei nu i se pare nimic mai firesc ca un poet să se ocupe de memorie, afirmând că ea nu e o poetă modernă, deci nu percepe poezia ca pe ceva mai apropiat de joc decât de religie. Susţinând o legătură organică între poezie (artă, în general) şi memorie, Blandiana a apelat la exemplele Greciei antice, în care aezii erau adevăraţii păstrători ai memoriei, în care Mnemosina (muza memoriei) era ?mama tuturor muzelor?? Cum perpetua căutare a poeziei este aceea a revelării inefabilului, a esenţelor şi cum memoria ţine de esenţa fiinţei umane, nu e nimic ieşit din comun ca un poet artist să pună în centrul preocupărilor sale fenomenul memoriei.

 

? istorie?

Pentru Ana Blandiana, Memorialul de la Sighet ţine locul uneia sau a mai multor cărţi; şi nu atât din pricina faptului că timpul alocat lui putea fi foarte bine alocat scrierii de cărţi, cât mai ales aceluia că Memorialul a ajuns să reprezinte un fel de ?carte de învăţătură?, o instituţie a memoriei.

Cât de importantă este memoria? Măsurând eforturile depuse pentru distrugerea ei, am putea spune că este extrem de importantă. Desfiinţarea sa, ca proces specific comunismului (procesul de spălare a creierelor, de creare a ?omului nou?), a fost, în opinia Anei Blandiana, un proces împotriva naturii, pentru că memoria există în mod natural?

La fel de natural, istoria prelucra memoria colectivă ?pentru a o aşeza în tipologii ştiinţifice?, spune Blandiana. Istoria comunismului şi mai ales cea a ieşirii din comunism are însă o responsabilitate mai mare: ea trebuie să resusciteze memoria spunându-le oamenilor ceea ce li s-a întâmplat de fapt. Această memorie care are nevoie de resuscitare s-a dovedit a fi foarte scurtă (dacă a fost cu adevărat): ca dovadă stau primele alegeri libere de după ?89, când cei din fostul anturaj al lui Ceauşescu au fost aleşi cu o majoritate covârşitoare ? fapt care, conform Anei Blandiana, dacă ar fi povestit

locuitorilor unei alte planete ar părea suprarealist?

E nevoie deci de revigorarea memoriei pentru cunoaşterea istoriei. Or, Memorialul de la Sighet tocmai asta face. Şi se pare că o face cu efect, din moment ce este vizitat de zeci, chiar sute de oameni pe zi, din care jumătate sunt tineri.

 

?manipulare?

Exploatându-se faptul că memoria nu funcţionează automat, Ana Blandiana constată eforturile depuse, în prezent, pentru manipularea înţelegerii adevărului. Această manipulare nu are loc la nivelul istoriei îndepărtate (aşa cum Ceauşescu îşi ?adjudeca? simbolic figura lui Mircea cel Bătrân, transformându-l în Mircea cel Mare). E o manipulare a ceea ce ni s-a întâmplat nouă, celor care trăim în prezent şi care am trecut prin acele fapte despre care suntem manipulaţi. Exemplul oferit cu îndârjire a fost cel al Televiziunii Române care, după difuzarea documentarului despre Piaţa Universităţii, a invitat în studio chiar ?călăii? fenomenului care susţineau, ?cu o neruşinare totală?, nişte lucruri inverse decât cele întâmplate cu adevărat.

Are loc astfel o manipulare a istoriei ?la distanţe mici? de timp, chiar sub nasul unor oameni care au trăit acea istorie. Cu toate că există dovezi clare în favoarea adevărului, insistenţa unora de a-şi susţine propriile neadevăruri cere mereu şi mereu demontarea acestora, cu riscul ca cei care se împotrivesc minciunii să devină asemenea unor ?plăci de patefon care repetă acelaşi lucru?. Problema repetiţiei adevărului este cu atât mai necesară cu cât vin din urmă generaţii care nu au trecut prin acele istorii, deci care trebuie cu atât mai mult să ştie ce s-a întâmplat de fapt, pentru a nu trăi în istorii paralele. Pentru că, aşa cum spunea Blandiana, memoria este o formă de adevăr, distrusă tocmai pentru ca adevărul să fie distrus?

 

? tineri?

Poate unul dintre cele mai importante îndemnuri adresate studenţilor a fost acela că ?nu contează decât a apăra faptul că nu permiţi altuia să gândească în locul tău?. Aceasta ar fi, în viziunea celor doi invitaţi, marea problemă: ca viitorii intelectuali (studenţii din sală şi nu numai) să conştientizeze că pericolele manipulării există încă. Spre deosebire de secolele trecute, când memoria se transmitea ca tradiţie, din tată-n fiu, vremurile prezente conferă păstrării memoriei statutul de ?problemă?: într-o lume în continuă mişcare, mereu în schimbare, a înţelege ce păstrăm din trecut pentru a duce mai departe în viitor este o sarcină foarte complicată, sarcina celor tineri.

În aceeaşi ordine de idei, într-un viitor (şi prezent) mondializat, în care importanţa ?locaţiei? scade mereu, devine cu atât mai importantă ?definirea? fiinţei umane, altfel nu am fi decât nişte ?roboţi cu piese de carne şi sânge?, potrivit Anei Blandiana. Astfel, memoria se cere cu disperare a fi păstrată, pentru a nu ne pierde ?esenţele?.

 

? cifre?

Într-un expozeu mai concret, Romulus Rusan a prezentat un proiect de ultimă oră al Memorialului de la Sighet (mai exact, ?de ultim an?) şi anume un recensământ al populaţiei concentraţionare din România în perioada 1945-1989. Această iniţiativă e posibilă prin intrarea în posesia a 93 000 de fişe de detenţie, adică fişe ale celor condamnaţi şi închişi în perioada comunistă (deci nu intră aici cei arestaţi, anchetaţi, deportaţi, strămutaţi, reţinuţi administrativ etc.).

Romulus Rusan a făcut şi o scurtă descriere (cu exemple interesante) a ceea ce conţin aceste cifre. Pe lângă datele personale ale celui condamnat (nume, prenume, locul naşterii etc.), apare şi profesia ? evident, cu multe ?distorsiuni?: de exemplu, Iuliu Maniu apare ca fiind agricultor, iar marele istoric Gh. Brătianu e ?fără ocupaţie?. Mai sunt înşirate apoi toate închisorile prin care au trecut condamnaţii, unii dintre ei ajungând să ?beneficieze? de trei fişe, din pricina numărului prea mare de centre în care au fost deţinuţi! În fine, apar şi procesele în baza cărora au fost închişi, precum şi articolele din Codul Penal, care, a spus Rusan, ?creditează? crimele atroce comise de comunişti, comparând textul efectiv al articolului cu fapta propriu-zisă a celui condamnat.

În concluzie, Sighetul va beneficia şi de o imagine cifrică, dar şi de una sociologică sau chiar istorică a populaţiei concentraţionare din România.

 

? prezent.

Întrebările studenţilor au vizat mai mult vremurile prezente şi cum sunt afectate ele de lipsa/persistenţa memoriei colective. De exemplu, au fost curioşi în ce măsură consideră cei doi invitaţi că există reminiscenţe comuniste în România de azi, iar apoi, ca urmare a răspunsului pozitiv venit din partea acestora (argumentat cu indiferenţa sistemului la recuperarea memoriei şi a adevărului, cu ne-liberalizarea arhivelor sau, din nou, cu discuţiile de după filmul despre Piaţa Universităţii al lui Stere Gulea, Sorin Ilieşiu şi Vivi Drăgan Vasile), au întrebat cât de relevantă mai poate fi o lege a lustraţiei la 16 ani după revoluţia din decembrie ?89. La această întrebare, Ana Blandiana a răspuns cât se poate de simplu: cea mai bună dovadă că o astfel de lege e necesară sunt eforturile care se depun pentru ca ea să nu fie votată! Legea lustraţiei ar fi un fel al României de a se spăla teoretic de trecutul ei, dar faptul că nu e acceptată dovedeşte că ea ar avea din plin şi efecte practice.

Cu toată modestia de rigoare, invitaţii au trebuit să recunoască, la întrebarea unui student despre locul pe care-l ocupă Memorialul în raport cu alte muzee de istorie recentă, că, într-un clasament alcătuit de studenţi şi profesori ai Universităţii din Viena, Sighetul a ieşit pe primul loc, urmat îndeaproape de mai tânărul ?coleg?, Muzeul Comunismului din Budapesta. Faţă de acesta, însă, Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet are avantajul de a aparţine pe de-a-ntregul societăţii civile (cel de la Budapesta a fost ridicat, în grabă, în timpul unei campanii electorale).

Pe final, la o întrebare pesimistă s-a răspuns optimist. Întrebarea se referea la măsura în care s-a dilatat condiţia de intelectual implicat civil, în condiţiile în care oricine poate face o facultate în ziua de azi. Pe scurt, cine mai sunt intelectualii? Recunoscând cazul tipic de ?formă fără fond?, Romulus Rusan a constatat, în România, inversa proporţionalitate dintre ştiinţa de carte a poporului şi numărul de oameni? cu titluri! Optimismul a venit însă din partea Anei Blandiana care nu a considerat niciodată că intelectuali ar fi toţi absolvenţii de facultate. De fapt, cred că optimismul a venit din partea noastră: deşi studenţi, ne-am simţit un pic viitori intelectuali, pe considerentul că ?cei de faţă se exclud??

 

Dialogul a fost realizat pe data de 3 iunie 2005, la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative, Secţia Jurnalism, din Cluj-Napoca.

Mihai Gădălean, născut pe 3 mai 1983, la Cluj-Napoca, este student la secţia de Jurnalism a Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Administrative şi la Facultatea de Matematică şi Informatică, Universitatea ?Babeş-Bolyai?, Cluj-Napoca. Este redactor (şi tehnoredactor) la revista studenţească EXI(S)T, iar în acest an a fost şi reporter-voluntar la AperiTIFF, revista Festivalului Internaţional de Film Transilvania 2005. Este co-autor la cartea de ?antropologii urbane narative? A doua Curte a miracolelor (2004), semnată Ruxandra Cesereanu & co.

 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.