2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
Basarabia, mon amour
Lucien Romier
 

Motto:

Basarabie scumpă!...

Scumpă prin şirul tău de dealuri cu amintiri voievodale!

Scumpă prin codrii tăi, cu care îţi încingi mijlocul! Scumpă prin bărăganele tale, împinse spre miază-zi... Scumpă prin cetăţile şi mănăstirile tale, paznici lângă Nistru! Scumpă prin tihna temeliilor tale, fericit ascunse în noianul pădurilor de sălcii şi în împărăţia Dunării albastre!

Gala Galaction

 

După o ocupaţie de peste un secol (1812-1918) Basarabia a revenit la patria mamă. La doar câţiva ani de la acest eveniment istoric, călătorul francez Lucien Romier a întreprins o călătorie cu maşina din nordul până în sudul Basarabiei, trecând prin oraşele Chişinău şi Tighina, precum şi prin numeroase târguri şi sate, şi ajungând în cele din urmă la limanul Nistrului şi pe ţărmul Mării Negre. După ce a parcurs ţinuturi întinse şi a străbătut numeroase localităţi, s-a oprit la Cetatea Albă, cu impunătoarea sa cetate-fortăreaţă, reclădită şi fortificată de domnitorul moldovean Ştefan cel Mare.

Lucien Romier

şi-a publicat notele de drum în revista franceză Revue des deux mondes, în numărul din ianuarie 1931, sub titlul Vues de la Bessarabie, din care prezentăm în continuare un fragment semnificativ pentru starea de lucruri de atunci din sudul Basarabiei. Desigur, impresiile şi părerile sale sunt subiective şi poate discutabile ? el necunoscând nici măcar limba localnicilor, ceea ce i-a creat probleme de comunicare ? dar notele sunt interesante prin ineditul lor, ele descriind realitatea văzută de ochii unui călător străin.

 

Titlul fragmentului aparţine redacţiei.

 

basarabia cetateIstoricii descriu trecutul ţinutului cunoscut astăzi sub numele de Basarabia ca un lung şir de rivalităţi între principi şi domnitori de diferite origini, de invazii şi războaie. În realitate, după scurgerea valurilor de barbari din evul mediu, pământul şi oraşele de la vest de Nistru par să se fi bucurat timp de câteva secole de o relativă linişte. Mărturii în acest sens găsim mai ales în relatările unor călători francezi. Astfel, la începutul secolul al XV-lea Guillebert de Lannoy, care venea din Polonia şi se îndrepta spre Marea Neagră, fiind victima unui jaf în apropierea Nistrului, pe drumul spre Montecastro, a obţinut în doar câteva ceasuri restituirea obiectelor furate şi pedepsirea hoţilor. Care poliţist, în zilele noastre, ne oferă o satisfacţie atât de promptă?

Porturile fluviului (Nistru n.red.) erau frecventate de neguţători din diferite ţări care făceau comerţ cu Tătaria pe de o parte, Orientul grec şi musulman, pe de altă parte. Conflictele dintre domnitori şi războaiele nu erau, fără îndoială, decât dispute pentru perceperea taxelor vamale. În ce priveşte viaţa la ţară, mai ales în satele din nordul Basarabiei, ea nu a avut de suferit decât mult mai târziu. Astfel, în 1584, un călător de vază, François de Pavie (senior de Fourquevaux), povesteşte: ?În drumul nostru am întâlnit adesea câte douăzeci sau treizeci de căruţe, venind în coloană de la câte un târg din satele din apropiere, căruţe mânate de tinere fete, foarte frumoase, nesulemenite, purtând pe cap coroniţe de flori, pentru a arăta că sunt fete de măritat. Am cumpărat de la ele, în drumul nostru, lapte şi ouă, cu care căruţele lor era pline până-n vârf, iar fetele se mişcau printre ele cu dezinvoltură, fără să le spargă...? 

De-a lungul acestor secole, probabil din secolul al XIV-lea până în secolul al XVI-lea, ţăranii moldoveni, precedându-i sau urmându-i pe domnitorii lor, au reuşit să se răspândească pe întregul teritoriu. Dar, începând cu secolul al XVI-lea, sosirea turcilor, stăpânirea lor când plină de nepăsare, când brutală, războaiele lor aproape neîntrerupte cu ruşii, revenirea frecventă a jefuitorilor tătari şi cazaci, au schimbat soarta Basarabiei. Teritoriile din vecinătatea Mării Negre au fost de nenumărate ori devastate, până pe la începutul secolul al XIX-lea, epoca în care guvernarea ruşilor, care se instalaseră în Basarabia şi care nu aveau încredere în moldoveni, a atras aici colonii de bulgari, germani şi elveţieni.

Această Basarabie de Sud este astăzi (1930, n. red.) un adevărat mozaic de etnii, unde satele de tătari se învecinează cu cele de wurtemburghezi, unde se trece de la bonomia viticultorilor elveţieni şi francezi la fanatismul slav al sectei creştinilor de rit vechi (staroobreadţî, n.red.). Mi se spusese de altfel că aici voi găsi mai puţină linişte şi mai puţină securitate decât în Nord. Oare nu aici, în această regiune, a avut loc, cu câţiva ani în urmă, rebeliunea de la Tatar Bunar, instigată de agenţi revoluţionari din Odesa?

 

Drumul de la Tighina la Cetatea Albă (Akkerman) devenind pe multe porţiuni impracticabil sau întrerupt de lucrări de recondiţionare, maşina noastră se deplasa cel mai adesea pe-alăturea de drum. Din fericire vremea era frumoasă. Înaintam, fără a suferi prea tare în urma zdruncinăturilor, pe un strat gros de praf, mulţumind cerului pentru clemenţa sa: dacă ar fi plouat, călătoria noastră ar fi eşuat în noroi.

Odată ieşiţi din vale, am ajuns pe un vast platou, unde linia orizontului când se înălţa, când cobora domol. Pe una din pante se zăreau din loc în loc casele unui sat. Locurile nu erau lipsite de viaţă. Ţărani în căruţe sau călare se îndreptau spre ogoarele lor. Alţii arau pământul. Femeile începeau să culeagă porumbul. Totul se desfăşura fără nici un strigăt, nici un cuvânt, nici un surâs, nici un gest inutil: se înstăpânise liniştea, unde fel de reţinere, de neîncredere sau prudenţă, o atitudine distantă faţă de noi. Maşina noastră ar fi trebuit să stârnească o anumită curiozitate, chiar nelinişte. Dar n-am sesizat din partea localnicilor nici un semn de emoţie sau tulburare. Când întâlneam câte un bărbat călare sau în căruţă, acesta se ferea din drum, cedându-ne trecerea cu o nepăsare de parcă ar fi evitat un copac sau o piatră. Nimeni nu saluta. Abia dacă ne arunca o privire, iar dacă noi ne uitam la câte unul din ei, el îşi îndrepta ochii în altă parte. Nimic nu-ţi evoca aici amabilitatea expansivă şi manierele locuitorilor din provinciile dunărene, nici promptitudinea plină de bunăvoinţă a oamenilor de pe dealuri, nici seninătatea cam tristă a muntenilor. Dar nu era nici încetineala rutenilor. Fără îndoială, în drumul nostru am întâlnit numeroase chipuri ruseşti sau cu trăsături combinate. Dar erau de asemenea şi numeroşi moldoveni. Şi cu toţii aveau aceeaşi atitudine. Încât noi nu am reuşit să însufleţim uliţa unui sat decât oprindu-ne pentru a fotografia câteva femei care, de altfel, s-au plâns că nu le lăsăm timp să se gătească.

O asemenea reţinere faţă de străini nu se datoreşte etniei şi nici educaţiei. Ea este caracteristică unui popor care a trăit mai întotdeauna în izolare, neavând nici măcar ? pentru comunicarea cu restul lumii ? o aristocraţie autohtonă care să faciliteze această comunicare. Boierii din Basarabia au fost puţin numeroşi, neinstruiţi, nu prea bogaţi, şi educatori mult mai slabi decât cei din vechea Moldovă. Comerţul era în întregime în mâinile evreilor. În trecut, nici o guvernare nu a acordat atenţie acestei populaţii. Ruşii au încercat să-şi impună spiritul lor, dar ei nu-i vorbeau limba.

 

Ne-am oprit în plin câmp ca să mâncăm. Întrucât aveam suficiente provizii, l-am poftit pe un tânăr păstor de vreo doisprezece sau treisprezece ani, care păzea câţiva boi, să ia din bucatele noastre. A făcut câţiva paşi, după care a rămas nemişcat la vreo zece metri de noi, rezemat în bastonul său. Sub căciula înaltă de oaie chipul lui frumos nu trăda nici un gând.1 Copilul aştepta, cu ochii deschişi, dar cu inima zăvorâtă. I-am dus de mâncare. A luat-o în mână cu prudenţă, examinând cu atenţie fiecare fel, a aruncat pâinea cu dispreţ, a reţinut puţină carne, un ciorchine de struguri şi a început să mănânce privindu-ne cum plecăm. Nu a răspuns nici măcar cu o clipire de pleoape la cuvintele noastre de rămas bun.

Prin atitudinea sa rece, prin tăcerea sa, acest ţăran basarabean nu ne-a dat deloc impresia că ar fi pradă unei suferinţe. Aspectul său de om bine hrănit şi vigoarea sa l-ar face invidios pe tăietorul de lemne uscăţiv din pădurile Carpaţilor, ca şi pe valahul sărac din Câmpia dunăreană. Mizerie întâlneai în cartierele periferice şi în mahalalele Chişinăului, ale Tighinei şi ale altor oraşe, dar nu şi printre oamenii de la ţară. Îţi puteai da seama că aceştia din urmă nu aveau cu adevărat nevoi pe care pământul lor să nu le poată satisface. Or, ei aveau pământuri, şi încă destul de întinse, deoarece primiseră, fiecare dintre ei, în momentul marii împroprietăriri, ceva mai mult decât ţăranii altor provincii, ţinuturile lor fiind mai puţin populate.

Basarabia nu a cunoscut ravagiile ultimului război (1914-1918, n. red.). Ea nu a fost invadată de duşmani, nici stoarsă de bani drept răscumpărare, cum au fost provinciile dunărene sau Bucovina. Ea nu a avut de reclădit ruine, nici de umplut goluri lăsate de război. Ogoarele ei nu au fost devastate de armate. Intervenţia armatei române a îndepărtat la timp pericolul încălcării ogoarelor de către trupele sovietice. În prezent ţăranul basarabean deţine mai multe vite, mai mulţi porci, mai multe oi, precum şi cai, decât înainte de război. El cultivă aproape aceleaşi suprafeţe, pe lângă livezi, vii, culturi de plante furajere, care au devenit mai numeroase şi mai întinse, pentru a putea satisface nevoile proprietarilor mici şi mijlocii. Ei îşi vând destul de prost cerealele, nu prea au bani, dar cel puţin îşi asigură cu uşurinţă hrana.

În drumul nostru au început să apară case cu un aspect diferit, case greoaie, fără pridvor, alternând cu case mai suple, în stil moldovenesc. Unele sunt construite în întregime din chirpici, inclusiv acoperişul.

Am ajuns în vechiul târguşor Căuşani unde odinioară, pe vremea turcilor, hanul Crimeei îşi avea reşedinţa timp de câteva luni pe an, atrăgând aici colonii de tătari. Când am ajuns aici era zi de târg. O mare mulţime de oameni şi produse bloca pieţele, străduţele, intersecţiile şi ieşirile. Oameni, femei, bărbaţi, copii, turme întregi, vite mari, cai, oi, porci, gâşte, coşuri cu fructe, saci cu grâne, vânzători de mărunţişuri, de diverse licori şi de mâncăruri; căruţele se îngrămădiseră unele în altele, toate acestea provocând o forfotă şi o vânzoleală pe lângă care târgurile cele mai pitoreşti ale Africii erau un model de organizare şi rânduială. Aici, la târg, ţăranii scapă periodic de singurătatea forţată în care trăiesc, complăcându-se în această îmbulzeală şi promiscuitate. Pentru a vedea un asemenea spectacol trebuie să te duci tocmai în ţinuturile pierdute din Nord-Vestul Americii, atunci când, odată cu sfârşitul iernii, fermierii şi pionierii, care au trăit izolaţi luni de zile, fiecare cu aventurile sale, se regăsesc într-un centru de schimb.

Mă întrebam cum va străbate automobilul nostru această aglomeraţie în continuă mişcare, învăluită într-un nor de praf? Dar şoferul nostru basarabean nu a ezitat nici o clipă. Maşina îşi face drum prin mulţime şi printre căruţe şi atelaje. Vom fi oare insultaţi, ameninţaţi, vom da peste chipuri ostile? Dar nu se aude nici un protest, nici măcar un cuvânt! Oamenii se pun la adăpost, lipindu-se de ziduri, şi evită să ne privească, prefăcându-se că nu ne bagă în seamă. Caii se sperie. Un băiat tânăr este purtat de căruţa sa, ce riscă să acroşeze zeci de alte atelaje; el îşi înjură caii, dar fără să-şi ridice privirile către noi, ca şi cum ar fi victima unei calamităţi inexplicabile.

Pe măsură ce coborâm spre sud, tipul de populaţie se schimbă. Aici satele au uliţe largi şi intersecţii ordonate după moda rusească. Clădirile sunt mai spaţioase, bisericile mai noi şi mai vaste, ogoarele mai bine delimitate. Ajungem în zona coloniilor de bulgari şi wurtemburghezi, care datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Rulăm în sfârşit pe o şosea în bună stare. În stânga noastră se zăreşte un golf mirific, înfrumuseţat de razele amurgului: limanul Nistrului ne aduce în nări aerul proaspăt al Mării Negre. Apoi apar clopotniţele, o cetate-fortăreaţă, un oraş aşezat pe malul limanului: este Tyras al vechilor greci, Aspro Castron al bizantinilor, Moncastro al genovezilor, Akkerman al turcilor, citadela albă a moldovenilor: Cetatea Albă.

 

Îmi las bagajele pe mâna unui hotelier armean, cu o soţie bulgăroaică, o slujnică rusoaică şi un servitor evreu; scap de peroraţiile lor din care pare să rezulte că ei îmi vor da o mie de lei dacă voi descoperi în patul meu fie şi o singură ploşniţă; trec de un lustragiu care manifestă o ambiţie tardivă de a-mi face pantofii să strălucească şi, pe străzi cu dalele trotuarelor cam dislocate, mărginite de reşedinţe vetuste, cu frumoase grilaje decorative şi mici grădini cu flori care înmiresmează aerul serii, mă îndrept în grabă spre port, ca să ajung pe malul limanului odată cu amurgul.

Portul? O alee lungă plină de praf, după care urmează un pavaj înierbat, cu urme de şine de cale ferată coborând către bazinele lipsite de nave, un cheu şi un debarcader fără marinari sau pescari. Doar două şalupe canoniere păzesc ţărmul. Un siloz înalt, construit pentru traficul de cereale pe Nistru, îşi aşteaptă revenirea la viaţă. Câţiva copii sărmani se joacă în linişte, ca într-un cimitir.

Dar în imediată apropiere un dâmb vast de pământ, format odinioară în urma săpăturilor arheologice, precede venerabila cetate. Este locul unei istorii străvechi, un post de observaţie şi negoţ pe care şi l-au disputat în trecut toţi colonizatorii sau cuceritorii de pe ţărmul  Mării Negre. De aici poţi domina apele ospitaliere ale limanului Nistru, a cărui întindere acoperă 42 km în lungime şi până la 16 km în lăţime. Chiar în aceste clipe amurgul estompează culorile orizontului. În depărtare, falezele Ucrainei îşi pierd încetul cu încetul nuanţele roz. Pe întinderea de apă, ce devine cenuşie, nu apare nici un semn de viaţă, nici un semn al prezenţei oamenilor. Caut în zadar cu privirea o pânză, o barcă revenind dinspre mare în susul fluviului. Nu e decât apropierea nopţii. De cealaltă parte, în orăşelul rusesc Ovidiopol, ici-colo, câte un licăr de lumină se aprinde pe neaşteptate.

Movila de pământ pe care zăbovesc în această seară contemplând portul neînsufleţit, turnurile cetăţii, întinderea de ape a Nistrului din preajma gurilor sale şi, în depărtare, farul sovietic, a oferit de-a lungul timpului celor interesaţi de arheologie un mare număr de antichităţi. La Tyras, vechii greci se aprovizionau cu grâne. Bizantinii au construit aici un palat imperial. În evul mediu aici s-au stabilit succesiv tătari, genovezi, moldoveni. Exista şi un episcop care avea grijă de mormântul Sfântului Ioan cel Nou (Martirul).2 Ştefan cel Mare, ilustrul domnitor al oştenilor moldoveni, a reconstruit şi a mărit cetatea. Pe urmă turcii, învingători, au deportat la Constantinopole două sute de familii din Cetatea Albă. Călătorul francez François de Fourqueveux descrie în 1584 Akkermanul turcesc ?cu suburbii aproape tot atât de mari ca oraşul propriu-zis, şi cu toate casele construite din lemn, de sus până jos?.

Astăzi (1930, n.red.), oraşul, care numără cam 30 sau 40 de mii de locuitori, este populat mai ales de moldoveni, ucraineni, evrei, ruşi şi armeni. În satele districtului trăiesc în jur de 75.000 de moldoveni, 52.000 de germani, 60.000 de bulgari, 58.000 de ucraineni, 53.000 de ruşi, 9000 de evrei, 8000 de tătari şi cam o mie de francezi elveţieni.

Toţi aceşti oameni, atât cât am putut să-mi dau seama, trăiau paşnic. Trebuie să vii aici, ca în America, pentru a vedea cu câtă dezinvoltură etniile cele mai diferite consimt să ducă o viaţă în comun, având grijă să nu provoace între ele false neînţelegeri. Poate că veţi întâlni un profesor, un jurnalist sau un student care va dori să vă demonstreze cu argumentele propagandei că o etnie are toate defectele, iar alta toate calităţile. În viaţa practică nu am surprins însă nici cel mai mic gest sau exprimare care să denote o neînţelegere între etniii. Bineînţeles, fiecare îşi are caracterul său, tradiţiile şi orgoliul său, după cum fiecare îşi are ocupaţia şi propria sa casă: nimănui nu-i trece prin cap să-i facă vreun reproş vecinului în această privinţă. Românii, poporul cel mai puţin înclinat spre fanatism, şi care în toate problemele este predispus mai curând la o toleranţă excesivă, contribuie cu certitudine ? prin modul de administraţie şi felul de viaţă ? la domolirea pasiunilor etnice, dacă ele subzistă printre locuitorii Basarabiei. Constaţi, de altfel, lipsa fricţiunilor dintre etnii prin faptul că fiecare recunoaşte cu bonomie propriile sale defecte. Îmi fac cumpărăturile la un armean şi, după ce mă amuz timp de câteva minute urmărind ingenioasa sa pălăvrăgeală, sfârşesc prin a-mi pierde răbdarea. ?Oh!, exclamă el atunci, cei din Crimeea sunt şi mai şireţi!?

Mă întâlnesc cu prietenii mei pentru a lua cina la restaurantul CERC, a cărui terasă dă spre grădina publică. Această grădină acoperă un spaţiu destul de întins în centrul oraşului, cu multe ronduri de flori, boschete cu arbuşti şi alei bine întreţinute. În jurul mesei e multă lume. S-au reunit, pentru a sărbători trecerea noastră prin oraş, personalităţi notabile ale diferitelor colonii. Conversaţia se poartă bineînţeles în jurul intereselor oraşului şi ale districtului, şi remarc modul în care aceşti oameni, atât de diferiţi ca tipologie, discută cu seriozitate despre politica lor municipală sau provincială... Seara este foarte frumoasă. Stelele au strălucirea cerului din Orient. O briză călduţă însufleţeşte grădina. Peste tot, în jur, clădiri cu faţade lungi, cu linii regulate, fără etaj, cu ferestre plasate simetric şi acoperişuri joase, mângâiate parcă ici şi colo de frunzişul câtorva arbori, totul evocând nepăsarea proprie atât turcilor cât şi slavilor, beneficiari odinioară ai unei prosperităţi care cu timpul a dispărut pe neobservate. Nu găseşti aici nici urme recente ale războiului, nici ale revoluţiei. Nu sesizezi nimic din anxietatea pe care o întreţine la Chişinău, Tighina, Soroca sau Hotin prezenţa în imediata apropiere a trupelor bolşevice. Aici ne aflăm, fără îndoială, doar la cinci kilometri de Ovidiopol şi la două ore de Odesa, cu vaporul. Dar limanul este atât de larg! Ai destul timp să-i vezi venind? Pentru a ruina Cetatea Albă, Sovietele nu au nevoie s-o ameninţe; le e suficient să blocheze comerţul la gurile Nistrului?

În cursul dimineţii m-am plimbat prin oraş. Catedrala în stil rusesc îşi înalţă printre arbori clopotniţa albă şi cupola verde. În alt colţ al oraşului, pe malul limanului, o biserică grecească marchează, se spune, locul mormântului Sf. Ioan cel Nou.3 Dar mie îmi place mai mult vechea biserică armenească, datând din secolul al XIV-lea. Faţada, ca şi intrarea, cu coloane înalte care susţin un acoperiş plat, par a fi servit drept model portalului ieşit din comun al unei vile din Saint-Germain-en-Laye, ale cărei ambiţii arhitecturale mă intrigă şi în prezent.

Toate acestea pălesc, la drept vorbind, în raport cu cetatea.4  Ea îşi înalţă turnurile şi zidurile grele de piatră pe un pinten de stâncă de pe malul limanului. Silueta ei o evocă pe cea de la Carcassonne, înainte de Viollet-le-Duc. Incinta este destul de spaţioasă pentru a putea adăposti un oraş întreg. Poarta se deschide între două turnuri pătrate cu baza lărgită, precum pilonii unui templu egiptean.5 Pe această poartă se putea citi odinioară o inscripţie pe care ruşii au transferat-o la Odesa, inscripţie prin care Ştefan cel Mare, domn al Moldovei, se afirma în secolul al XV-lea ca stăpân al fortăreţei pe care o reconstruise. În interior cetatea şi-a păstrat zidurile aproape intacte. Dar în curtea pustie, înconjurată de ruinele vechii incinte moldave, nu se mai văd decât rămăşiţe ale cazărmilor şi ? un vestigiu care nu mai preocupă pe nimeni ? ruinele solitare ale unui minaret şubrezit de vreme.6

 

Mă reîntorc pe fâşia de pământ ce domină portul, aici, unde fără îndoială

s-au stabilit, cu peste două mii de ani în urmă, neguţătorii greci veniţi din insulele Mării Ionice. Am apreciat adesea farmecul străvechilor colonii greceşti mai mult chiar decât al Greciei însăşi şi am preferat o dimineaţă în Sicilia unei zile petrecute la Atena.

În această dimineaţă gurile Nistrului sunt de o limpezime celestă. Conflictul dintre Europa şi Soviete, care aici se manifestă prin interdicţia de a naviga, mă va priva oare de plăcerea nevinovată a unei plimbări pe apele limanului, pe care mi-o doresc atât?

Mulţumită amabilităţii comandantului grănicerilor şi gentileţii unui tânăr ofiţer al Marinei române, mă îmbarc pe o şalupă. Vasta întindere de apă, pe care vântul o vălureşte uşor, curge alene spre sud. Mai în aval fluviul comunică cu marea prin două braţe, cel de la Bugaz şi cel de la Oceakov, separate de insula Carolina. Pe vremuri, patruzeci de mii de tone de produse din Basarabia erau exportate în fiecare an prin gurile Nistrului. Navele de pasageri făceau curse regulate, legând micile porturi de pe malul limanului cu Odesa. Portul Akkerman (Cetatea Albă) avea cinci bazine portuare. După revoluţia din 1917 totul a stagnat? În prezent, pe liman, între falezele golaşe ale Ucrainei şi ţărmul acoperit de vii şi livezi al Basarabiei, nu se vede nici cel mai mic semn de trafic şi nici deplasări ale unor oameni. Mai în josul fluviului, spre mare, întâlnim două sau trei bărci de pescuit modeste şi discrete, ale căror ocupanţi se tem să nu fie luaţi drept spioni.

Ca peste tot de-a lungul Nistrului, nicio relaţie nu este permisă între un mal şi celălalt. Fugarii care trec fluviul îşi riscă viaţa plecând, iar dacă ajung pe celălalt ţărm nimic şi nimeni nu le garantează că nu vor fi expediaţi înapoi. Dar atât la gurile Nistrului cât şi în susul apei un modus vivendi al unei poliţii cam primitive le oferă ocazia ofiţerilor români de a se întâlni cu ofiţerii ruşi pentru a rezolva incidentele survenite. Ofiţerii ruşi şi autorităţile sovietice nu admit ca la aceste întrevederi să fie pronunţată sau scrisă denumirea de ?frontieră?: ei nu acceptă să se folosească decât termenul ?malul drept? şi ?malul stâng? al fluviului.

Cu toate acestea ne putem închipui că acest control se exercită mai greu la gurile limanului. Pescarii de pe ţărmul basarabean şi de pe cel rusesc se pot întâlni în plină mare. Se spune că pescarii ruşi se aventurează chiar până în Insula Şerpilor, de lângă gurile Dunării. După o jumătate de oră de mers în josul apei, ne apare în faţă Şaba, ultima aşezare de pe pământul basarabean. Şaba este o colonie de francezi elveţieni pe care ţarul Aleksandru I a înfiinţat-o aici în 1822, la sfatul vechiului său preceptor, M. Laharpe. Deoarece şalupa nu putea acosta, am ajuns pe mica plajă purtat în spate de un bărbat, am urcat cu greu treptele unei scări cioplite în faleză şi m-am trezit, odată ajuns sus, întâmpinat de o delegaţie de viticultori cu o înfăţişare plăcută, care vorbeau franceza corectă şi jovială a bunicilor noştri. Iată-mă deci aici pentru câteva ore, într-o companie foarte plăcută.

Toţi aceşti oameni, ai căror strămoşi calvinişti veniseră aici cu decenii în urmă, din cantonul Vaux, pentru a reface ? în urma tătarilor ? culturile din acest colţ al Basarabiei, nu şi-au revăzut niciodată, poate cu excepţia câtorva, patria de origine. Cu toate acestea, în pofida timpului scurs şi a depărtării de ţară, în pofida căsătoriilor cu ruşi, ei şi-au păstrat limba, tradiţiile, modul de amenajare a locuinţelor, gustul pentru o masă bună, respectul pentru pivniţele lor şi o filosofie cu un simţ critic moderat. Ei se întreţin cordial cu etniile cu care sunt amestecaţi. Par a fi foarte înstăriţi. Frumoasele lor vii şi livezi aprovizionau odinioară piaţa din Odesa. Locuitori din sudul Rusiei veneau aici, la ei, să facă o cură de struguri. În prezent traiul lor este mai dificil. Dar ei nu şi-au pierdut nici buna dispoziţie, nici o anumită mândrie de ?proprietari?, proprie celor de pe la noi. M-au invitat să vizitez câteva case, după care m-au condus la primărie, din fericire nu pentru a asculta discursuri, ci pentru a degusta mai multe vinuri din cei mai buni ani ai lor.

 

Traducere de George IARU

 

Note:

1 Cei ce locuiesc în aceste sate sunt nişte oameni ?nalţi, chipeşi, blânzi la faţă şi dulci la grai, nişte oameni miloşi, compătimitori pentru orice durere, simţitori pentru orice suferinţă, supuşi Cârmuirii pe care o socot trimeasă de la Dumnezeu care încearcă pe aleşii săi... Au veşminte albe învoalte şi poartă căciuli de viteji pe lungile lor plete, întocmai ca ţăranii României... Nicolae Iorga, Pagini despre Basarabia, Ed. Tipografiei Neamul Românesc, 1912.

2 ?În zilele binecredinciosului Io Alexandru Voievod şi ale doamnei sale Ana? în 1402 se aduc de la Cetatea Albă la Suceava, cu mare alai, moaştele Sfântului Ioan cel Nou. (n.red.)

3 Aici se află o capelă, înălţată pe locul în care a fost omorât Sfântul Ioan cel Nou din Trebizonda şi ale cărui moaşte se află în prezent la Suceava (n.red.)

4 ?Cetatea iese dintre stâncile pe care este clădită, aşa că literalmente se scaldă în liman şi e spălată fără încetare de valuri. E o frumuseţe minunată în culorile apusului de soare, un tablou splendid şi cu totul nou pentru mine.? Iosif Ignaţiu Kraszewski (1812-1887), literat polonez de origine lituaniană.

5 ?Cetatea, uriaşă şi clădită din piatră albicioasă, înconjurată de şanţuri adânci, întărită cu ziduri, bastioane crenelate, are şi un minaret înalt, singura rămăşiţă vie a vremurilor turcilor, despuiat însă de podoabele cele mai vechi şi de balustrada superioară.? Iosif Ignaţiu Kraszewski.

6 Ca un furnal părăsit al unei fabrici distruse ? un minaret solitar! Lipite de zidurile lui străpunse de ghiulele de tun, resturile temeliei fostei geamii pentru soldaţii sultanului. Nu mai vezi balconul şi galeria de unde muezinul chema odinioară pe drept-credincioşii lui Allah la rugăciune. Al. Husar, Dincolo de ruine. Cetăţi medievale, Institutul European, 2003, Iaşi.

 

 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.