2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
Nu numai lumina vine de la Răsărit
Florin Răzvan Hălălău
 

Drumul pe care-l fac în fiecare an de 1 noiembrie la Cimitirul Catolic Bellu a devenit o tradiţie de familie. Începută cu peste 50 de ani în urmă, în 1951, atunci când străbunica mea, Evelyn Maria Herzan (născută în 1876) trecea la cele veşnice. O urma în 1958 cealaltă străbunică, Parascheva Teresia Laskiewicz (născută tot în 1876). Amintirea lor a dăinuit prin copiii lor, Felix Herzan şi Michalina Laskiewicz (căsătorită Herzan) care li s-au alăturat la începutul anilor ?80 şi persistă şi astăzi prin mama mea Evelyn Silvia Herzan (căsătorită Hălălău) şi prin mine, care port în sânge moştenirea bucovineană a numelor Herzan şi Laskiewicz, de care sunt foarte mândru.

Numită ziua tuturor sufletelor şi tuturor sfinţilor (Alle Seelen, Alle Heiligen, în germană) sau ziua de comemorare a morţilor, 1 noiembrie este un prilej de aducere aminte şi de cinstire a memoriei celor care nu mai sunt printre noi.

Benedikt Herzan s-a născut la 21 martie 1869 şi a fost căpitan în armata austro-ungară. După trecerea în rezervă a ocupat funcţia de director administrativ la Oficiul Juridic Provincial al Statului din Cernăuţi. Mobilizat la începutul primului război mondial, străbunicul meu moare la 23 august 1914, fiind primul ofiţer austriac căzut pe frontul rusesc. În anul 1899 se căsătorise cu Evelyn, cu care a avut un fiu, Felix, născut la 16 ianuarie 1901 la Cernăuţi. Imaginea lui Benedikt Herzan din fotografiile rămase până astăzi arată un bărbat mândru, în haină militară şi cu o mustaţă care m-a impresionat de mic copil. Erau fotografii făcute în studiouri renumite din Cernăuţi, ca Ehrlich,  Johann Krzanowski sau Riviera. Imaginea lui străjuia biroul bunicului meu Felix (Opapa cum îi spuneam eu) ca o tutelă de dincolo de moarte. Familia Herzan era o familie burgheză, cu stare materială bună şi cu un statut social bine poziţionat în societatea Cernăuţiului la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Era o familie multietnică, aşa cum erau multe familii din zona Bucovinei. Partea leului o reprezenta originea austriacă, iar câte un sfert cea poloneză şi cea românească. De altfel, s-ar părea că numele vechi al familiei ar fi fost Flămânzi, numele de Herzan fiind adoptat în prima parte a secolului XIX pentru a reda legăturile cu ţinutul Herţei.

În această atmosferă tihnită a început Opapa şcoala, liceul urmându-l la Cernăuţi şi la Viena, diploma de maturitate (bacalaureatul de astăzi) obţinând-o la Liceul de Stat din Cernăuţi. Rămas orfan la 13 ani, întreţinător de familie ca unic fiu, situaţia materială grea l-a împiedicat să urmeze aşa cum şi-a dorit Facultatea de Medicină din Viena, pe care este obligat să o abandoneze după numai un semestru. Dragostea pentru Viena a ţinut însă toată viaţa şi o parte din sufletul său a rămas acolo mereu. Reîntors în Cernăuţi, se înscrie la Facultatea de Drept şi lucrează în paralel ca funcţionar administrativ la acelaşi Oficiu Juridic Provincial al Statului, unde lucrase şi tatăl său. După absolvirea facultăţii în 1922, este angajat ca jurisconsult la aceeaşi instituţie. Din anul 1926 profesează ca avocat în Baroul Cernăuţi.

Se căsătoreşte în anul 1927 cu Michalina (Lily) Laskiewicz, o boemă creatoare de modă, născută la 24 iulie 1901 tot la Cernăuţi. Provenită dintr-o familie mai săracă, orfană de tată din acelaşi an blestemat 1914 şi care mai avea două surori şi un frate: Elisabeth, care avea să moară în 1919 la Hamburg, Adolf. în Polonia, în anii ?70, fără să-şi mai revadă rudele din România, şi Ştefania, stabilită în Bucureşti din 1937 în urma căsătoriei cu Vasile Paraschivescu, funcţionar la Societatea de Transport Bucureşti.

Bunicii mei se cunoscuseră la Prisaca Dornei în 1925 la nişte prieteni comuni, Maxi Fischer, profesoară de pian care îi dădea lecţii bunicii, şi Alfons Fischer (viitorul naş de botez al mamei), dentist şi client al bunicului. A fost dragoste la prima vedere. Luna de miere au petrecut-o la Viena, călătorind cu trenul şi vizitând tot ce se putea vizita. Ca şi în cazul familiei Herzan, familia Laskiewicz avea origine multietnică, majoritar poloneză şi câte un sfert austriacă şi cehă.

 

herzanCernăuţiul devenise românesc în urma Marii Uniri din 1918 şi cunoştea în anii ?20 o revenire la normalitate. Epoca în care fusese sub administraţie austriacă a indus o notă de civilizaţie care avea să se păstreze până la ocupaţia sovietică, vremelnică în 1940 şi de lungă durată din 1944. În casa bunicilor din strada Eminescu, apoi în cea din strada Tomasciuc, era o atmosferă de bucurie, mai ales după naşterea la 26 mai 1934 a mamei mele Evelyn. De Crăciun aşteptau îngeraşul să vină cu daruri. Nu se intra în camera aceea cu câteva zile înainte de sărbătoare, iar când treceau prin dreptul ei, mergeau în vârful picioarelor. În seara de Ajun, bradul era împodobit, iar când intrau în cameră, geamul era deschis în urma îngeraşului. Sub brad, o mulţime de cadouri. Mama tremura toată de emoţie. Deşi în casă se vorbea germana sau poate tocmai de aceea, bunicii angajează diferite femei de la ţară (Mania, Maria, Angela) pentru a avea grijă de mama şi pentru a o învăţa cât mai bine româna. Când intră la şcoală, este înscrisă la Şcoala primară nr. 1 (fosta Şcoală Evanghelică), cu predare în limba română.

Cariera de avocat a bunicului cunoştea un drum ascendent. Devenise unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi din oraş, avea propriul său cabinet de avocatură, între 1932 şi 1934 este asistent onorific la catedra de Drept administrativ a Universităţii din Cernăuţi, iar în 1934 obţine diploma de doctor în ştiinţe juridice la Facultatea de Drept din Cernăuţi.

Omama (aşa cum îi spuneam eu bunicii) îşi deschisese un atelier de croitorie unde desena rochii pentru protipendada din oraş, creaţiile purtând eticheta ?Mode Lily? fiind la mare preţ la bursa high-life-ului cernăuţean. Nu croia niciodată după tipar. Doar din imaginaţie. Încerc să-mi închipui cu ochii minţii cum Droll, câinele şoricar al familiei, îl însoţea în fiecare dimineaţă pe Opapa la tribunal şi se întorcea singur înapoi, urmând să-l aştepte apoi la prânz pentru a-l aduce acasă, cum mama mea îl îmbrăca în haine de păpuşă şi îl punea să doarmă în pătuţ cu urechile înnodate. Vacanţele le petreceau la Prisaca Dornei, la familia Schmegner, între splendidele obcine ale Bucovinei. Dădeau petreceri, mici baluri, în care se cânta la pian, se dansa şi se etalau toalete de lux, multe dintre ele cusute de bunica mea.

Ruşii au venit peste noapte. În 28 iunie 1940 au ocupat Cernăuţiul şi viaţa familiei mele avea să se schimbe radical. Cum regimul sovietic nu accepta iniţiativa privată, au fost închise atât cabinetul de avocatură, cît şi atelierul de croitorie. Neputând să înveţe limba ocupantului, bunicul meu a rămas fără serviciu, lucrând pentru puţin timp ca magazioner. În casă a fost adusă o familie sovietică. Soldaţii Armatei Roşii au distrus atunci pianul (marca Hofbauer und Söhne), într-un acces anticivilizator pe care ruşii l-au avut în toate teritoriile româneşti pe care le-au ocupat în mod samavolnic. Recuperat în refugiul din 1944, pianul nu a mai sunat niciodată ca în perioada interbelică. Omama, fire mai practică şi având talent la limbi străine, a învăţat limba rusă şi cosea în continuare pentru a supravieţui. Simţind situaţia, Droll nu mânca decât atunci când sovieticii nu erau prin preajmă. A fost un an cumplit de greu, plin de umilinţe pentru localnicii care nu au apucat să se refugieze în ţară. Intrarea Armatei Regale Române în Cernăuţi exact peste un an (la 28 iunie 1941) a însemnat oprirea distrugerii unui oraş şi revenirea la o viaţă cvasinormală. Continuarea războiului a readus din păcate tăvălugul sovietic în Bucovina de Nord şi pierderea acestei provincii româneşti până în ziua de azi.

În anul 1944 căderea frontului de Est a fost previzibilă, aşa încât multe familii de bucovineni au venit în ţară înainte ca sovieticii să ocupe din nou zona. Primele care au părăsit casa din strada Romană (a doua casă din Piaţa Unirii, piaţa centrală a oraşului, unde se mutaseră în 1941 la invitaţia familiei Filipovici, proprietara casei) au fost mama împreună cu Omama şi cele două străbunici. Au venit la Bucureşti la 1 februarie 1944, în casa din strada Vasile Lascăr unde locuia sora bunicii, Ştefania. Bunica mea avea să se mai întoarcă la Cernăuţi, unde rămăsese Opapa pentru a finaliza îmbarcarea evreilor pentru Palestina (statul Israel nu fusese încă înfiinţat). Cu ajutorul lui, multe familii au reuşit să scape de venirea comuniştilor. La 18 martie 1944, cu penultimul tren care a plecat din Cernăuţiul încă românesc, Opapa vine şi el la Bucureşti, reuşind să încarce o parte din lucruri. Un vagon cu mobilă şi cu şase lăzi conţinând diferite obiecte din casă (şi din care se vor mai găsi doar două în toamna lui 1945) fusese trimis înainte la Sibiu, prin bunăvoinţa familiei Bălan: Silvia (naşa mamei), profesoară de română şi franceză, director al Liceului Ortodox, şi Theodor, profesor universitar de istorie şi nepotul mitropolitului exilat la Sibiu de la Cluj. Lăsa în urmă aproape tot ce agonisiseră, o situaţie materială şi un statut social deosebite, mormântul străbunicului, casa în care s-a născut.

Bucureştiul era în plin război. Bombardamentul american de la 4 aprilie 1944 îi sperie în aşa măsură, încât hotărăsc să plece în Banat, la familia Marga. Se cunoşteau de când Petre stătuse în gazdă la Cernăuţi, cât lucrase ca medic veterinar la fabrica de mezeluri Podsudek. Celălalt băiat al soţilor Marga, Octavian, murise pe front. Au plecat cu trenul la 14 aprilie 1944, mai puţin mama bunicii mele care a rămas la Ştefi. Era Vinerea mare. Duminică 16 aprilie 1944, în Duminica Paştilor, trenul în care se aflau a fost bombardat mai rău decât în alte dăţi. Erau în apropiere de Turnu Severin. A fost cadoul de Sărbători al americanilor pentru românii aflaţi în război împotriva lor. Trenul trecea peste un pod. La auzul alarmei, toată lumea s-a panicat. A trebuit să aştepte străbaterea podului şi imediat trenul s-a oprit şi lumea a coborât în câmp. Încercau să se adăpostească de bombele care curgeau din avioane în pădurea din apropiere. Nu au mai ajuns acolo. S-au aruncat la pământ. Omama avea o blană de astrahan sub care au mai încăput mama şi străbunica mea. Opapa avea să se piardă de restul familiei pentru câteva ore. Stăteau ghemuite sub blană şi se rugau pentru salvarea vieţii. Când totul părea că se liniştise şi oamenii se îndreptau spre tren, calvarul reîncepea. Au fost trei astfel de valuri de bombardamente. Doar două vagoane au scăpat, într-unul dintre ele aflându-se lucrurile familiei mele. Mama ţinuse la piept în tot acest timp cea mai dragă păpuşă, Lucica. Pierderea păpuşii preferate a fost primul şoc al războiului pe care îl trăia un copil de nici zece ani. Aveau să vină altele şi altele, chiar şi după terminarea războiului sau mai ales atunci.

Cu trenul nu se putea merge mai departe. Şi-au adunat lucrurile şi au pornit spre şosea cu gândul să-şi continue drumul spre comuna Ramna, situată la nord de Bocşa, unde locuia familia Marga. Despre Opapa nu ştiau nimic. Nu avuseseră puterea să îl caute printre zecile de cadavre care zăceau pe câmp. Prima maşină care a oprit a fost o dubiţă. Şoferul s-a târguit cu Omama (care devenise şefa grupului) şi în schimbul unei sume consistente de bani a admis să le ia. Au coborât lângă Turnu Severin cu gândul de a opri altă maşină cu care să-şi continue drumul. Un camion german i-a dus mai departe spre Gura Văii. Pe malul Dunării l-au găsit pe Opapa, deznădăjduit şi gata să-şi pună capăt zilelor. A fost o bucurie de nedescris că s-au regăsit. Au mers mai departe spre Orşova, unde s-au oprit pentru a înnopta. Nemţii nu au vrut să le ia nici un ban. Poate a contat faptul că vorbeau aceeaşi limbă. La Orşova, hotelul unde au ajuns era gol. Angajaţii le-au dat cheia unei camere şi le-au comunicat că ei nu rămân acolo peste noapte. Dimineaţa şi-au dat seama de ce. Hotelul era pe malul Dunării, iar acolo era acostat un vas nemţesc. Drumul l-au făcut în continuare cu căruţa, timp de şapte zile până au ajuns la Ramna. Peripeţiile nu au lipsit, cum a fost la Oraviţa când s-au oprit la un hotel situat peste drum de Comandamentul german din oraş. Asta au constatat tot a doua zi dimineaţa după ce toată noaptea au stat mai mult treji în holul de la intrare. A fost un drum greu, presărat cu cadavre şi mai lung pentru că bunica mea a preferat să ocolească şoselele şi calea ferată pentru a fi mai în siguranţă. Cele mai liniştite nopţi au fost cele petrecute în case ţărăneşti, la oameni pe care suferinţa unor semeni nu i-a lăsat indiferenţi. La 23 aprilie 1944 ajungeau la familia Marga, obosiţi, tracasaţi, îmbătrâniţi cu câţiva ani, dar teferi cu toţii.

Aveau să stea acolo aproape un an şi jumătate, până la 1 septembrie 1945, când Opapa găseşte un apartament în subsolul casei din bulevardul Geniului nr. 10. De mai multe ori este chemat la autorităţile locale (inclusiv Comandamentul sovietic de la Oraviţa) pentru a explica situaţia familiei. Erau deportaţi în Siberia toţi etnicii germani, ca şi toţi bucovinenii şi basarabenii pe care ocupaţia sovietică din iunie 1940 îi găsise la casele lor. Fiind avocat, reuşeşte să îi convingă de faptul că în perioada 1940-1941 se aflaseră în România, o perioadă la Prisaca Dornei, folosind taloane de pensie ala mamei lui şi o perioadă la Prundu Bârgăului unde fusese concentrat şi familia îl urmase. La fiecare plecare, Opapa îşi lua rămas bun de la familie, neştiind dacă se va mai întoarce. Era supus la ore şi ore de interogatorii cu lumina în ochi. Străbunica îl aştepta tot acest timp rugându-se în genunchi, cu rozariul pe degete.

La Ramna au mai ajuns două familii de refugiaţi, ambele din Basarabia, familia preotului ortodox Andrei Triteanu şi familia învăţătorului Săuceanu. Ca unor fraţi întru suferinţă, Opapa le facilitează obţinerea unor acte care să-i ajute să nu fie deportaţi în Siberia. Prietenia cu părintele Andrei, care avea să ajungă preot paroh la Sântana, în judeţul Arad, va dura până la sfârşitul vieţii. Bunicii le-au botezat băiatul, Radu Mihai, ajuns medic în Tulcea. Şi alte familii de bucovineni aveau să ajungă în zonă, judeţele Mehedinţi şi Caraş-Severin fiindu-le repartizate de statul român în 1944. Familia Podsudek ajunge la Turnu Severin şi reia fabricaţia mezelurilor, Petre Marga mutîndu-se şi el acolo. După război, cei din familia Marga şi alte două familii din Ramna, oameni harnici şi cu stare, au fost consideraţi chiaburi, deposedaţi de tot avutul şi deportaţi în Bărăgan.

 

Cât au stat la Ramna, Omama ajută în gospodărie şi deprinde creşterea animalelor. Opapa meditează două eleve la matematică şi latină pentru examenul de capacitate. Mama urmează la Ramna două clase primare (a treia şi a patra) mai mult pe hârtie, fiind de fapt bona copilului învăţătoarei. Trecerea de la acest tip de învăţământ la celebra şcoală catolică Notre Dame din Bucureşti unde o înscrie Opapa este abruptă. Aici învaţă totul numai în limba franceză, maicile supraveghindu-le inclusiv în recreaţii şi interzicându-le să vorbească în altă limbă. Din 1948, după prima reformă a învăţământului, care desfiinţează şcolile particulare, mama se mută la Şcoala Sanitară, pe care o absolvă în 1952. Opapa reuşeşte să se angajeze ca jurisconsult la Ministerul Sănătăţii, de unde este pensionat imediat ce împlineşte vârsta de 55 de ani. În apartamentul de la subsol le sunt aduşi chiriaşi din 1949, astfel încât din patru camere le rămân doar două, cu baie şi bucătărie comună. Aceasta din urmă nu va fi folosită de Omama, care îşi improvizează o odaie cu această destinaţie sub scară. Acolo avea să gătească până la sfârşitul zilelor.

Opapa este unul dintre aceia care i-au aşteptat pe americani mult după terminarea războiului. Nici interdicţia aplicată mamei de a da examen de admitere la Facultatea de Medicină în 1952 nu i-a zdruncinat această speranţă. Moartea lui Stalin îi amplifică nădejdea că vom fi eliberaţi de comunism. După doi ani în care lucrează ca soră medicală la fabrica Electromagnetica, mamei mele i se permite să dea admitere şi intră printre primii la Facultatea de Medicină. În 1956, obosit de aşteptare, Opapa îşi cumpără un aparat de radio Illmenau, convins că nu va mai veni nici un război care să i-l confişte. Radioul îşi va găsi locul pe pian şi la el va asculta în fiecare seară, pe unde scurte, ştirile de la Viena, oraşul pe care l-a iubit atât de mult şi pe care nu l-a mai văzut niciodată. Din când în când, mama cânta la pian ?Für Elise?, învăţată de la doamna Hödl, profesoară de pian din Cernăuţi, refugiată şi ea la Bucureşti.

Veştile de la Cernăuţi au fost din ce în ce mai rare. A primit nişte fotografii ale mormântului tatălui său şi cam atât. În 1964, la 50 de ani de la moartea acestuia, a organizat o slujbă de pomenire, toată Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti fiind drapată în negru. Şi-au petrecut vacanţele din ultimii ani la Predeal, unde închiriau aceeaşi cameră, într-o casă de pe strada Belvedere. Numele le amintea de castelul vienez.

La 10 noiembrie 1981, ros de un cancer, Opapa pleacă dincolo. Îl urmează aproape imediat Omama, la 24 ianuarie 1982. Nu i-a putut supravieţui. Au rămas în urma lor amintirea unor vieţi zbuciumate, o fiică şi un nepot care nu ar fi existat dacă destinul nu ar fi adus familia Herzan în Bucureşti. Şi un strănepot, fiul meu, născut la 21 martie 2004 (la exact 135 de ani de la naşterea lui Benedikt Herzan), care poartă lângă numele meu şi pe cel de Felix, în amintirea străbunicului său. La 16 ianuarie 2001, numele lui Felix Herzan a fost pomenit în timpul slujbei de la Catedrala Sf. Iosif, la 100 de ani de la naştere. I-am simţit spiritul lângă noi şi am primit cu bucurie binecuvântarea lui. Aşa cum o primesc şi acum, la încheierea acestor rânduri.

noiembrie 2004 ? ianuarie 2005


 

 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.