2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
In memoriam Adrian Marino
Mircea Carp
 

marionÎn noaptea de 16 spre 17 martie 2005 s-a stins din viaţă, la Cluj, unul dintre cei mai de seamă oameni ai culturii româneşti contemporane, Adrian Marino: critic, istoric, teoretician literar, cel mai cunoscut critic literar român în Europa, membru de onoare al Academiei Române.

Adrian Marino a făcut parte din Colegiul de redacţie al revistei ?Memoria? chiar de la înfiinţare, în 1990, imediat după dărâmarea dictaturii comunist-ceauşiste. A fost camarad de suferinţă cu întemeietorul ?revistei gândirii arestate?, regretatul Banu Rădulescu, deşi în alte perioade de timp, în alte locuri. De asemenea, în alte perioade de timp şi în alte locuri, cu Mircea Carp, prietenul său timp de 75 de ani şi mai bine.

Reproducem din cartea Vocea Americii în România ? 1969-1978 (Editura Polirom, 1993) acest fragment în care corespondentul special de atunci al ?Vocii Americii? descrie, într-una din vizitele sale oficiale în România, întâlnirea de la Cluj cu Adrian Marino, întâlnire care a avut loc în aprilie 1978, după ce, prin intermediul unei persoane de încredere, Mircea Carp îl întrebase pe Adrian Marino dacă o astfel de vizită este dorită şi posibilă. Răspunsul, pe aceeaşi cale, a fost prompt şi afirmativ.

?Adrian şi soţia sa Lidia, profesoară la Universitatea din Cluj, m-au primit cu braţele deschise. Am intrat în salonul-cameră de lucru al lui Adrian şi m-am simţit deodată într-o încăpere rezervată creaţiei unui distins şi mare cărturar. Pereţi cu etajere pline de cărţi. Pe mese şi chiar pe canapea, alte cărţi, alte dosare. Pe birou, coli de hârtie, unele deja scrise, altele pe jumătate. Mici cartoteci. Nu ştiu dacă amfitrionii mei au observat, dar aveam lacrimi în ochi. Îl cunoşteam de mult, de tare mult pe Adrian, de la Botoşani, dar era prima oară că pătrundeam în ?sanctuarul? lui. Şi oricât de mult ne-ar fi legat anii copilăriei, de data aceasta mi-am dat seama că acestui om trebuie să-i dau respectul datorat unui reprezentant de elită al culturii româneşti.

Am stat la ei aproximativ o oră. Lidia ne-a servit o gustare şi un pahar de vin. Am vorbit de una şi de alta. De proiectele lui Adrian, de viaţa Lidiei. De Gabriela şi Mihai1 din München. Nimic despre politică. Nu era nici locul, nici momentul. Nu a trebuit să cădem de acord asupra acestui lucru. Ştiam toţi trei că nu se putea. Şi nici nu era nevoie. Ne cunoşteam de mult părerile. Despre viaţa lui de la despărţirea noastră pe vremuri îmi povestise cu un alt prilej (la München, când era în trecere spre Franţa sau Italia), inclusiv despre anii grei de opresiune şi temniţă. Despre deziluzia profundă pe care a suferit-o ca fost discipol al lui G. Călinescu de care s-a despărţit definitiv când acesta ? ca şi, din păcate, alţi intelectuali de vază ai ţării noastre (Sadoveanu, Arghezi, Ralea) ? a trecut de partea regimului ?celor fără Neam şi Dumnezeu?, care a adus numai distrugeri şi umiliri. La despărţirea de G. Călinescu au intervenit şi motive de reorientare teoretică literară, în cazul său. Din câte ştiu, Adrian Marino nu a scris nimic despre Ceauşescu, despre ?victoria socialismului?. A colaborat ocazional, sub numele meu, chiar la ?Europa Liberă?...?

Să adăugăm că mai târziu, după evenimentele din decembrie 1989, materialul a fost difuzat din nou de ?Europa Liberă?. De data aceasta specificându-se că aparţinea lui Adrian Marino.

În toate călătoriile mele oficiale de serviciu în România, în calitate de corespondent special al ?Vocii Americii?, de fiecare dată cu paşaport diplomatic sau oficial american, am fost urmărit şi supravegheat de Securitate. Desigur, şi în această călătorie la Cluj. Citez din nou:

?Doar la câteva momente după despărţire, ofiţerul de Securitate care mă urmărea pas cu pas a sunat precipitat şi a întrebat într-o stare de mare agitaţie (era aproape disperat că ne pierduse pentru moment urma): ?Unde s-au dus?? (Se referea şi la ziaristul american cu care făceam această călătorie împreună, în Transilvania).

Cum nu avea nici un motiv să ascundă, Adrian i-a răspuns firesc:

?La hotel, la Belvedere?. Securistul a închis imediat (uşa). Lui Adrian, mai târziu, când mi-a povestit şi mie ? scena i s-a părut de comedie, de curată operă bufă. Era ca şi cum cineva iese pe uşă şi altcineva intră imediat pe fereastră. Sau invers. O scenă burlescă, de epocă, în care teroarea şi ridicolul se întrepătrund şi se confundă...?

De Adrian Marino  m-au legat 75 din cei 82 de ani ai mei. O prietenie care a început în micul nostru paradis al copilăriei, care a fost moldovenescul Botoşani al anilor ?20, a continuat la Liceul Militar din Iaşi, a rezistat despărţirii de ani şi ani ?de peste mări şi ţări?; a fost reluată la München, la Cluj şi, după 1989, în ţara noastră. O prietenie, o comunitate de gândire şi vederi pentru care îi sunt recunoscător lui Adrian, dar şi lui Dumnezeu pe care-L rog să aibă grijă de sufletul lui.

 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.