2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
Nomenclatura comunistă şi sistemul sanitar din România
Eugen Denize
 

Sistemul de îngrijiri medicale al conducerii Partidului Muncitoresc Român la începutul

anilor ?50

 

Preluând puterea în România cu ajutorul nemijlocit al armatelor sovietice, comuniştii au promis populaţiei foarte mult, dar au realizat foarte puţin. După modelul stăpânilor de la Moscova, ei au introdus în ţara noastră un sistem economic centralizat şi o planificare sufocantă, au deposedat pe ţărani de pământ şi întreaga societate de orice fel de bunuri, cu excepţia celor de strictă necesitate personală, au lichidat fără milă drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, şi-au exterminat adversarii, fizic şi psihologic, dând dovadă de o cruzime nemaiîntâlnită de-a lungul istoriei noastre. Întreaga societate a fost transformată într-un mare lagăr de concentrare de unde nu se mai ?pleca?, ci se ?fugea?. Aparatul represiv a fost dezvoltat şi înzestrat cu puteri discreţionare, neavând a da socoteală nimănui, cu excepţia conducerii superioare de partid. Societatea românească, deşi mai alfabetizată, a devenit o societate abrutizată, lipsită de autentice valori morale, dominată de frică, terorizată, bolnavă de ?sindromul urmăririi?, de arestările făcute în miez de noapte pentru nişte vinovăţii de nimeni ştiute. Zdrobind coloana vertebrală a societăţii româneşti, comuniştii au promis o modernizare economică rapidă şi eficientă.  Dacă ea a fost cu adevărat rapidă, nu a fost însă şi eficientă, deoarece avea la bază o populaţie terorizată şi obligată să nu gândească, lipsită de o alimentaţie la standardele europene ale vremii, de un nivel de trai corespunzător cu ceea ce se întâmpla în Europa, inclusiv de o sănătate bună.

Una din principalele promisiuni ale comuniştilor atunci când au preluat puterea a fost şi aceea privind asigurarea gratuităţii actului medical, deşi ei ştiau bine că nu dispun de fonduri suficiente pentru a acoperi această mare povară economică. A rezultat o  oarecare creştere a nivelului de sănătate al populaţiei, eradicarea unora dintre bolile sociale cu care se confrunta ţara noastră, dar aceasta numai în măsura în care se asigura capacitatea productivă a forţei de muncă. În general, datorită rămânerii în urmă din punct de vedere economic, s-a pus accentul pe aspectele cantitative ale actului sanitar, şi mult mai puţin pe cele calitative. Corpul medical şi-a pierdut statutul şi importanţa socială, activitatea depusă de el fiind considerată ?neproductivă?, medicii fiind arestaţi şi hăituiţi fără milă pentru orice atenţie materială pe care pacienţii o considerau firească, ştiind foarte bine cum înţelegea statul totalitar comunist să-i răsplătească pentru munca pe care o depuneau în folosul întregii societăţi. Dacă în România interbelică accesul la actul medical de calitate era uneori condiţionat de condiţia economică a pacientului, dar teoretic speranţe erau pentru toată lumea, în România comunistă accesul la actul medical de calitate a fost permis sau interzis ca o măsură administrativă. Numai anumiţi aleşi, cei mai buni fii ai poporului, evident, comuniştii, aveau asigurat accesul la un act medical mai bun, care pentru ceilalţi locuitori ai ţării era inaccesibil. Dar şi în acest caz erau comunişti mai egali decât ceilalţi, comunişti care ocupau funcţii de conducere şi, tocmai din această cauză, puteau spera, pentru ei şi pentru anumiţi membri ai familiilor lor, să beneficieze de consultul unor medici mai buni, să aibă acces la medicamente care nu se puteau cumpăra în farmaciile obişnuite, să fie internaţi în clinici şi spitale speciale, în care aveau să fie îngrijiţi cu mai multă atenţie, să beneficieze chiar de îngrijiri medicale în străinătate, evident, numai în Uniunea Sovietică sau în alte ţări din imperiul sovietic şi numai cei care făceau într-adevăr parte din noua  ?elită?.

Odată venit la putere, Partidul Comunist şi-a dezvoltat un impresionant aparat birocratic, aparat care se ocupa de toate aspectele vieţii membrilor nomenclaturii, inclusiv de sănătatea lor, care trebuia să fie mereu bună pentru ca ei să se bucure din plin de plăcerile vieţii oferite de deţinerea absolută a puterii, dar şi să fie în permanenţă gata să se lupte cu fiorosul ?duşman de clasă?. Reglementările privitoare la felul în care trebuiau să-şi îngrijească sănătatea liderii comunişti şi membrii aparatului de partid au apărut imediat după ce ei s-au instalat confortabil în fotoliile puterii, simultan cu cele privind casele în care au dreptul să locuiască, de preferinţă cele mai elegante vile ale Bucureştiului sau ale altor oraşe din ţară, confiscate cu sălbăticie de la proprietarii lor de drept, cum să se alimenteze, în nici un caz pe cartelă ca toţi ceilalţi locuitori ai ţării, cum să călătorească, cum să-şi facă educaţia şi aşa mai departe. Cercetând arhivele Partidului Comunist Român nu am putut găsi primele reglementări în acest sens, ci doar unele ulterioare, datând din 24 februarie 1950 şi din 26 aprilie 1954. Prima dintre acestea se referă numai la conducerea superioară a partidului, la numele ?grele? ale acestei conduceri, la membrii Biroului Politic şi ai Secretariatului, pe când cea de-a doua îi are în vedere pe membrii Comitetului Central, aparatul central de partid, conducerile regionale, raionale, orăşeneşti, ale organizaţiilor de masă conduse de partid, conducerile presei centrale şi locale de partid, membrii corpului diplomatic din ţările comuniste aliate, consilierii sovietici şi familiile acestora. Evident, sănătatea membrilor simpli de partid era mai puţin importantă şi nu necesita adoptarea unor hotărâri speciale care să fie discutate de conducerea superioară.

La 24 februarie 1950, Secretariatul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român a luat în discuţie, printre alte lucruri, şi problema organizării unui sistem de sănătate pentru cei mai importanţi conducători comunişti. În cadrul şedinţei din acea zi a fost prezentat şi aprobat un referat pe această temă1. Referatul începea prin a arăta că problema îngrijirii şi asigurării sănătăţii membrilor din conducerea partidului avea două aspecte, şi anume: unul preventiv, care privea pe acei conducători cu boli cronice sau care aveau predispoziţie la îmbolnăvire, şi unul curativ propriu-zis. În vederea asigurării îngrijirii sănătăţii conducătorilor partidului se spunea că fusese format un colectiv de medici ?verificaţi de Direcţia Cadre a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român?2, colectiv al cărui fiecare membru purta răspunderea îngrijirii medicale a unui anumit grup de lideri comunişti3. În continuare se preciza că: ?Pentru ca această misiune să fie dusă în cele mai bune condiţiuni, este necesar să se creeze condiţiile obiective atât din punct de vedere medical, cât şi din punct de vedere al securităţii?4. Aceste condiţii erau amintite imediat şi ele constau din următoarele: a) medicii care erau repartizaţi pentru îngrijirea unui anumit conducător comunist urmau să aibă intrare liberă în casa acestuia; b) orice fel de îmbolnăvire trebuia să fie anunţată serviciului medical al Comitetului Central sau direct medicului însărcinat cu îngrijirea conducătorului respectiv; c) orice consultaţie sau consult realizat de un alt medic decât cel al Comitetului Central nu putea avea loc decât prin şi în prezenţa acestuia din urmă; d) medicamentele prescrise trebuiau procurate numai prin serviciul medical al Comitetului Central sau prin farmacia Spitalului Elias şi în nici un caz nu trebuiau să fie luate de la farmaciile din oraş; e) analizele şi examenele de laborator puteau fi făcute numai la Spitalul Elias. În anumite cazuri, pentru examene de specialitate care nu puteau fi efectuate în spitalul Comitetului Central, acestea puteau fi făcute în altă unitate sanitară, dar numai în prezenţa medicului repartizat de Comitetul Central; f) din punct de vedere medical, conducătorii comunişti urmau a fi controlaţi o dată la şase luni, când trebuiau să fie supuşi unui control medical general. Acest control trebuia să fie făcut şi familiilor conducătorilor respectivi, precum şi celor ce locuiau în aceeaşi casă; g) tratamentele curente se făceau sub controlul direct al medicului responsabil trimis de Comitetul Central; h) în anumite cazuri, care necesitau măsuri speciale, cum ar fi limitarea orelor de muncă, concediu medical, regimuri alimentare şi aşa mai departe, prescripţiile respective urmau a fi puse în practică de ceea ce referatul numea ?tovarăşii noştri?5.

Conducătorii cei mai de seamă ai partidului erau repartizaţi doar la patru medici, după cum urmează: Gheorghe Gheorghui-Dej, Iosif Chişinevschi, Alexandru Moghioroş, Leonte Răutu, Dumitru Petrescu şi Ion Vinţe la medicul Bercu, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Miron Constantinescu, Pintilie Bodnarenco şi Gheorghe Apostol la medicul Kaffé, Vasile Luca, Vasile Vaida, Emil Bodnăraş, Lothar Rădăceanu, Petre Borilă şi Avram Bunaciu la medicul Kahana, Gheorghe Vasilichi, Chivu Stoica, Alexandru Drăghici, Leontin Sălăjan, Gheorghe Florescu şi Constantin Pârvulescu la medicul Brill 6. În acest fel, conducerea superioară de partid şi membrii familiilor acesteia se puteau bucura de cele mai bune medicamente şi tratamente, de cea mai bună asistenţă medicală cu putinţă existentă în momentul respectiv în ţară. Evident, ne îndoim că cei patru doctori amintiţi mai sus, care răspundeau cu capul pentru sănătatea conducătorilor de partid, erau cei mai buni din România acelei vremi, dar, în orice caz, erau printre cei mai fideli partidului, printre cei mai siguri din punct de vedere politic şi, probabil, şi foarte buni profesionişti. Oricum, sub stricta lor supraveghere, conducătorii partidului puteau consulta cei mai buni specialişti din ţară, puteau urma tratamentele cele mai adecvate, aveau garanţia că le este asigurată medicamentaţia cea mai bună cu putinţă. În afară de toate aceste avantaje, unul despre care nu se pomeneşte nimic în  referat era şi acela că liderii comunişti români puteau beneficia, cu aprobarea Secretariatului şi a Biroului Politic, de îngrijire medicală peste hotare, în special în Uniunea Sovietică, dar şi în alte ţări ale imperiului comunist, Cehoslovacia fiind una dintre destinaţiile cele mai căutate.

Grija ?părintească? a partidului nu s-a oprit însă numai la conducerea sa superioară, ci a coborât şi spre păturile inferioare, spre aparatul de partid, spre cei care îşi câştigau existenţa prin îndoctrinarea maselor, prin încercarea de a le rupe de trecutul lor, de tradiţiile şi de sistemul de valori perene ale poporului nostru. Toţi aceştia trebuiau şi ei să fie ?răsplătiţi? în vreun fel oarecare pentru munca lor neobosită depusă în slujba distrugerii poporului român, şi una dintre posibilele răsplăţi era, în mod neîndoielnic, crearea unor privilegii medicale, mai mici decât cele ale conducerii superioare de partid, dar incomparabil mai mari decât cele de care se bucura simplul cetăţean, înnobilat de partid cu titulatura de ?constructor al socialismului?. Privilegiile medicale ale aparatului de partid au fost şi ele reglementate în cadrul unei şedinţe a Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, desfăşurată la 26 aprilie 1954, deci după moartea lui Stalin.

Referatul7 prezentat şi aprobat în cadrul acelei şedinţe propunea o reglementare precisă a drepturilor diferitelor categorii de salariaţi în unităţile medicale conduse de Direcţia Treburilor Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. În primul rând, erau stabilite categoriile de salariaţi care aveau dreptul, sau mai bine zis privilegiul, de a se trata în aceste unităţi şi anume: 1) membrii Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român cu familiile lor; 2) lucrătorii din aparatul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român cu familiile lor, adică soţ, soţie, copii, precum şi părinţii activistului dacă locuiesc împreună cu el şi nu au nici o altă sursă de subzistenţă; 3) lucrătorii din organele şi aparatul comitetelor regionale, orăşeneşti şi raionale de partid, personalul redacţional al ziarelor regionale de partid asimilat lucrătorilor din aparatul de partid, cât şi conducerea, personalul didactic şi elevii şcolilor regionale de partid, trimişi în unităţile medicale conduse de Direcţia Treburilor Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român de comitetele regionale de partid; 4) personalul redacţional al ziarului ?Scânteia? şi al revistei ?Lupta de clasă?, al ediţiei româneşti a ziarului ?Pentru pace trainică, pentru democraţie populară?, al publicaţiei ?Carnetul agitatorului?, directorul, directorii adjuncţi şi şefii de redacţie ai Editurii de stat pentru literatură politică, redactorii şefi ai principalelor publicaţii; 5) salariaţii unităţilor medicale şi de odihnă din Regiunea Bucureşti; 6) personalul de deservire al aparatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român cu familia şi salariaţii cooperativei 2 (alimentaţie, vestimentaţie etc. pentru conducerea superioară de partid) fără familii; 7) conducerea, personalul didactic şi studenţii şcolilor superioare de partid cu familiile lor; 8) preşedintele, vice-preşedintele şi secretarul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, împreună cu familiile lor; 9) miniştrii, locţiitorii de miniştri şi asimilaţii lor cu familiile; 10) conducătorii misiunilor diplomatice ale republicilor prietene, cu familiile lor; 11) consilierii sovietici şi tovarăşii sovietici, îndrumaţi de policlinica proprie, cu familiile lor; 12) redactorii străini ai ziarului ?Pentru pace trainică, pentru democraţie populară?; 13) conducerile centrale ale organizaţiilor de masă, membrii biroului şi şefii de secţii ai Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitoresc, preşedintele, vice-preşedintele, secretarii şi şefii de secţii ai Consiliului General A.R.L.U.S., cu familiile lor; 14) oaspeţii Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român; 15) preşedinţii comitetelor executive ale sfaturilor populare regionale şi al capitalei; 16) eroii muncii socialiste, cu familiile lor; 17) oameni ai ştiinţei, culturii şi artei, deputaţi ai Marii Adunări Naţionale şi membri ai Corpului Diplomatic, numai pe baza indicaţiilor conducerii partidului; 18) oaspeţi ai guvernului Republicii Populare Române, numai pe baza indicaţiilor conducerii partidului. Pentru membrii de familie ai lucrătorilor de partid, prevăzuţi cu dreptul de a fi îngrijiţi în unităţile medicale conduse de Direcţia Treburilor Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, spitalizarea putea să se facă numai în limita posibilităţilor în unităţile proprii, aceştia urmând a fi ajutaţi să se interneze în unităţile Ministerului Sănătăţii8.

După această înşiruire a categoriilor privilegiate, din punct de vedere medical, ale regimului comunist, referatul aducea în discuţie diferitele forme de asistenţă de care puteau să beneficieze aceste categorii. Astfel, categoriile cuprinse la punctele 1, 2, 4, 5, 6, şi 7 aveau dreptul la asistenţă medicală cu caracter curativo-profilactic în unităţile medicale speciale ale partidului cum ar fi Policlinica 10, Spitalul 12 (Elias), sanatoriul TBC de la Predeal, precum şi la sanatoriile balneare de la Olăneşti şi Slănic Moldova9. Categoriile cuprinse la punctele 3, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17 şi 18 aveau dreptul numai la formele curative de asistenţă medicală din unităţile : Policlinica 10, Spitalul 12 (Elias), sanatoriul TBC de la Predeal şi sanatoriile balneare de la Olăneşti şi Slănic Moldova10. În continuare, referatul arăta că Sanatoriul 12 A de la Otopeni funcţiona cu o capacitate redusă, necorespunzătoare mijloacelor tehnice şi materiale de care dispunea. Pentru a remedia această situaţie se propunea mărirea capacităţii de utilizare a acestei unităţi la aproximativ 50-60 de paturi prin construirea a trei rezerve noi, menţinerea grupului de rezerve speciale în forma existentă şi internarea aici a unor noi categorii de boli, cum ar fi bolile interne, convalescenţii şi nevrozele11. Se propuneau, de asemenea, anumite amenajări corespunzătoare caracterului de spital. Astfel, utilizarea de fizioterapie şi gimnastică medicală urma să se facă atât pentru bolnavii internaţi, cât şi pentru conducătorii partidului care aveau prescrise asemenea tratamente12. Pentru utilizarea capacităţii crescute se propunea lărgirea cadrului celor care aveau dreptul de a fi îngrijiţi în această unitate sanitară, faţă de cei prevăzuţi în hotărârile precedente din 18 ianuarie şi 31 octombrie 1952 (pe care, din păcate, nu am putut să le găsim în arhive ? n.n.), cu următoarele categorii: toţi lucrătorii cu muncă politică din aparatul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, primii secretari şi secretarii comitetelor regionale, orăşeneşti şi raionale de partid, preşedinţii colegiilor şi şefii secţiilor comitetelor regionale de partid, locţiitorii de miniştri şi cei asimilaţi cu această funcţie, directorii şcolilor de partid, preşedinţii sfaturilor populare regionale, primii secretari ai comitetelor regionale UTM, redactorii şefi ai ziarelor de partid, conducătorii misiunilor diplomatice ale republicilor prietene13. Cu această lărgire a cadrului de ?recrutare? a bolnavilor (recrutaţi, probabil, în concepţia autorului referatului, la fel ca şi spionii şi delatorii de care se folosea regimul), utilizarea capacităţii acestei unităţi medicale trebuia să crească de la 12-15 paturi pe zi până la 25-30 de paturi pe zi14. În acest fel se crea posibilitatea de descongestionare a secţiei de boli interne a Spitalului 12 (Elias)15,  bineînţeles, pentru ca acolo să poată fi îngrijiţi mai bine şi mai în linişte liderii cei mari ai partidului.

Referatul aprobat de Secretariat punea şi problema reducerii cheltuielilor suportate de partid în cadrul unităţilor sale medicale. Astfel, cei care aveau dreptul la asistenţă gratuită în unităţile medicale ale partidului, erau cei din categoriile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 13, 14, 15 şi 1616. Ceilalţi trebuiau să plătească cota parte alocată de partid peste cota suportată de Ministerul Sănătăţii. Gratuitatea pentru aceste categorii se putea acorda numai în cazuri cu totul speciale17. Pentru reducerea cheltuielilor suportate de partid cu îngrijirea sănătăţii membrilor aparatului său, ai activului, se mai propunea reducerea cotei plătite de partid pe zi la alocaţia de hrană. În acest fel, la sanatoriul Otopeni era prevăzută o reducere de la 21 la 14,10 lei pe zi, la Spitalul 12 (Elias) de la 4,20 la 4 lei pe zi, la sanatoriul TBC de la Predeal de la 8,75 la 6,10 lei pe zi, la sanatoriul Olăneşti de la 21 la 9,10 lei pe zi, iar la sanatoriul Slănic Moldova de la 8,75 la 6,10 lei pe zi18. O dată cu aceste reduceri, obligaţiile materiale ale categoriilor care nu aveau dreptul la gratuitate în unităţile sanitare ale partidului se reduceau şi ele în felul următor: la sanatoriul 12 de la Otopeni ? 20 de lei pe zi, la Spitalul 12 (Elias) ? 10 lei pe zi, la sanatoriul TBC de la Predeal ? 11 lei pe zi, la sanatoriul de la Slănic Moldova ? 10 lei pe zi, iar la sanatoriul de la Olăneşti ? 17 lei pe zi19. Pentru reducerea cheltuielilor se mai arăta că toate consultaţiile ţinute în aceste unităţi cu medici din afara sistemului de sănătate al partidului, aduşi la cererea bolnavilor, urmau a fi plătite integral de pacienţii respectivi20.

Din toate cele spuse până aici se poate constata faptul că, departe de promisiunile făcute în legătură cu deplina egalitate de şanse a membrilor societăţii, comuniştii români au creat un sistem de privilegii într-unul dintre cele mai sensibile domenii ale existenţei umane, acela al sănătăţii. Era vorba de un dublu cerc de privilegii. Primul îi cuprindea pe membrii de rând ai aparatului şi ai activului de partid, iar cel de-al doilea numai pe cei mai importanţi conducători comunişti, membri în Secretariat, în Biroul Politic sau în Biroul Organizatoric. Pentru aceştia totul era posibil şi permis, lumea în care trăiau era cu totul alta decât cea de zi cu zi a românului obişnuit, privilegiile care îi înconjurau erau de neatins pentru simplii cetăţeni ai ţării, astfel încât, în loc de modernizarea rapidă promisă, s-a realizat o societate închisă, bazată pe privilegii oferite nu de proprietate, ci de deţinerea unor anumite funcţii în stat şi, mai ales, în partid, o societate cu destul de pronunţate trăsături de feudalism timpuriu.

 

Note

1 Referat prezentat în cadrul Şedinţei Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din ziua de 24 februarie 1950, în Arhivele Militare Române, fond microfilme, rola AS1-207, cadrele 72-73.

2 Ibidem, c. 72.

3 Ibidem.

4 Ibidem.

5 Ibidem.

6 Ibidem, c. 73.

7 Referat prezentat în cadrul Şedinţei Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din ziua de 26 aprilie 1954, în ibidem, fond microfilme, rola AS1-208, cadrele 12-15.

 

8 Ibidem, c. 12-13.

9 Ibidem, c. 13.

10 Ibidem, c. 14.

11 Ibidem.

12 Ibidem.

13 Ibidem, c. 14-15.

14 Ibidem, c. 15.

15 Ibidem.

16 Ibidem.

17 Ibidem.

18 Ibidem.

19 Ibidem.

20 Ibidem, c. 16.

 


 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.