2% pentru MEMORIA
 Arhiva
 
 
Nicolae Rădescu 6 martie 1945
Alexandru Şerbănescu
 
11 februarie 1945, Bucureşti. Cuvântare ţinută de preşedintele Consiliului de Miniştri, general Nicolae Rădescu, cu privire la politica internă şi externă a guvernului, la întrunirea din sala Aro

24 februarie 1945, Bucureşti. Discursul rostit de preşedintele Consiliului de Miniştri, Nicolae Rădescu, la postul de radio, în care, relatând diverse provocări puse la cale de forţele care doreau înlăturarea guvernului, face apel la popor pentru apărarea democraţiei

Testamentul politic al generalului Nicolae Rădescu
Gen Nicolae RadescuGeneralul de corp de armată Nicoale Rădescu rămâne în istorie ca ultimul şef de guvern necomunist al României. Zic ultimul şef de guvern necomunist pentru că la 6 martie 1945 a fost instaurat guvernul comunist condus de Dr. Petru Groza. Scurta guvernare (6 decembrie 1944 ? 6 martie 1945), în care generalul şi-a asumat dificila sarcină de a conduce un guvern de coaliţie format din reprezentanţi ai Patidului Naţional Ţărănesc, Partidului Naţional Liberal şi Frontului Naţional Democrat, a scos în lumină voinţa fermă a lui Nicolae Rădescu de a salva democraţia, înfruntând deschis comunismul aflat în ascensiune sub protecţia Armatei Roşii.

Născut la 30 martie 1874, la Călimăneşti-Vâlcea, dintr-un neam de răzeşi, după absolvirea Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie în 1898, a urmat o strălucitoare carieră militară în arma cavaleriei. Avea să fie remarcat ca un ofiţer foarte bine pregătit, curajos şi întreprinzător, de către maiorul Alexandru Averescu, viitorul mareşal al României.

Participă cu Divizia I Cavalerie la campania din 1913, este avansat maior în 1916 şi ia parte la războiul de întregire a neamului 1916-1919.

Se distinge la comanda de divizion din Regimentul 5 Călăraşi, în luptele de pe valea Topologului, de la Sălătruc. Este decorat cu cea mai înaltă distincţie din timp de război, ordinul ?Mihai Viteazul?. Este avansat din nou la excepţional la 1 aprilie 1919, la gradul de colonel, pentru discernământul, tactul şi priceperea de care a dat dovadă în funcţia de şef de stat major al Diviziei a II-a Cavalerie şi totodată pentru reorganizarea acesteia şi pregătirea de război a ofiţerilor şi unităţilor, în condiţiile deosebit de vitrege de după Tratatul de la Buftea ? Bucureşti. Între anii 1920 şi 1926 îndeplineşte înalta funcţie de adjutant regal, înţelegând să-şi exercite atribuţiile cu devotament şi comportament exemplare, din care motiv regele Ferdinand i-a acordat distincţia de adjutant regal onorific, cu dreptul de a purta însemnele regale de adjutant regal. Mai târziu, ca ataşat militar la Londra în perioada 1926-1928 (unde avea să-l cunoască pe viitorul prim-ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, şi cu care a legat o relaţie de prietenie), comandant al Brigăzii 4 Roşiori (1928-1929) sau în structurile de comandă ale Inspectoratului General al Cavaleriei şi Diviziei 5 Cavalerie, colonelul şi ? începând cu 25 martie 1928 ? generalul de brigadă Nicolae Rădescu a făcut dovada calităţilor sale deosebite de ofiţer de elită al armatei române.

În 5 februarie 1933, demisionează din cadrele active ale armatei. Fiind o fire nonconformistă se va afla în atenţia Siguranţei Statului încă din anul 1934, nefiind agreat de regele Carol II şi din cauza relaţiilor sale cu gruparea Stelescu din cadrul Mişcării legionare. În timpul rebeliunii legionare, fiind pe lista celor ce trebuiau suprimaţi pentru sprijinul dat lui Stelescu, tatăl meu, Nicolae Şerbănescu, îl va aduce în casa noastră din str. Clopotarii Vechi nr. 4.

În urma unui discurs rostit de baronul Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei în România, în faţa membrilor coloniei germane din Bucureşti, la sala cinematografului ?Aro?, generalul Nicolae Rădescu îi va adresa o scrisoare, la 7 septembrie 1941, în care va avea curajul să-şi susţină poziţia sa faţă de regim în ceea ce priveşte continuarea războiului dincolo de Nistru. Scrisoarea difuzată de către BBC se încheie astfel:

?Ca bun cunoscător al istoriei ştiţi apoi, că domnia celor trufaşi n-a fost niciodată de prea lungă durată, astfel că s-ar putea întâmpla ca într-o zi şi trufia

d-voastră să fie înfrântă.

Ziua aceasta, domnule ministru, va fi ziua răzbunării tuturor acelora pe care i-aţi apăsat şi batjocorit.?

Pentru acest motiv a fost internat, la data de 22 oct. 1941, în Lagărul de internaţi politici de la Târgu Jiu. Va fi eliberat din lagăr la data de 29 sept 1942. După actul de la 23 august 1944, Rădescu este reactivat cu gradul de general de corp de armată şi numit în funcţia de şef al Marelui Stat Major. În această funcţie s-a remarcat prin demnitate, diplomaţie şi perseverenţă, în scopul stabilirii şi operaţionalizării unor principii ferme de colaborare între armata română şi cea sovietică în cadrul instituit prin Convenţia de armistiţiu din septembrie 1944. Sunt bine cunoscute eforturile sale pentru eliminarea ingerinţelor şi servituţilor hotărâte de Comisia Aliată de Control Sovietică, prin care se impuneau statului român noi dislocări de mari unităţi sovietice pe teritoriul naţional, reducerea efectivelor trupelor de jandarmi şi de grăniceri, desfiinţarea unor comandamente de mari unităţi, reducându-le la o valoare simbolică. În aceste condiţii se poate aprecia că se creea o situaţie gravă pentru ţară, care conducea la o dezarmare a României şi consfinţea de facto ocupaţia sovietică, lucru contrar spiritului şi literei Convenţiei de armistiţiu.

La 2 decembrie 1944 primeşte de la regele Mihai mandatul de a forma un Cabinet de uniune naţională.

După negocieri dificile, reuşeşte la 6 decembrie 1944 formarea unui guvern de largă participare, guvern care avea să fie ultimul dinaintea instaurării dictaturii comuniste. Acest guvern era bazat pe reprezentarea paritară a trei forţe politice: Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Frontul Naţional Democrat (format din Partidul Comunist, Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Confederaţia Generală a Muncii).

Misiunea guvernului de a reinstaura ordinea şi stabilitatea în ţară s-a dovedit însă imposibilă, pentru că toate eforturile făcute de generalul N. Rădescu în acest sens erau sabotate chiar din interiorul guvernului de către comunişti şi aliaţii lor, în primul rând de Frontul Plugarilor, care avea sarcina de a crea o stare confuză şi explozivă în lumea satelor.

Ferm în faţa agresiunii comuniste, generalul s-a adresat populaţiei pentru a explica starea de lucruri. A ţinut o cuvântare cu privire la politica internă şi externă a guvernului la întrunirea din sala cinematografului Aro (azi Patria) la 14 februarie 1945. A ţinut un discurs la radio în seara zilei de 24 februarie 1945,  în care, relatând diverse provocări puse la cale de forţele care doreau înlăturarea guvernului, face apel la popor pentru apărarea democraţiei.

Toate acestea au condus la iritarea sovieticilor, Stalin trimiţându-l la Bucureşti pe Andrei I. Vâşinski, adjunctul ministrului de Externe al URSS.

În urma cererii exprese a emisarului rus, regele Mihai a fost forţat să primească demisia lui Nicolae Rădescu la 28 februarie 1945.

Redau din însemnările generalului despre această sosire la Bucureşti a lui Vâşinski la 27 februarie 1945, pe care-l descrie astfel:

?Un cuvânt despre Vâşinski nu este de prisos. Cineva cu puţină experienţă la oameni nu poate să nu-şi dea seama din primul moment când îl vede că are în faţa lui pe unul din cei mai primejdioşi şi falşi oameni.

Figură inteligentă, ochi sticloşi cu privire tăioasă, cu sprâncene când ridicate, când încruntate, cu zâmbet perfid, cu întreaga faţă ? de o severitate care îngheaţă ? un fior te străbate când îl vezi pe Vâşinski, mai ales dacă ştii şi funcţiunea pe care o îndeplineşte.? (...)

?Eşuarea loviturii încercate de comunişti în ziua de 24 februarie arătase două lucruri:

1. că eu sunt hotărât să rezist, cu orice preţ, la încercările de anarhizare a ţării de către comunişti şi decis să-i împiedic să pună mâna pe putere cu forţa;

2. că armata n-a fost contaminată de propaganda comunistă şi că deci F.N.D.-ul nu poate conta pe ea.

Pe de altă parte, lovitura încercată şi condusă chiar de miniştrii comunişti făcea imposibilă colaborarea, mai departe, între mine ? cel puţin sub forma echipei pe care o aveam în guvern, iar cum ei refuzau să plece din guvern ? nu rămânea decât soluţia să prezint Regelui demisia guvernului, în care caz era dinainte hotărât ca Regele să mă însărcineze tot pe mine cu formarea guvernului a cărui formă urma să se fixeze după situaţie. Nu era de neprevăzut că s-ar putea ca F.N.D.-ul să fie exclus din formaţie.

În această situaţie, Moscova l-a [trimis] pe Vâşinski imediat la Bucureşti cu ordinul categoric de a impune Regelui un guvern Groza, fapt ce dovedea acum şi mai hotărât că tot ce se făcuse până acum nu era decât formă, intenţia Sovietelor fiind ajungerea la un guvern comunist.

Vâşinski, care de data aceasta îşi lepădase complet masca, a avut o conduită de grosolănie rară faţă de Rege. Imediat ce a sosit, în după-amiaza zilei de 27, procedând ca într-o ţară vasală, a anunţat Palatul, nu ca să ceară audienţă, ci ca să comunice că la ora 9 va veni să vorbească cu Regele. A venit şi, înfuriat ca o fiară, i-a comunicat Regelui că guvernul format de mine trebuie să se retragă, imediat să se formeze un guvern Groza ? ?aceasta fiind voinţa lui Stalin?. Iar fiindcă până a doua zi guvernul nu demisionase, la ora 4 a venit din nou la Palat şi, intrând la Rege, i-a bătut cu pumnul în masă spunându-i: ?încă n-a plecat generalul Rădescu???.1

 

După această dată, 6 martie 1945, a urmat o perioadă dificilă pentru general. Urmărit de comunişti, s-a refugiat la Ambasada Marii Britanii, unde a primit azil politic.

Ulterior a revenit în Clopotarii Vechi sub stricta supraveghere a autorităţilor comuniste. La insistenţele repetate ale Moscovei, guvernul Petru Groza a vrut să-l aresteze, fapt care a dus la părăsirea ţării în 17 iunie 1946 cu un avion bimotor Savoia Marchetti pilotat de adjutantul maior Spuză. Întreaga misiune de a-l scoate din ţară a îndeplinit-o secretarul lui, Barbu Niculescu, omul care a rămas lângă generalul Rădescu până la sfârşitul vieţii. După o scurtă şedere în Cipru, Rădescu pleacă în 1948 în SUA unde a reuşit să unească diaspora română şi să înfiinţeze Comitetul Naţional Român. A publicat un raport de 163 pagini intitulat ?Suprimarea drepturilor omului în România? prezentat şi în Adunarea Generală ONU.

A murit la 16 mai 1953, cu o zi înainte redactându-şi testamentul politic care se încheia cu mesajul: ?... pentru cei de care mă despart, în special TINERII noştri, există promisiunea unei zile de mâine mai strălucitoare, unui mâine când ţara noastră şi poporul său vor fi eliberaţi de Forţele Întunericului. Acesta este un ideal pentru care merită să trăieşti şi să lupţi, vouă vă las speranţele mele neîmplinite, visele şi rugăciunile de reuşită.

La revedere! Dumnezeu să fie cu voi şi să vă călăuzească în lupta pe care acum eu trebuie să o părăsesc.?

L-am cunoscut pe general când aveam 6 ani şi am fost impresionat de la început de cultura deosebită pe care o avea atât din literatura universală cât şi din experienţa deosebită pe care a căpătat-o în cursul vieţii, luptându-se cu nişte balauri ai societăţii cum au fost legionarii, ocupaţia germană, cea sovietică şi cea comunistă. Era un om care avea o distincţie deosebită, ce se observa prin modul în care se adresa oamenilor, se mişca sau chiar în momentul în care tăcea. Era omul care putea să facă unele compromisuri fără a se compromite, iar limbajul ferm, dar politicos era acelaşi indiferent de rangul interlocutorului în societate.

În perioada cât a fost prim ministru i s-a oferit Mercedesul blindat al lui Antonescu. După 2 zile a cerut să i se redea un Chevrolet fără escortă. Seara pleca la plimbare împreună cu secretarul lui până la Herăstrău şi înapoi. Era un om care probabil că nu a cunoscut frica, faţa lui era întotdeauna senină şi exprima mulţumirea unui gânditor ce a cules lucrurile frumoase din viaţă. Şi a dorit să le dăruiască celorlalţi. Este greu de conceput azi un asemenea om în care nu găseai nici o fisură, termenul de incoruptibil pentru el fiind desuet fiindcă niciodată nu a acceptat nici un fel de favoruri din partea nimănui. Stătea la noi în casă şi bucuria lui era camera în care citea, asculta muzică, vorbea la telefon cu Churchill şi Eisenhower, se întâlnea cu Donald F. Stevenson, vicemareşalul britanic al Aerului, şef al MIsiunii Militare Britanice de pe lângă Comisia Aliată de Control (1944-1947) şi generalul C. V. R. Schuyler, şeful Misiunii Militare Americane, dar simţeam că are aceeaşi atenţie în discuţiile pe care le aveam asupra lecturilor zilnice şi care au dus în final la formarea mea. Niciodată n-am bănuit că modelul oferit de generalul Rădescu ? un Athos al minţii mele, îmi va fi atât de necesar în a-mi înfrunta propriul meu destin.

În anul 2000, în 23 noiembrie, la dorinţa lăsată prin testament, a fost repatriat cu onoruri de stat. Această întoarcere n-ar fi fost posibilă fără un sprijin unit din partea diasporei române din America, primului ministru de atunci, dl Mugur Isărescu, ambasadorului român Ducaru şi consulului general la New York Eugen Şerbănescu.

 

_____________

1 C.N.S.A.S. ? Un sfert de veac de urmărire: Documente din dosarele secrete ale Generalului Rădescu, Buc. 2004, pg. 98-102

 

 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.