Voi relata o întâmplare de prin 1952, petrecută la Timişoara. Era perioada luptei de clasă şi a dictaturii proletariatului. Nu prea ştiam multe despre adevărata situaţie instaurată de noul regim socialist, doar mici ştiri, mai mult zvonuri decât întâmplări verificate.

Încep cu o explicaţie prealabilă. Imediat după terminarea războiului şi victoria aliaţilor, prin 1945-1947, atmosfera în familia mea şi a prietenilor noştri era părtinită de un sentiment de recunoştinţă faţă de Uniunea Sovietică, care ne-a scăpat de deportare şi moarte, deoarece am fost consideraţi evrei. Membrii familiei mele erau de diferite naţionalităţi şi religii, dar deoarece printre noi erau şi evrei, conform legilor rasiale de atunci, toată familia era considerată evreiască. Cei care s-au întors din lagărele de concentrare naziste au povestit cele întâmplate acolo. Unii au scris memorii descriind atrocităţile armatelor germane. Atât în timpul războiului cât şi după aceea sentimentele noastre au fost pro-aliaţi şi contra nemţilor. Noi am fi dorit şi preferat prezenţa englezilor şi a americanilor în ţara noastră, dar sovieticii fiind eliberatorii noştri i-am simpatizat şi pe ei, dar într-o măsură mai mică.

După 1948 însă, când s-a instaurat dictatura şi a început şi s-a înăsprit lupta de clasă, situaţia s-a schimbat şi simpatiile noastre s-au îndepărtat de regimul impus de sovietici.

Familia mea nu a suferit din punct de vedere financiar. Tata a fost contabil, mama era casnică, deci eram din mica burghezie. Nu am avut pământ care să fie confiscat şi băgat în gospodării colective. Nu am avut prăvălie sau fabrică, nici măcar un atelier meşteşugăresc care să fie

naţionalizat. Casa în care am locuit, deşi avea şi locatari, era mică şi nu a fost naţionalizată. Lipsa de simpatie faţă de regimul impus nu era bazată pe pierderi sau limitări materiale, ci pe considerente de principiu. Dinaintea şi în timpul războiului am fost contra discriminărilor rasiale şi etnice; după 1948 am fost contra discriminărilor bazate pe clase sociale şi diferenţe de păreri politice.

Singurul lucru neplăcut în autobiografia mea era că aveam un unchi, frate mai mic al lui tata, care trăia în Statele Unite. A trebuit să-I trec în autobiografie, aşa cum se cerea pe atunci, la rubrica ?rude în ţări capitaliste". La fiecare verificare am fost întrebat de el şi tratat cu neîncredere din cauza lui. Pe coperta dosarului meu de la comisariatul militar era chiar notat cu creionul roşu ?Necorespunzător politic". Mereu am explicat că nu îl cunosc pe acest unchi, a emigrat cu 5 ani înaintea naşterii mele, nu I-am văzut niciodată şi nici nu am avut nici o legătură cu el. Totuşi autorităţile cică trebuiau să fie vigilente cu mine.

Nu am pierdut averi şi nimeni în familia mea nu a făcut politică, totuşi domnea o atmosferă apăsătoare. Apoi au început să vină ştirile despre arestări, condamnări şi lagăre de muncă. M-au jenat mult minciunile debitate de guvern, repetate de activiştii de partid şi mai ales forţarea populaţiei să le repete, deşi toţi ştiau că sunt lucruri neadevărate. În timpul şedinţelor şi al adunărilor de masă, oameni cinstiţi erau constrânşi să mintă, să arate supunere şi suport faţă de regim, totul din cauza fricii de represalii.

Mulţi şi-au imaginat metode de rezistenţă; unii chiar au şi încercat unele forme, dar rezultatele erau tragice. Sistemul informaţionar era foarte dezvoltat, Securitatea a aflat de marea majoritatea a acestor acţiuni şi a reacţionat prompt şi vehement.

Erau pedepsiţi aspru nu numai iniţiatorii unor activităţi contra regimului, dar şi cei care ştiau de ele şi nu au informat autorităţile. Deşi

masa nemulţumită şi chiar ostilă guvernului era foarte mare, foarte puţine activităţi anti-guvernamentale au avut succes.

De exemplu, dacă într-un grup de prieteni, şi chiar de membri din aceeaşi familie, unul ar fi sugerat o acţiune de acest fel, sau ar fi spus o glumă la adresa regimului, toţi cei prezenţi ar fi avut o problemă extrem de grea. Chiar dacă unul tăcea şi nu făcea nimic, era totuşi în mare pericol. Unul din grup putea să fie un provocator al Securităţii şi să raporteze convorbirea. Autorităţile puteau atunci să acuze pe cei care au fost de faţă, dar nu au raportat, că simpatizează cu opoziţia, adică cu duşmanii regimului. Poate că unul care nu era informator, dar ca să se protejeze pe el şi familia lui, de frică mergea şi făcea informaţia. Deci o simplă glumă sau o părere potrivnică regimului putea duce la un dezastru.

M-am gândit la alternative, la opoziţii organizate în care să fie implicate mai multe persoane. Acestea ar fi acţiuni gândite şi executate de o mulţime de persoane, dar izolate una faţă de cealaltă, fără să se ştie reciproc. Pericolul denunţării ar fi fost eliminat complet şi, dacă acţiunea s-ar fi descoperit, atunci nici cele mai aspre represalii şi torturi nu ar fi implicat alte persoane.

Pe această linie am preparat şi am lansat mici lozinci anti-guvernamentale. Nu am fost prins şi probabil nici suspectat.

Am folosit bancnote de 1 leu care erau atunci în circulaţie. Aveau un chenar alb iar desenul era brun pe fond galben. Dimensiunea era mică, 118 x 57 mm (după catalogul Monede şi Bancnote Româneşti din 1977). Am ales exemplare curate, aproape noi. Le-am şters pe ambele feţe cu o vată îmbibată în alcool ca să şterg amprentete digitale şi am avut mare grijă să nu le mai ating direct cu mâinile. Am scris pe ele cu litere de tipar două lozinci: JOS TEROAREA COMUNlSTĂ şi VREM LIBERTATE. Literele de cca 3-4 mm înălţime erau scrise cu pixul (creion cu pastă) sau, după ce le-am umezit uşor, cu un creion chimic. Le-am împăturit în patru, cu partea scrisă înăuntru, le-am pus într-un mic plic şi am plecat în oraş să le distribui. La început le-am dat prin cartierul Cetate, prin străzile din centru, lângă Palatul Telefoanelor,

apoi şi prin alte cartiere. Am intrat în câte un edificiu, am scos cu penseta una sau două bancnote şi le-am plasat în cutii poştale sau chiar le-am aruncat pe jos în holul scărilor. Nu m-am dus de două ori în aceeaşi zonă. În total, în circa trei săptămâni, am făcut şi distribuit cca 100 de bancnote cu lozinci. După aceea m-am lăsat. Nu mai ştiu ce anume m-a făcut să încep această mică acţiune, un protest personal contra crimelor făcute de cei la putere. Nu ştiu nici din ce cauză m-am oprit.

Această acţiune a rămas nerezolvată în analele Securităţii. Probabil anchetatorii şi investigatorii de atunci au murit, dar în arhivele Securităţii trebuie să mai existe micile mele lozinci anti-comuniste scrise pe bancnote galbene, cu text şi decoraţii brune, de 1 leu.

Până acuma nu am spus absolut nimănui nimic de acest caz şi acum pentru prima dată l-am pus pe hârtie. Nu cunosc legile din România, nu ştiu dacă în mod legal sau chiar neoficial pot să fiu tras la răspundere. Se pare că mulţi foşti securişti mai sunt încă în poziţii de putere şi aş vrea să evit orice confruntare cu ei.

La vârsta mea şi la starea sănătăţii mele, nu mai am mult timp să stau pe aici. Înainte de plecare am dorit să fac această mică confesiune.