Una din secvenţele ultimului demisecol care s-a bucurat de o largă tratare în istoriografia românească postdecembristă, concretizată prin analize de bună calitate, este reprezentată de Rezistenţa anticomunistă din anii ?50 şi de activitatea Securităţii împotriva a ceea ce, în epocă, erau intitulate drept ?bande teroriste?

Din această perspectivă, materialul de faţă îşi propune prezentarea unui personaj menţionat destul de frecvent în studiile care au abordat tema Rezistenţei anticomuniste: colonelul Ion Uţă.

Acesta a fost unul dintre principalii iniţiatori ai numeroaselor grupări care, cu credinţa în venirea şi eliberarea de către americani a României de sub ocupaţia sovietică, au încercat să reziste, cu arma în mână, noilor autorităţi instalate după 1945, cu susţinerea şi din interesul Moscovei. Alimentate de chemările la luptă lansate prin intermediul unor posturi de radio occidentale precum ?Europa Liberă? sau ?BBC?, ?bandele? anticomuniste au menţinut, timp de mai bine de un deceniu, o anumită teamă în rândul conducerii comuniste, locale şi centrale, care se vedea subminată în eforturile sale de a-şi consolida pe deplin puterea, aceasta şi datorită unui climat de incertitudine existent în rândul populaţiei sensibile la zvonurile vehiculate de cei care se înrolaseră în lupta împotriva noului regim şi care propovăduiau o iminentă sosire a americanilor în Balcani. Această sosire s-a lăsat însă mult aşteptată şi a depăşit, pe alocuri, posibilităţile biologice de supravieţuire ale celor din Rezistenţă. Capturaţi de Securitate, judecaţi în tribunale militare, condamnaţi (cu sentinţe bazate pe ?unanimitate de voturi?)

Născut la data de 22 decembrie 1891, în oraşul Caracal, I. Uţă, la aproape 21 de ani (pe 10 octombrie 1912) este încorporat ca soldat cu termen redus. Participă la campania din 1913 şi la primul război mondial avansând până la gradul de

La începutul anului 1949, autorităţile comuniste au masat în Banat numeroase trupe de securitate conduse de Comandamentul Unic ?Timiş?, format la data de 23 ianuarie. În noaptea de 24/25 ianuarie, batalioanele de Securitate au ocupat satele din zonă, încercuind zona unde fuseseră semnalaţi partizanii, dar aceştia îşi părăsiseră adăposturile. În ziua de 7 februarie 1949, Andrei Vădrariu, infiltrat în grup, s-a prezentat la postul de miliţie din comuna Mehadica, apoi la Securitate unde a comunicat datele necesare capturării partizanilor, fiind chiar el călăuza trupelor de Securitate în aceeaşi noapte. Colonelul a ordonat retragerea şi împrăştierea camarazilor săi, el rămânând să-i acopere. A fost împuşcat în timp ce încerca să reziste în faţa unui adversar mult superior ca număr şi dotare. Alături de el, alţi cinci partizani şi-au găsit sfârşitul cu arma în mână, şase au fost arestaţi, precum şi 20 dintre cei care îi sprijineau în satele din zonă. În total au fost arestaţi, până către finele anului 1949, 86 de susţinători ai colonelului Uţă, dintre care 65 erau ţărani. Au scăpat doar opt dintre partizani care s-au reorganizat şi au continuat lupta până în anul 1954. Conducerea grupului a fost preluată de Dumitru Işfănuţ, zis Sfârloagă, care la 2 martie 1950 a fost condamnat la moarte în contumacie şi a murit în luptă, lângă Caransebeş, la 29 septembrie 1952. Unul din cei mai buni partizani ai colonelului Uţă, Dumitru Mutaşcu zis Fus, de asemenea condamnat la moarte în contumacie la 2 martie 1950, a fost găsit împuşcat în pădurea de lângă Văliug, la 28 noiembrie 1954

Timp de 18 ani, un segment al populaţiei din România s-a împotrivit cu arma în mână puterii bolşevice adusă de tancurile sovietice. Rezistenţa activă a celor din munţi, a micilor grupuri înarmate a constituit linia întâi de luptă împotriva comunismului, alături de rezistenţa pasivă, manifestată pe întreg cuprinsul ţării de aproape întreaga populaţie, prin diverse moduri. Formate din elemente eterogene atât ca pătură socială, cât şi ca doctrină politică sau pregătire militară, cu echipamente şi armament neîndestulător, confruntate cu lipsuri din ce în ce mai acute, fără o conducere centralizată care să le asigure o unitate de gândire şi acţiune, grupurile de partizani au fost rând pe rând anihilate, membrii acestora fiind ucişi sau condamnaţi la ani grei de temniţă.

Colonelul Ion Uţă, sesizând lipsurile cu care se confruntă mişcarea de rezistenţă armată, a conceput unul din cele mai elaborate planuri tactice, văzând într-o unificare a nucleelor de partizani singura şansă viabilă de luptă împotriva puterii nou instalate. Ca şi în alte cazuri, precum cel al maiorului Dabija, grupul a fost lichidat înainte de a putea crea o structură îndeajuns de puternică pentru realizarea opoziţiei plănuite.

Chiar dacă nu au putut pune în pericol, datorită numărului relativ mic de luptători, însăşi stabilitatea regimului comunist, grupurile din rezistenţă au reuşit, pentru o perioadă de timp să menţină vie în rândurile oamenilor speranţa într-o victorie a forţelor democratice. ?Bandiţii? au constituit totuşi un motiv de nelinişte pentru conducerea de la Bucureşti care vedea grupele de partizani ca nuclee în jurul cărora s-ar fi putut strânge marea masă a populaţiei nemulţumite.

căpitan, fiind decorat cu numeroase medalii pentru faptele sale de arme. Rămâne în cadrele active ale armatei până în 1943, când demisionează, fiind trecut în rezervă cu gradul de colonel. Numit prefect al judeţului Severin în anii 1943-1944, colonelul Ion Uţă, a încercat în mod repetat contracararea Grupului Etnic German, motiv pentru care a fost reclamat la mareşalul Antonescu. După 23 august 1944, rămânând consecvent ideilor democratice, se înscrie în Partidul Naţional Ţărănesc condus de Iuliu Maniu.

În luna mai 1947 este nevoit să-şi părăsească domiciliul întrucât începuseră din partea autorităţilor comuniste arestările ţărăniştilor şi se refugiază în zona Munţilor Semenicului. În vara aceluiaşi an se stabileşte lângă comuna Tegorova unde organizează un grup de rezistenţă armată format din 24 de oameni.

Datorită faptului că sub comanda sa luptau atât ţărănişti, legionari, foşti militari, cât şi ţărani neîncadraţi politic, colonelul Uţă, a încercat omogenizarea formaţiunii prin educaţie patriotică şi instrucţie militară. Alături de acest grup, profitând de faptul că majoritatea ţăranilor bănăţeni erau de partea sa, colonelul pune pe picioare în multe dintre satele din regiune (Borloveni, Cănicea, Cornereva, Domaşnea, Globurău, Lăpuşnicel, Luncaviţa, Mehadica, Teregova, Verendin etc.) şi o reţea formată dintr-o serie de elemente de sprijin, care aveau ca misiune principală asigurarea logisticii: găzduire, furnizare de alimente, informaţii, armament şi muniţie. Au fost organizate atacuri împotriva comuniştilor pentru a procura necesarul de arme. De asemenea, au existat diferiţi şefi de post de jandarmi care au colaborat cu partizanii. Scopul principal al acestor iniţiative era acela de a pregăti pe locuitori pentru un adevărat război de guerilă şi pentru cazul unui conflict între americani şi sovietici care să aibă teatrul principal pe teritoriul românesc.

Succesul unor asemenea planuri putea fi asigurat, în concepţia colonelului Uţă, de unitatea de acţiune şi conducere a diverselor grupuri de rezistenţă din zonă. Ca urmare, el intenţiona ca în cursul anului 1950 să creeze Blocul Naţional, prin unificarea tuturor punctelor de rezistenţă armată în scopul de a obţine controlul regiunii. Planurile sale prevedeau extinderea controlului asupra teritoriului mai întâi la Banat, apoi prin contactul cu celelalte grupuri din munţi şi cu ajutorul democraţiilor occidentale s-ar fi încercat o mişcare de eliberare la scară naţională. Încercările în acest sens, făcute pe diverse canale, s-au izbit de refuzul conducătorilor unor astfel de grupări (de pildă, cazul legionarului Spiru Blănaru care a respins orice propunere de acest fel, motivând persecuţia legionarilor de către colonelul Uţă în timpul cât fusese prefect).

Pentru ridicarea moralului populaţiei şi menţinerea speranţei, partizanii au întreprins o serie de acţiuni de intimidare a comuniştilor prin împrăştieri de manifeste, atacuri asupra sediilor primăriilor, pedepsiri ale membrilor de partid şi jandarmilor care-i asupreau pe ţărani. Denunţătorii dovediţi au fost executaţi.