În vara anului 1947, tata ? generalul Vasile Zorzor ? a fost ridicat, fără mandat de arestare sau vreo formă de împuternicire oficială, de doi trimişi înarmaţi ai Siguranţei*, de la o mică proprietate de la ţară, pe care o administrase tatăl său, şi dus spre o destinaţie necunoscută.

Revenind la Bucureşti ? mama şi noi, cei doi copii ? am fost întâmpinaţi acasă de câţiva indivizi foarte asemănători cu cei care-l ridicaseră, plantaţi în faţa intrării, care ne-au somat să ne facem o valiză şi să-i urmăm spre o altă adresă, la care va trebui să locuim de atunci înainte. Lucrurile păreau hotărâte şi irevocabile. De faţă, asista îngrozit la scenă şi un unchi bătrân, care cu lacrimi în ochi îl rugă pe unul din agenţi să se îndure şi să nu arunce pe drumuri o mamă singură cu cei doi copii, scoţându-i din casa lor fără (sau înainte de) o hotărâre judecătorească legală. Agentul, care în acest timp întorcea totul pe dos în căutare de obiecte incriminatorii, nu dădea nici un răspuns. De la o vreme începu să se plictisească de plânsetele mamei şi de insistenţele unchiului ? şi poate chiar de misiunea lui ?, se întoarse spre noi şi spuse:

? Bine, vă las două camere. Până mâine trebuie să strângeţi tot ce aveţi
în celelalte camere şi să blocaţi uşile dintre cele două părţi ale imobilului.

După care, negăsind nimic compromiţător, dar luând din biroul tatălui meu, demonstrativ, un vraf de hârtii fără importanţă ? probabil pentru a motiva întrucâtva descinderea ?, plecară.

A doua zi se înfiinţă la poartă un tânăr ofiţer de Securitate ? cadru proaspăt al noii instituţii ? cu consoarta şi cu soacra şi se instală în camerele mai mari ale imobilului nostru.

De atunci am început să învăţăm viaţa ?în colectiv" ? baia şi bucătăria în comun, să asistăm la certurile celor din faţă, să neglijăm grădina, să vedem cu indiferenţă cum vreme de 20 de ani se ruinează zidurile, cum zac geamurile sparte şi ? cu tact ? să nu spunem decât în şoaptă, între noi, ce simţim sau credem, să ne ferim şi să facem mină bună la priviri agresive sau la ameninţări directe.

Fără ca familia să aibă vreo informaţie, tata a fost târât prin mai multe închisori: în pivniţele Siguranţei, la Jilava, apoi la Aiud, la Piteşti şi, după un proces total neîntemeiat, în cele din urmă la Făgăraş, unde a murit, după termenul legal al condamnării, deci după ce un director de închisoare, zelos, i-a prelungit detenţia arbitrar, din rea voinţă. De fapt, din lotul de generali cu care se încropise procesul nu a supravieţuit nici unul.

Procesul se terminase cu o sentinţă tip, care în afara anilor de închisoare priva familia de orice drept legal, de orice venit, dar ne puteam simţi favorizaţi că nu fuseserăm daţi afară, că nu ni se ridicaseră, în afara telefonului, maşinii de scris şi puştii de vânătoare, mobilierul, covoarele sau alte obiecte?

Din păcate şi bunurile tolerate au fost sacrificate treptat la talcioc ? singura sursă de bani pentru hrana zilnică.

Multă vreme, despre tata nu am mai avut nici o veste. În căutarea lui, mama a făcut nenumărate memorii, a încercat măcar să-l găsească, să afle unde este (o dată cu succes ? era la Piteşti, la spitalul civil unde a fost supus unei operaţii. Un ostaş de gardă ne-a trimis, riscându-şi libertatea, un bilet prin care ne informa că la o anumită dată va fi din nou de gardă şi ne va putea strecura înăuntru să-l revedem. Omului aceluia îi aprind o lumânare azi, aici, în altă ţară, fără să ştiu cine era, după atâţia ani? pentru că atunci, datorită lui, l-am văzut pe tata, pentru ultima oară. Slăbit, îmbătrânit, dar cu spiritul viu şi sigur de nevinovăţia lui. Era înainte de proces şi credea în respectul legilor. Era sigur că nu există nici un motiv de condamnare. Tot atunci ne-a povestit pe scurt prin ce calvar a trecut, mai cu seamă în perioada anchetei, când a fost supus unor metode proaspăt importate din Rusia sovietică, metode care excludeau de la bun început orice îndoială în privinţa vinovăţiei deţinutului, precum şi orice posibilitate de dialog. Misiunea anchetatorului era să-l aducă pe întrebat într-o stare de slăbiciune, de disperare, de neputinţă atât de mare, încât să vrea să moară, să declare singur împotriva lui însuşi, numai să se termine odată. Dar cine nu ceda, cine continua să nu accepte sinuciderea, trebuia distrus. Condamnările sadice, la 5-6 ani, erau o formă de pedeapsă cu o moarte lentă, în închisori de exterminare, precum Făgăraşul).

Acasă, familiile, în lupta pentru supravieţuire, ignorau totul şi se hrăneau
cu speranţa că într-o bună zi îşi vor mai revedea tatăl, soţul, fratele sau colegul dispărut în beciurile secrete ale noului regim. Nimeni nu ştia câte şi unde sunt aceste temniţe, bestialitatea cu care erau conduse, metodele (şi originea acestor metode)? dar mai cu seamă nimeni nu vorbea despre ele. Cei ? prea puţini ? care reuşeau să scape, tăceau, de frică. Unii minţeau, pentru că, poate, se vânduseră.

La sfârşitul copilăriei, noi eram victimele unei agresiuni brutale pe toate
planurile. Trăiam o generală alienare:

a) ORAŞUL se înstrăina; străzile îşi schimbau numele. Monumentele (unele de mare valoare) dispăreau? Staţiile de autobuz zburau de colo-colo. Nu se mai construia nimic şi ce se realiza cu scopuri propagandistice oprea evoluţia arhitectonică, care pornise în anii treizeci spre un ideal european şi se întorcea spre stilul desuet sovietic, dar, mai grav, şi spre tehnologia înapoiată a ?fratelui atoateştiutor" de la Răsărit. În jurul Bucureştilor înflorea încet o mare de cocioabe, iar fondul existent se ruina văzând cu ochii. Suprapopularea forţată făcea infrastructura oraşului ineficientă, lucru care se simte şi azi când lipsa apei a transformat ?micul Paris" într-un gunoi, străzile în mări de gropi şi grădinile sau parcurile în maidane cu bălării.

b) TRANSPORTURILE deveneau o oroare zilnică pentru ?oamenii muncii" nevoiţi să ajungă la lucru, striviţi, atârnând pe scări în tramvaie şi autobuze spetite, încet îmbătrânite, cârpite cum se putea, golite de scaune, fără orar, fără punctualitate. (Ani mai târziu, la Moscova, am descoperit că şi acest gen de transport colectiv era tot un import din Rusia sovietică!)

c) PIAŢA care, prin înfiinţarea aprozarurilor şi magazinelor de stat, fu peste noapte săracă şi murdară.

d) BANII ? banii stabilizărilor pentru care trebuia făcută permanent pirueta foamei. Salariile, hrana şi mărfurile pe puncte, cozile, marfa dosită, de sub tejghea, bacşişul, dispariţia unor alimente (fructele, citricele, legumele proaspete; de ex. câţiva ani untul fu exportat integral către R.D.G. pentru că nemţii nu puteau fără! şi în faţa vecinului de la Vest partea sovietică a Germaniei trebuia să facă figură prosperă!?). România deveni planificat o ţară de săraci.

e) INFORMAŢIA pe de o parte împiedicată, pe de alta mistificată a dus la o totală neîncredere, dar şi la un fel de disperare patriotică, la o nefondată speranţă că ??nu suntem chiar ca bulgarii sau albanezii!"?

Aşa s-a ajuns treptat la un nivel popular de dezinformare fără precedent, la un nivel de orbire, de autoiluzionare în stare să nu mai observe gunoiul, ruina, inesteticul, analfabetismul oamenilor de la putere, paralel prin lozinci creându-se impresia progresului şi superiorităţii absolute. PRESA, radioul minţeau pe faţă, cu credinţa că au de-a face cu un popor de cretini gata să înghită orice gogoaşă sovietică şi că datele false şi statisticile măsluite vor putea stârni entuziasmul unei mase de fanatici constructori ai unei utopice ?noi" societăţi?

f) LOCUL DE MUNCĂ? era mai întotdeauna condus de un şef incapabil care dădea ordine unor subalterni ? de multe ori mult mai bine pregătiţi ? dar reduşi la tăcere de autoritatea lui partinică. Incompetenţa aşa-zişilor ?factori de decizie" a coborât încet ţara la unul din cele mai scăzute niveluri de viaţă de pe continent, în timp ce cei de dincolo de ?cortina de fier" realizau un progres fără precedent. Marfa autohtonă îşi pierdu fiabilitatea.

g) ŞCOALA se deteriora; devenea o otravă ideologică ?în şantier": profesorii trebuiau să ?reconsidere":limba (trebuia să fim de origină slavă), se schimba ortografia!!

istoria (multe trebuiau uitate, altele negate, dar mai cu seamă trebuiau ignorate adevărurile despre regii şi oamenii mari care fondaseră ţara, în timp ce marginala istorie a partidului comunist căpăta dimensiunile unei epopei antice);geografia se îngrijea mai mult de documentarea poftelor teritoriale ruseşti (preluate cu lăcomie de soviete);ştiinta,? care deodată atribuia invenţia şi inteligenţa omenirii exclusiv
unor nume ruseşti şi sovietice, de la Lomonosov la Miciurin? cultura limbilor străine, prin introducerea rusei obligatorii şi sabotarea celorlalte limbi? pedagogia fu de fapt desfiinţată, pentru că modelul sovietic se baza pe teoriile născute în şcolile de corecţie ale ?genialului Makarenko" ? pedagogia penitenciarului! filosofia, devenită armă ideologică, fu preluată de incomparabilul I. V. Stalin şi-şi dădu duhul în faţa noilor profesori de specialitate, programatic uluiţi de adâncimile nemaisondate până la data aceea de nici o altă minte omenească? arta (considerată ca alt mijloc de propagandă) intră în sfera gustului îndoielnic al parveniţilor de la putere. Şcolarul primea judecăţile estetice gata prefabricate şi trebuia să admire sau să respingă produsul creatorilor în conformitate cu hotărârile vreunui congres de partid. Prin interziceri de tot felul, unele tragice ? erau scoşi din viaţa artistică (Jora, George Georgescu etc.), dacă nu arestaţi, artişti importanţi, şi înlocuiţi cu oportunişti mediocri ? iar programele, repertoriul redus la cel admis de Jdanov et comp. Pictorii ? chiar cei de stânga, mai ades ?modernişti" ? trebuiră foarte curând să renunţe la ?convingeri" şi să danseze pe o sârmă realist-socialistă foarte şubredă? scriitorii se împărţiseră în două categorii: profitorii care se vindeau scump (Sadoveanu) şi cei puşi la index sau în puşcării (Teodoreanu,Vladimir Streinu, Blaga etc.).

În acea şcoală ?revoluţionară", pentru a desăvârşi dezastrul se strecură pe uşa din dos şi delaţiunea. Elevi care îndrăzniseră să intre în biblioteca americană ? pârâţi de colegi ? fură îndemnaţi, cu asigurarea că sinceritatea le va fi apreciată, să recunoască frecventarea acelui loc ?periculos" (unde, în realitate aveau posibilitatea să afle tot ce doreau despre civilizaţia autentică?) şi exmatriculaţi imediat după declaraţie. Norocoşii, ?mincinoşii", care au negat frecventarea, au scăpat o vreme de mâna puternică a noii clase dominante. Unii, cum ar fi fostul meu coleg Mircea Dragotescu (de la liceul ?Mihai Viteazul"), n-au mai reuşit după această lovitură să se refacă? un altul, după un incident cu un nou venit în clasă dispăru? în timp ce străinul, cu un rânjet triumfător ne şopti că ?ştie el de ce a dispărut Romulus"? Ani mai târziu am aflat că, denunţat, fusese arestat şi omorât la Piteşti?

Tinerii fură curând integraţi în organizaţii de esenţă comunistă. În bloc! Într-o zi tot liceul fu convocat în sala festivă.

Cu o singură excepţie (eu), toţi elevii deveniră membrii U.A.E.R.?
prima organizaţie partinică a elevilor de dinaintea U.T.M. sau U.T.C. Am simţit

atunci, în afara secretei plăceri a ?unicului", absurdul cu care eram tratat şi poate prima oară că detenţia tatălui meu avea să aibă urmări grave şi pentru mine în viitor. Viitorul pe care-l descifrasem în plăcerea mea de a desena şi de a proiecta case, universităţi, oraşe ? deci în perspectiva unui studiu de arhitectură. (Înainte de bacalaureat profesorul de desen, Theodorescu-Romanaţi, mi-a rezervat o sală unde am expus o sumedenie de acuarele? Când mai târziu m-am dus să le strâng, dispăruseră aproape toate? semn că plăcuseră?)

Eram tineri, dar vedeam cu ochi lucizi toată dezagregarea socială şi morală, şi încercam, prin eforturi individuale, să contracarăm imperativele noului sistem. Învăţam de unul singur englezeşte, mă perfecţionam la limba franceză cu fiecare carte care-mi pica în mână, citeam şi ascultam, unde se putea, muzică interzisă.

Singura sursă de informare rămăsese radioul (undele, ca păsările, n-au
graniţă!) şi datorită lui înţelegeam care este realitatea. Se născuse paralel şi o colportare de veşti şoptite la colţul străzii, un fel de presă orală anti-oficială, prin care încercam să lămurim ce se petrece şi ce avem de făcut ca să ne salvăm.

Guvernarea nu mai era o formă politică de administrare, ci un complot, şi
totul era învăluit în secrete de stat şi, prin surpriză, ofensive contra câte unui grup social sau politic, sau direct contra întregii populaţii. Aşa se face şi că unii din banda de la conducere zburau afară sau primeau câte un glonţ în cap, a doua zi după defilarea unde poporul le purtase portretul.

Tot prin ?presa" de la colţul străzii, o voce binevoitoare m-a convins, în
şoaptă, să încerc să muncesc într-o întreprindere pentru a tenta mai târziu un studiu universitar cu un ?certificat" de bună purtare din ?câmpul muncii".

Am fost angajat la fabrica ?Electroaparataj" la mecanică fină unde lucram ?în acord" cu un randament mizerabil. Curând se descoperi că ştiu să desenez şi, cum se ducea lipsă de personal calificat, trecui la secţia de desen tehnic unde copiam (furam) aparate elveţiene, pentru ca în producţie, cu materialele de care dispunea lumea sovietică, să le nenorocim fără speranţă.

Dar după un an de fabrică, când am încercat să dau examen de admitere la Arhitectură fusei luat de guler şi azvârlit pe stradă cu un sfert de oră înainte de comunicarea temei (împreună cu Sandra Vulcănescu, fata marelui intelectual, fostul secretar de Stat Mircea Vulcănescu ? şi el, ca şi tata, aflat în acelaşi infern după ce trecuse prin faţa aceluiaşi tribunal (al noii ?democraţii populare").

Atunci am schimbat macazul; m-am înscris la examenul de compoziţie muzicală la Conservator, cu o lucrare scrisă în câteva zile, şi am provocat acolo, la minister, la Culte şi la stăpânire senzaţie şi o criză pentru că muzicienii au zis ?DA" cu entuziasm, iar ?reprezentanţii poporului", intrând în panică ideologică şi pe făgaşul unei duşmănii ?de clasă"? (ziceau ei? de fapt cea mai autentică neomenie cu care m-au tratat ?special" până la sfârsitul studiilor şi după aceea!)?, un NU categoric.

Pentru o vreme tabăra cu ?DA" a avut succes.

În anul 1952, după absolvirea primului an de compozitie, cu aprecieri foarte bune, alături de Aurel Stroe, Ştefan Niculescu şi Remus Georgescu, revenind în toamnă la deschiderea anului doi, secretara Conservatorului mă invită la direcţie unde mi se comunică fără justificări că nu mai am dreptul să frecventez cursurile.

Am înţeles şi mai târziu am şi aflat că de ?sus" venise o circulară, prin
care compoziţia de clasă a studenţimii trebuia ?purificată"? Am mai aflat că nu numai eu ci şi alte câteva zeci de studenţi ai Conservatorului fuseseră eliminaţi? ?Circulara" era de fapt o lege secretă prin care, o dată cu noţiunea de valoare, au fost distruse mii de destine. De aceea nici nu am mai îndrăznit să fac vreo contestaţie şi, peste o vreme, am avut surpriza să primesc de la minister un răspuns negativ, prefabricat? la un protest inexistent.

Era toamnă, am încercat să găsesc de lucru. Am aflat că se deschide
magazinul Muzica (noul magazin ?de stat" al Uniunii Compozitorilor) pentru că celelalte două, particulare, fuseseră închise. Pentru un post de vânzător am depus o cerere de angajare. Peste o săptămână m-am prezentat la ?cadrele" Uniunii Compozitorilor ca să văd cum s-a rezolvat. Acolo, şeful ? o figură foarte asemănătoare cu cei care-l arestaseră pe tata ? mă luă ?tare", în hazul celorlalţi colegi:

? Tu! tu să nu-ţi faci iluzii că vei lucra vreodată ?în cultură"? tu să te bucuri dacă ţi se va da o mătură să cureţi străzile!

Până în primăvară am lucrat totuşi, ca topometru, pentru un unchi, inginer agronom, la măsurarea unor terenuri în nordul ţării. Am făcut calcule, hărţi ? (cartografie!) desenate cu plăcerea pentru desen pe care o aveam şi o am? dar în aprilie 1953 am primit una peste alta două lovituri care pentru mama au însemnat o dublă durere, o încercare sufletească distrugătoare cu urmări ameninţătoare. Întâi un ordin de încorporare (nemaifiind student!) pentru mine şi imediat o notiţă de la percepţie prin care ni se punea în vedere să facem actele de moştenire în urma decesului ?numitului" Vasile Zorzor, mort în august 1952 la penitenciarul Făgăraş? acompaniat de un act de deces foarte aproximativ, cu un diagnostic mincinos ? formal.

Cu puţin înainte primisem un pachet cu câteva haine groase ale tatei ? era primăvară şi ne minţeam cu gândul că venind vara nu va mai avea nevoie de ele, pentru că de mult ar fi fost timpul să se întoarcă acasă.

La 1 mai 1953 mama m-a condus la centrul de recrutare unde alţi circa 100 de tineri cu valijoarele tipice de lemn se prezentaseră pentru ?serviciul militar".

Pe seară furăm îmbarcaţi în camioane şi duşi la gară. Mama rămânea fără nici un ajutor şi imaginea ei rămânând în urmă pe un trotuar pustiu, împietrită, cu gândul că poate îşi pierde şi fiul, mă urmăreşte şi azi.

Câţiva viitori camarazi de armată mi-au spus mai târziu, când învăţasem cui şi cât ne putem destăinui, că aveam un aer foarte nenorocit şi, costeliv cum eram, gândiseră că: ?ăsta nu rezistă!".

Noaptea am sosit la Slatina şi am fost culcaţi aşa cum veniserăm într-o

cazarmă pustie, pe priciuri, la mare înghesuială.

De dimineaţă am fost duşi într-o sală de mese neluminată unde ni se dădu câte o farfurie cu ceva de mâncare: ceva foarte greu de definit, un fel de terci cenuşiu în faţa căruia eu stăteam nehotărât. Cel de lângă mine îmi dădu un cot şi-mi spuse: ?mănâncă! aici nu-i vorba de plăcere, ci de supravieţuire. Gândeşte logic! nu înghiţi porcăria asta ? mori !"

Îl chema Ţandără. Sosea de la Canal. Trăise, ceea ce eu ştiam doar din auzite!

Am început atunci exerciţiul mâncării şi-am supravieţuit. Trecuţi apoi prin maşina de tuns, duş, apoi aruncaţi în uniformele de tip sovietic (rubaşcă, izmene lungi, obiele, cizme cu gamba de plastic, dar cu centură şi caschetă purtând insignele republicii populare) şi în sfârşit aliniaţi în front, primirăm fiecare câte o cazma. Am înţeles că destinaţia noastră, de fapt, nu era armata ? serviciul militar ? ci muncă.

Judecând după uniformă se putea crede că suntem soldaţi, dar în realitate eram un batalion de muncă (alături de cei circa 100 sosiţi noaptea de la Bucureşti mai apărură vreo două sute, ardeleni, alţii de prin Buzău sau din lunca Dunării).

Prima noastră misiune fu să săpăm nişte gropi, lângă un depozit de muniţii, pentru extinderea arealului. Ni se fixă, fiecăruia, un segment cu care începui să lupt fără mari speranţe. (Nu numai din cauza forţelor mele relativ insuficiente, dar şi din cauza cazmalelor boante de care pământul uscat îşi bătea joc.) Aici apăru din nou Ţandără care cu forţa şi experienţa lui de fost deţinut la Canal îşi rezolvă atât porţia proprie cât şi ce nu reuşisem eu şi avu chiar timp să mă liniştească spunându-mi că ?în comparaţie cu Canalul asta-i jucărie!"

La sfârşitul zilei gradatul care ne supraveghea începu să se căznească să scrie raportul zilei. Cum mă aflam lângă el îi propusei să scriu eu ce trebuia scris, după dictarea lui. Bucuros că scapă de corvoadă îmi dădu foile, eu îi demonstrai putinţele mele intelectuale şi seara ne înapoiarăm mulţumiţi la dormitoare. Aici ni se dădură saci mari de cânepă pentru a fi umpluţi cu paie. Tot Ţandără mă obligă să bag paie şi a doua oară ? ? că se face groapă" ? şi într-un alt dormitor ? al nostru ? ne făcurăm primele culcuşuri? În curând în salteaua de paie se făcu ?groapă" ? groapa mea! ? în care în lunile care urmară îmi găseam liniştea după ziua de lucru.

A doua zi, comandantul, un maior în rezervă, mare fumător, cu un fel de
sughiţ tabagic permanent ? îi ziceam ?Tzâfnă" ? mă scoase în faţa frontului şi-mi spuse pompos:

? Htî! am auzit că ştii să scrii, htî! Ştii să citeşti, htî! şi un plan de cons- htî! - trucţie?

Ăsta a fost norocul meu. Eu, arhitectul frustrat, ştiam mult mai mult ?
aş fi putut face chiar proiecte !

? Htî!? de azi eşti ?ataşamentistul" nostru?

Nu ştiam ce-i aceea ?ataşamentist", dar simţii pe loc fericirea; scăpam de
cazma!

? Htî ! care mai ştie să scrie?

Se ridicară vreo două mâini ? bucureşteni! ? care pe loc fură decretaţi
?normatori" . Unul din Buzău fu făcut magazioner?

Cinci sau şase ardeleni fură ridicaţi la rangul de căruţaşi. Viaţa intră într-un ritm monoton. Aveam misiunea să ţin evidenţa tuturor construcţiilor, să măsor şi să adun toate cantităţile de materiale consumate, să desenez eventualele modificări, dar mai ales să justific permanentele pierderi din cauza calităţii foarte îndoielnice a produselor. Odată ne-au fost livrate două vagoane de scândură putredă ? o pagubă! ? o mană cerească!! ? pentru că aşa am putut justifica (trebuia!) şi unele misterioase lipsuri pentru care ar fi fost făcut răspunzător ?buzoianul" sau chiar ?Tzâfnă". Şi astfel am început să văd realitatea, adevărata faţă a progresului, a înaltului nivel trâmbiţat în presă.

?Planurile venite de la regiunea a doua militară, din Bucureşti, erau pline
de greşeli (fundaţii mai mari decât zidurile, acoperişuri mai mici care ar fi căzut în interior!!, încăperi fără uşi sau ferestre etc. etc.)? de multe ori la faţa locului, fără să mai corespondăm cu centrul, rezolvam astfel de anomalii cum ne tăia capul? prin regula de trei simplă!?

?Materialele (ciment pietrificat, scânduri putrede, tâmplărie făcută la normă? etc.) de cea mai proastă calitate, lipsa oricărui utilaj în stare să funcţioneze, lipsa aproape totală de meseriaşi? bieţii soldaţi ? în cea mai mare parte veniţi de la ţară ? trebuiau să facă figură de specialişti şi? aici era buba (sau salvarea): cei mai mulţi băieţi erau fii de chiaburi sau de ţărani certaţi cu oamenii colectivizării şi ajunseseră la aceste detaşamente ale armatei (în realitate lagăre de muncă!) din cauza ?dosarului" sau persecuţiei vreunui activist. Chiaburi ? duşmani! Duşmanii de clasă ? şi tocmai ăştia erau cei vrednici cu care se rezolva la timp şi destul de bine ?planul"? Tăceau, îşi ţineau secretul ascuns, erau conştienţi de absurditatea pierderii vremii, departe de entuziasm sau admiraţie pentru moravurile socialiste, dar îşi făceau datoria.

Printre noi se aflau şi câţiva informatori care se bucurau de unele avantaje (prietenia la beţie a şefului!), leneşi, fanfaroni, uneori chiar simpatici ? dar ceilalţi, de ?origină socială putredă", printr-o curiozitate a naturii lor, mai disciplinaţi, au făcut ca detaşamentul să se bucure de o oarecare încredere şi să fim lăsaţi în pace. Să trecem puntea.

Fuseserăm bombardaţi cu egalitatea tuturor, nu ?în faţa legilor!", ci împotriva recunoaşterii valorii. Elevii, studenţii, inginerii sau doctorii erau egali, erau egalizaţi, nu se mai admiteau recompense? mai târziu, o ştim, ţara devenise o masă amorfă ? desigur entuziastă! ? în faţa unui singur geniu? Egalitatea era o formă a pierderii dreptului de notorietate. Părea frumos: toţi suntem egali! dar asta era numai codul prin care oamenii de valoare puteau fi striviţi de mediocrii sau chiar imbecilii cu cuţitul la brâu.

Acolo, în nenorocitul nostru detaşament de construcţii, după ce ne tunseseră, ne trăseseră rubăşcile şi obielele peste adevăratele noastre feţe, peste bruma

noastră de personalitate, după ce toţi deveniserăm maimuţe, descopeream încet că nu suntem la fel; că unii sunt isteţi, alţii puternici, unii tăcuţi, alţii gălăgioşi, unii optimişti, alţii închişi, melancolici, dar mai cu seamă că cei sinceri şi umani pot transforma detenţia într-o experienţă pozitivă.

Şi, deloc surprinzător, valiza mea de carton, fără încuietoare (destul de plină, ce-i drept, cu cărţi ? deci neinteresantă) ? singura în marea de cufere de lemn cu lacăte, nu a fost niciodată căutată de mâini străine pentru că între noi se stabilise o formă extraordinară de respect; faţă de mine, că ?ştiam să scriu", iar din partea mea faţă de ceilalţi pentru că făceam tot ce puteam, prin scriptele mele abile, ca să le recunosc vrednicia şi resemnarea.

Mâncarea era bună pentru animale. Meniul se rezuma la terciul de arpacaş alternat cu o ciulama de mazăre uscată (furajeră) în care plutea câte o bucăţică de grăsime, de cele mai multe ori râncedă.

Noaptea, într-un cazan se arunca mazărea cu apă şi se lăsa să fiarbă până în zori, când cu un făcăleţ grandios se mai striveau cele câteva boabe mai încăpăţânate care rezistaseră focului. Atunci, pe la 6 dimineaţa se arunca înăuntru slănina şi la ora şapte primeam porţia cu o bucată de pâine. O vreme! pentru că, în virtutea progresului general, curând o înlocuirăm cu o porţie de mămăligă rece pe care ne băteam. Unii mai puţin sensibili când primeau bucata de mămăligă scuipau pe ea pentru ca vecinul de masă să nu mai fie tentat să o ?subtilizeze". În cafeaua de dimineaţă, se spunea, se amesteca brom, probabil ca să ne liniştească pornirile naturale.

Cartofii erau mare lux ? o raritate ?, varză am primit o dată de 7 noiembrie, fasole albă, la 1 mai. Hrana era, deci, pentru bărbaţi tineri, total insuficientă, lipsită de orice vitamine, ca să nu vorbim de proteine şi glucide de care desigur nu se îngrijea, nu ştia şi nu se interesa nimeni.

Ne era permanent foame. Aşa am învăţat să ne salvăm întrucâtva singuri. Unul dintre căruţaşi, un om extraordinar ? îl chema Cernea ? originar din ?regiunea autonomă maghiară" ?, avea grijă de cei câţiva cu care împărţeam un dormitor mai mic ? al ?specialiştilor" (cărăuşia e şi ea o specialitate!). Cum avea în grijă cai şi o căruţă, în drumurile lui mai singuratice se mai abătea prin vreo livadă şi seara când ne băgam în gropile noastre de paie el apărea cu o traistă din care scotea mere, struguri, pentru fiecare?

Duminica plecam cu căruţa, mai mulţi, să furăm câte ceva de mâncare ? fie fructe, fie ceva legume, fie, de pe dealuri, mure.

După prima expediţie de acest fel n-am dormit bine. Dar a doua zi, trecând pe lângă noi, mânându-şi caii, Cernea se opri şi-mi şopti cu un zâmbet amar: ? ?să ştii că nu-mi este dăloc ruşine? şi noi trăbuie să trăim!"

În activităţile lui pseudo-culinare se mai întâmpla să apară cu o foaie de
castan care învelea câte o bucată de brânză. Din ce livadă provenea brânza nu voi şti însă niciodată!

Într-o noapte, în ajunul unui congres al PCR, am fost scoşi câţiva la bucătărie

să curăţăm ?cartofi". Era o încăpere foarte mare, cu un tavan înalt întunecat. Într-un ungher, sub un bec chior, şedeau turceşte vreo patru ardeleni şi curăţau, cântând în surdină ceva, în faţa unei piramide de cartofi porceşti (lux!).

Apropiindu-mă, încetară. Am luat cuţitul şi-am început şi eu să curăţ, în tăcere. Eram în primul an, ne cunoşteam puţin, dar începuserăm să ne descoperim şi să învingem neîncrederea.

Cum în mine stă ascuns şi un folclorist neîmplinit, îi rugai să reia
cântatul.

După oarecari ezitări unul începu un cântec ? cu un text de dragoste, cu doi ?dragi, despărţiţi de familie" ? care mor, sunt îngropaţi lângă o biserică: din pământ mai târziu vor apărea două plante care se îmbrăţişează?

Dar nu melodia pe care, apropiindu-mă, o auzisem.

I-am întrebat de ce nu-mi cântă şi mie cealaltă cântare?

Era miezul nopţii. Restul lumii dormea. Îi văzui încurcaţi. Apoi, uitându-se cu grijă împrejur, unul îmi spuse:

? Ţie ţi-o cânt, da? să nu o mai cânţi şi la alţii! şi începu:

Foaie verde bob piper

Mult m?am mai rugat la cer

să nu cad la şantier

Dar de geaba m?am rugat

tot la şantier m?au dat

în barăci de scândurele

de trece vântul prin ele

Prin zăpadă şi noroi

şi râd gradaţii de noi

Căpitanu-mi strigă ?drepţi !"

Io cu gându? la băieţi

şi cu mâna pe hârleţ,

pe hârleţ şi pe lopată

nu sunt liber niciodată

Se năştea o frăţie caldă între oameni de treabă, suferind sub acelaşi nor de furtună ? străin ? impus de alţii?

În lunile următoare grupa de la Slatina fu împărţită în detaşamente mai mici şi, parcă precum ne ordonase cântecul, câte cincizeci furăm detaşaţi pentru aceleaşi scopuri, unii la Târgu Jiu alţii la Bârseşti, la un depozit de muniţii? şi în alte sate pe care nu le mai citez?

Ţandără, mentorul meu, dispăru în altă parte, dar Cernea sosi după o vreme la Târgu Jiu unde ne trezirăm, singuri ? 50 de oameni, fără comandant, fără inginer, fără vreun gradat, în faţa cerinţelor unor construcţii. Magazionerul primi o baracă mare unde curând depozitam mâncarea ? ?suplimentul" ? procurat prin

metodele acum îmbunătăţite. Gorjul este foarte sărac. Livezi, sau grădini de zarzavat, aproape că n-am descoperit. Dar aveam în apropiere o mică livadă cu duzi, părăsită, unde mica siestă de prânz se făcea în copaci. Eu, fiind singurul cu o funcţie, desfiinţasem disciplina militară şi o înlocuisem cu un fel de datorie de onoare. Faceţi ce vreţi, urcaţi-vă-n copaci, scăldaţi-vă în Suşiţa (era acolo un pârâu cristalin ? Suşiţa. În Jiu nu se putea, fiind total poluat ) ? dar la ora de lucru vă rog să fiţi la şantier.

În marele dormitor, dimineaţa ?deşteptarea" se făcea, delicat, nu se striga; plantonul se ducea la fiecare membru ?al familiei" şi-l ruga să se pregătească. Cum devenisem un fel de comandant nenumit şi aveam şi un carnet de ordine de serviciu am reuşit să-i trimit pe rând pe toţi în permisii neobservate, de zece zile acasă, pe semnătura mea? indescifrabilă. Tragedia devenea o comedie de situaţii. A fost o perioadă bună. Treaba a fost rezolvată ? a trebuit să construim o serie de depozite şi două private cu hazna? deh! ne modernizam! ? dar, pe un teren traversat de ape subterane furioase, a construi o hazna de patru metri adâncime, cimentată, unde din afară să nu pătrundă nici un pic de apă a fost pentru noi tehnicienii amatori şi de pripas o probă nu numai grea, dar şi interesantă. Funcţiona un fel de entuziasm tehnologic care ne făcu o vreme să uităm că suntem acolo contra voinţei noastre, contra regulilor normale ale unei societăţi normale. Am reuşit aşa de bine, încât centrala de la Slatina ne-a trimis un ajutor, un normator nou, ideologic mai bine orientat (un naiv), care ne-a presat la depăşirea normei şi ne-a demontat orice urmă de interes. A doua super-hazna a fost de la inaugurare plină cu apă şi este foarte probabil că soldaţii, adevăraţii, viitorii locatari ai cazărmii, vor fi trebuit să-si facă nevoile? pe lângă?

Fiind singuri, ne aprovizionam cu oarecare îndemânare, de la abatorul local, sub privirile îngăduitoare ale măcelarilor şi aveam din când în când în afara oaselor şi câte o bucată de carne, sau măruntaie? În magazie, în globurile albe de lampă, magazionerul aducea (nu ştiu din ce livadă!) telemea, pe care o ţinea în saramură. Numai pentru rarele pătlăgele roşii pe care le puteam procura n-aveam ulei. Acelaşi magazioner, care nu ştia multe, dădea o raită prin cimitirul apropiat şi golea candelele. Deci fără conducere, fără inginer, cu o betonieră mai mult în pană, cu materiale stricate, cu câţiva chiulangii de Bucureşti reuşeam, făcându-ne şi datoria, să strecurăm o rază de libertate în absurda noastră pierdere de ani sub tutela regiunii a doua militară?.

Târgu Jiul era fermecător: dimineaţa vedeam Coloana infinită în diversele lumini ale anotimpurilor. Uitasem că suntem deţinuţi ? eram tineri. O femeie de pe strada gării îşi é, Jeanette: tu les a vus, ceux-l?? Ils sont bien en chair. Pas moches du tout? ?tre envie de t?embrasser!?"Ce-o fi crezut?? Poate că în ţara asta tot nenorocitul, tot cerşetorul trece pe franţuzeşte cât ai zice peşte?

deschidea uşa cocioabei care dădea direct la trotuar, punea un scaun pe care, pe un şervet, aşeza 10-15 turtiţe cu brânză: 20 de bani ? una. Dacă însă apărea vreun miliţian, bătrânica îşi închidea comerţul ca fulgerul! Din salariul nostru (aveam salariu!) de 7,50 lei pe lună, duminica de dimineaţă cumpăram câte o pituşcă clandestină? marea noastră risipă săptămânală. Singuri, eram mult mai cuminţi decât se crede.

(Ani mai târziu, în vremea lui Ceauşescu, am revenit la Târgu Jiu pentru
premiera filmului ?Ecaterina Teodoroiu", pentru care am scris muzica, şi am descoperit un oraş străin, brutal betonat, oribil, violat cu o populaţie ?industrializată". Seara, tineri absenţi se adunau fără să se cunoască în bezna (de sus ordonată) a crâşmei rău mirositoare a hotelului, ca să bea, privind în gol, un pepsi cu vodcă? Iar pe Suşiţa, din noua fabrică (de ciment?) se scurgea trist un puroi pestilenţial?)

Spre sfârşitul perioadei petrecute la Slatina, într-o bună zi, în timp ce prin gară treceau trenuri cu tineri din Occident spre ?Festivalul tineretului şi al studenţilor" de la Bucureşti, noi tocmai descărcam cărămizi. În praful roşu, murdari, descheiaţi şi jerpeliţi cum eram, ne uitam cu invidie şi durere cum alţii, curaţi, îmbrăcaţi cu fantezie, aveau dreptul să călătorească, să piardă vremea cum le place. Un tren opri. Fetele din vagoane, pe jumătate? cam lejer!? îmbrăcate, începură să râdă de noi?

? H

Am lăsat cărămida din mână. Fereastra trenului era la o jumătate de metru de platforma mea prăfuită. Am întins mâna spre dumneaei. Ea s-a ferit!

Şi i-am spus cu un zâmbet: ?Si tu étais sale comme moi, j?aurais peut-

Uluită, amuţi. Dar eu, reluând şi profitând de stopul prelungit al trenului,
i-am şoptit că mascarada de la Bucureşti este montată tocmai pentru a ne ascunde pe noi, cei în zdrenţe.

Trenul s-a pus în mişcare şi belgianca inefabilă a dispărut încremenită cu
un surâs pierdut?

Când, în luna următoare, am sosit la Târgu Jiu, resturile festivalului ? filmele prezentate de ochii Occidentului ? ajunseseră şi în provincie şi rulau la grădina cinematografului local. Acolo am văzut Hamlet ? filmul lui Laurence Olivier, iar a doua seară mi-am luat toată trupa şi sărind peste gard am umplut grădina? să-l vedem pe Hamlet. Aşa a început ?universitatea" noastră din dormitor ? cu Shakespeare ? şi am fost foarte fericit să văd că trupa mea judeca şi interpreta faptele cu maturitate. Că dincolo de nivelul alfabetizării de spoială cu care se lăuda regimul, tinerii mei ?constructori", dacă ar fi avut parte de contacte reale cu cultura, nu s-ar fi făcut în nici un fel de râs.

Pentru că la culturalizarea maselor aveam şi un concurent. Locţiitorul

politic, un căpitan care ne luase în primire la Slatina, dar venea şi la Târgu Jiu după noi ca să ne convingă că ?americanii ăia, ie săriţi dă pă bilă!? şi ştiţi ce vor iei, vor numa să stea culcaţi pă spate la iarbă verde şi să-i tragă la iusky?"

Idealul lui şi al locului arăta însă mult mai jalnic decât cel al americanilor din legendă, culcaţi pe iarbă cu burta-n sus.

Toată ofiţerimea, câtă era, juca un fel de concurs permanent al consumului de alcool. Era o întrecere fără pauză. Dimineaţa când soseau ofiţerii ? ?ofiţerii de tip nou" ?, se strângeau la biroul de ?documente secrete" la plutonierul B. şi începeau să se laude, care mai de care, cu câte sticle a consumat el aseară? Auzeam, masa mea de ataşamentist era alături, şi credeam că se laudă ?ia ca-ntre noi băieţii!"

? Bă? aseară am băut 6 sticle!!!?. altul ?opt" ? altul ?zece".

Dar într-o noapte (la Slatina) când mă întorceam dintr-o escapadă discretă proprie, am văzut că este adevărat: marele nostru pedagog şi învăţător ? locţiitorul politic ? cu doi bucureşteni din trupă, de-ai noştri, se tăvăleau pe jos în mijlocul soşelei căznindu-se din când în când să se ridice, iar în jurul lor zăceau aruncate o puzderie de sticle, de toate felurile de băuturi tari. Altă mare distracţie de fapt nici nu exista.

În 1955 avu loc Conferinţa de la Geneva unde generalul D. Eisenhower (SUA), Anthony Eden (premierul Marii Britanii), Edgar Faure (Franţa) şi noii şefi ai Kremlinului Nicolai Bulganin şi Nikita Hruşciov lăsară unele speranţe de dezgheţ politic internaţional, lucru care m-a făcut să cred că Estul comunist va trebui să facă şi unele dovezi de revenire la legalitate. După lege, fiind singurul fiu al unei mame în vârstă şi fără ajutor, aş fi avut dreptul să fiu scutit de armată. Am scris atunci un memoriu prin care ceream să se aplice legea.

Tot atunci i-am scris preşedintelui Uniunii Compozitorilor (Ion Dumitrescu) o scrisoare în care-i demonstram că această ?raritate" ? un compozitor ? este un element pe care societatea are datoria să-l cultive şi că anii mei pierduţi cu munci ordinare privează statul nostru, sărac în personalităţi remarcabile, de eventualitatea apariţiei unui creator, iar pe mine însumi de timpul necesar formării, perfecţionării ca muzician. Cererea către oficialităţi n-a avut nici un succes, nici un răspuns; iar misiva către Ion Dumitrescu un singur ecou, târziu? pe care-l voi relata mai încolo?

Aveam deci de continuat încă un an şi jumătate pe aceleaşi drumuri de ţară, printre aceleaşi betoniere care funcţionau arareori, în aceleaşi cazărmi unde ?radioficarea" ne bombarda, exclusiv, cu aceeaşi muzică uşoară.

Contactul cu muzica mea rămânea întrerupt, pentru încă un an şi
jumătate. Următoarea etapă a fost foarte interesantă: transferaţi peste noapte, am plecat cu Cernea cu căruţa, pe sub munte, spre Turnu Severin. Încărcaserăm tot ce aveam (şi saltelele) şi cele două nopţi petrecute sub stele mi-au lăsat impresia că sunt într-o excursie.

Frumuseţea naturii, o mică abatere pe la Tismana, m-au scos o clipă din ?-vis, la cazarmă, mâncarea era din nou absolut mizerabilă şi ne
aflam pe graniţă. Unul dintre noi era sârb şi voise mai de mult s-o treacă clandestin. Fusese prins şi acum, din cauza asta, făcea muncă, după ani de puşcărie. El ne avertiză că drumul care ieşea afară din oraş este păzit, dar noi văzuserăm un deal nu prea departe, care părea plin de mure şi, cu căruţa, în prima duminică, pornirăm pe soşeaua mărginită cu un gard de sârmă ghimpată în spatele căruia se vedea o arătură şi Dunărea. Pe malul celălalt ? sârbesc ? se vedeau în apă oameni; nişte ţărani goi care-şi spălau caii. Deodată auzirăm şi vocile lor; ne vedeau şi ne strigau în româneşte:

preocupările societăţii în care trăiam şi readus în universul meu normal. Şi Cernea care mâna caii se simţea ca la el acasă şi cânta de mama focului tot felul de doine; poveşti triste cu iubiri neîmplinite sau soldaţi plecaţi din sat, cu întoarceri triste în locuri de nerecunoscut, la oameni schimbaţi.

Erau ultimele zile de relativă libertate.

La Turnu Severin aveam să fim luaţi în primire de un ofiţer, un pricăjit
foarte afemeiat (sau poate complexat) care tot voia să-şi arate autoritatea şi virilitatea şi ne făcea fel de fel de şicane. La început, am fost câteva zile încartiruiţi în cazarma pe care trebuia s-o renovăm, dar la întoarcerea trupelor din bivuacul de vară n-am mai avut loc şi ni s-a repartizat o casă particulară, la 150 de metri de poarta cazărmii (după ce locatarii fuseseră expulzaţi fără apel). Aici ne aşezarăm în 6 camere destul de mari ca să încapă câte 10-12 paturi şi în spate să instalăm o magazie. Locuiam în oraş! În curtea alăturată se auzeau cotcodăceli. Un specialist de-al nostru vopsi cu var o piatră, o puse în iarbă lângă gard; una din găini se lăsă amăgită şi ne dădu, o bună perioadă de timp, un ou pe zi.

Dar vis-

? Bă tâmpiţilor, da? voi nu vă spălaţi?!?

În spatele sârmei ghimpate noi ne amuzam, când pe neaşteptate, de unde nu se ştie, sări cu arma spre noi un grănicer. ? ?Înapoi!"

? Stai dom?le că noi vrem să culegem de colo mure!

? Las?că ştim noi ce vreţi voi!? grănicerul bine îndoctrinat se apropie
furios, ameninţător spre noi şi-l dădu pe Cernea jos.

Îmi dădui seama că am fi putut fi învinuiţi de încercare de trecere a
frontierei şi că situaţia poate deveni serioasă.

Un al doilea grănicer se apropie şi-l auzi pe Cernea scos din pepeni cum
strigă ? pe ardeleneşte:

? Păi tu de unde eşti?

? Păi sunt din Ursua?

? Păi şi io sunt de pe-acolo?

Tonul se îmblânzi şi după o scurtă conversaţie şi o bătaie frăţească pe
umeri ne întoarserăm cu coada între picioare înapoi în oraş, înţelegând că pentru mure va trebui să plecăm în direcţia opusă.

Lucrarea de la Severin era grea şi murdară. Trebuia să transfomăm nişte
grajduri, de pe la 1900, în dormitoare. Pardoselile din bârne enorme, îmbibate de

ani cu urină, trebuiau scoase cu târnăcoape, apoi legate cu lanţuri şi trase de cai afară. Nu numai mirosul, dar enorma greutate a lemnelor ude ne solicita eforturi considerabile. De dedesubt, se repezeau la oameni şobolani graşi. Se speriau caii. Suprafaţa era uriaşă, şi curăţirea locului a durat o grămadă de vreme. Veneam seara la dormitoarele noastre improvizate din oraş obosiţi, înfometaţi şi cădeam laţi.

Singura plăcere era oul pe care ni-l lăsa vrednica noastră găină.

Pentru completarea vitaminoasă nu mai avea nimeni timp şi am fost fericiţi când dormitoarele au fost gata şi-am fost mutaţi la Craiova.

La Craiova am reparat vechiul spital militar. Era nevoie de câţiva meşteri mai calificaţi. Trebuia pusă faianţă, refăcute acoperişuri, reclădite sobe de terracotă. Aveam noi angajaţi ? civili. Meşterul Umberto, venit înainte de război din Italia când oraşul trăise un boom al construcţiilor, un om de aproape 60 de ani, cald, cu o privire blândă, care ştia meserie şi privea la ce se petrece cu o melancolică dezamăgire. Cu el am putut sta deschis de vorbă şi de la el am aflat care era situaţia meseriaşilor (unii socialişti) în anii treizeci şi ce dezastru s-a petrecut cu breasla de când a luat puterea aşa-zisa clasă muncitoare. El era pentru mine tocmai vocea acelei clase în numele căreia se comiteau atâtea crime. Şi tocmai el îşi manifesta cu claritate dispreţul fată de nivelul la care ajunsese viaţa? dar în şoaptă. Alţi doi meseriaşi, vopsitori, cam săraci cu duhul, dar ambiţiosi şi foarte conştiincioşi, nu înţelegeau de ce nu respectăm fostele imitaţii de marmoră, picturile decorative şi stucaturile vechiului spital şi voiau să mă convingă să
cer la Bucureşti repartiţii (imposibile) de materiale adecvate, pentru că nici cele mai banale vopsele nu se găseau şi deseori aşteptam săptămâni să ne sosească lucrurile esenţiale.

Umberto tăcea înţelept; cei doi făceau ce puteau, nervoşi, supăraţi şi se
uitau la mine ca la vinovatul principal. Meseriile, de fapt, muriseră. Ei nu înţelegeau. Comedia se rotunji când, pentru sobe, fură angajaţi trei ţigani mititei, nebărbieriţi, din vecinătate, care se puseră pe treabă cu zel (!) şi cu o şamotă uşor îngheţată montară în timp record o sobă imensă într-unul din dormitoare. Când soba fu gata se aduseră paturile înapoi la mare înghesuială: din lipsă de spaţiu, unul fu aşezat (spre bucuria unui soldat operat ? la căldură!) sub marea realizare a ciufuliţilor, care şedeau şi-şi admirau opera. Se făcu focul. Soldatul, toropit încă, avu nevoie, se ridică cu greu din pat şi se duse la capătul culoarului. Norocul lui! tocmai atunci imensa lucrare încinsă începu să tremure şi explodă cu mare zgomot. Pe patul operatului căzură o mie de bombe fierbinţi. Dacă ar fi fost încă acolo nu scăpa cu viaţă!

Reparaţia se făcea în rate; o parte a spitalului se golea, intra în lucru, apoi, când un nou segment era gata, se golea un altul; aşa se face că noi, la fiecare trei săptămâni, ne mutam saltelele, ne căutam o altă cişmea unde să ne spălăm obielele şi tocmai în noiembrie furăm mutaţi într-un mare garaj cu uşi cât peretele.

Aici noaptea ne era frig iar dacă unul voia să iasă pentru vreo nevoie şi deschidea

uşa, deschidea, de fapt, un perete întreg şi ne trimitea un val de aer îngheţat pe sub paturi. Curând avurăm vreo cinci cazuri de dublă pneumonie, dar fiind chiar la spital bolnavii avură îngrijire şi se însănătoşiră. Am cerut să ni se găsească un alt spaţiu şi curând furăm trimişi undeva în spatele clădirilor principale, într-o baracă de lemn ? nemţească ? de pe vremea războiului.

Uitasem cântecul:

?la barăci de scândurele

de trece vântul prin ele?

Bucuroşi că uşa era mică, ne instalarăm şi primele nopţi fură o fericire.
Găseam lemne peste tot şi înfundam o sobă de tuci. Era un decembrie plăcut şi totul fu bine până ce începu ploaia. Acoperişul barăcii era ca un ciur. Noaptea umblam cu paturile în toate direcţiile ferindu-ne de găurile din care curgea fără milă. Am fi putut întinde nişte carton gudronat, eram doar constructori calificaţi cu experienţă, dar magazia nu avea dreptul să ne salveze. Cartonul exista, dar pentru alţii.

Din nou am cerut să ni se caute un loc de dormit şi până la urmă, prin ianuarie, directorul spitalului ? un doctor cumsecade ? găsi soluţia? ne dădu voie să luăm un pod luminat de două ferestruici, de deasupra secţiei de chirurgie, unde a cincea oară înghesuirăm minunatele noastre saltele: le băturăm gropile şi ne instalarăm în acest interior de film, care arăta ca o corabie din secolul 18.

Acolo, pe valuri, deasupra locului unde, cu bisturiul, se reparau soldaţii, am încheiat episodul Craiova, şi în primăvara anului 1956 la întâi mai, exact la trei ani de la încorporare, am fost eliberaţi.

În trenul cu lăsaţi la vatră se chiuia nebuneşte şi un difuzor pus la maximum tot transmitea muzică de taraf şi comunicate sărbătoreşti.

Nu aveam loc. Obosit ca după un nesfârşit viol ? şedeam pe valiza mea de carton şi moţăiam. Deodată vocea speakerului anuntă pe un ton festiv că partidul şi guvernul? ?după succesele remarcabile în construirea socialismului etc. etc? a hotărât să reducă serviciul militar la doi ani".

În compartimentele tixite de noi, cei care terminaserăm trei, se făcu linişte!

Eu mă trezii speriat!

???????????????????????????.....................

Stalin inventase lagărele de muncă pentru a masca şomajul (precum Hitler), pentru a-şi nimici rezistenţii, dar şi pentru a construi canale, linii ferate, industrii, cazărmi, şosele necesare, sau pentru propagandă. Opozanţii politici, deţinuţii erau braţele gratuite de muncă. Erau oamenii pe care putea să-i lichideze, profitând ? folosindu-le ultima picătură de energie. În paranoia lui, învăţase să ordone deportarea sistematică. (Trimitea lui Hruşciov de ex. circulare cu ordinul de a aresta şi deporta ?săptămâna viitoare 10 000 de ucraineni" după toane, pentru canalul cutare sau pentru transsiberian. Se păstrează astfel de documente, unde,

din opt mii de victime iniţial planificate, cu o mică ştersătură se fac zece mii! şi Hruşciov anunţa la sfârşitul săptămânii că planul a fost îndeplinit ?fără probleme!". Din lipsă de vagoane mulţi erau trimişi pe jos. În Siberia coloanele ajungeau reduse la jumătate. În realitate, planul nu era realizat. Cadavrele putrezeau pe marginea drumului). În Rusia sovietică, închisă exteriorului, le era egal. Dincoace de Prut, deşi şi noi fuseserăm aproape total separaţi de restul lumii, trebuiau inventate alte metode, mai fotogenice.

Năravul trebuia păstrat, dar munca obligatorie trebuia machiată.

Nu numai rezistenţii, dar şi omul de rând putea fi exploatat pe gratis. Munca voluntară, şantierele ?tineretului", campaniile agricole de primăvară, de vară, de toamnă cu studenţi sau elevi.

DGSM-ul? se vedea! Soldaţii îmbrăcaţi în gri arătau rău, ?decorau" negativ toate oraşele şi inspirau milă. Erau murdari, obosiţi, sfârşiţi, încartiruiţi pe unde se putea, hrăniţi ca animalele.

Detaşamentele de muncă ale armatei, create cu aceleaşi intenţii, suferind aceleaşi dureroase condiţii de existenţă, aveau avantajul unei aparenţe normale. Pe stradă se vedeau sub cazmale? soldaţi!?

Dar pe belgianca din trenul festivalului tot am speriat-o!

Trei ani am fost folosit ca să construiesc magazii şi private pentru armata opresiunii, pentru grănicerii care aveau ordin să ne împuşte mai bine decât să ne lase să ne scăldăm în Dunăre.

În aceşti trei ani aş fi putut scrie simfonii şi opere pe care foarte puţini
ar fi în stare să le realizeze. Aşa cum până la urmă, ruinându-se singur, socialismul a preferat să scoată studenţii la munci agricole, în loc să-i folosescă la activităţile pentru care se calificau(!), să facă economie la bani fără valoare şi să impună ciclului economic al ţării o răsturnare aberantă, în anii aceia se descărcau vagoane de cărămidă cu compozitori !

Revenind acasă, determinat să închei ceea ce începusem, am reuşit să reiau studiile, să fac mină bună în peisajul cultural românesc, dar şicanele, mai mult sau mai puţin discrete, n-au încetat niciodată. După moartea lui Dej, aparenţele au fost măsluite cu tehnici şi lozinci noi, mai naţionaliste, cu parăzi, defilări, jocuri decorative pe stadioane şi bulevarde, diplome de doctor honoris causa, titluri înalte, pompoase călătorii internaţionale? folclor fabricat la radiodifuziune?.

?Profesorii curăţau duminica străzile, studenţii se duceau cu avânt la
culesul porumbului? copiii aveau ?activităţi"? scriitorii cu alte păreri erau internaţi la psihiatrie?

Cam douăzeci de ani mai târziu, într-o zi, pe plaja de la Mamaia a apărut din dune un tânăr trăgând pe corpul gol nişte izmene ?XXXL" albe? cu o privire uluită, parcă ameţit, se uita la noi, apoi la apă, apoi iar la noi şi? după o lungă aşteptare, cu efort m-a întrebat:

? ?Ie voie să mă bag în apă?

? Liber, băiete!

În enormele lui izmene cu şireturi fluturătoare, ţinute sus cu mâna, se duse râzând în apă, se jucă un timp cu valurile şi reveni prietenos şi ingenuu lângă noi?

Se aşeză pe nisipul care murdări pânza falnicelor lui rufe ude, dezgustând persoanele de sex feminin din societate şi, întinzându-se leneş pe jos, în spaţiul nostru psihologic, adormi.

După o vreme, când revenii şi eu din apă, făcu ochi, ne surâse tuturor şi păru că se simte ca între ai lui.

Prietenii noştri începură să dea semne de nerăbdare? Vrând cumva să rezolv mica criză îl întrebai:

? Da? tu n-ai mai fost niciodată la mare?

? Nu!

? Da de unde eşti?

? Păi sunt dă peste deal? de la Canal! muncesc acolo!

Şi fără să ştie, îmi rupse inima. Descindea din tinereţea mea, de peste ani; îmi era ?coleg de uniformă şi de studii". O clipă îl revăzui pe Ţandără, pe Cernea, o clipă îmi revăzui fraţii din Oltenia, din Ardeal sau din Buzău, împreună cu care, fără scule, fără inginer, fără betonieră, în izmenele noastre albe îmblânzeam apele subterane la Târgu Jiu? vrând ca ceea ce construim noi acolo să şi troznească, precum biciul?

Când, înainte de plecarea din ţară, m-am dus acasă la Ion Dumitrescu să-mi iau rămas bun, mă aşteptam să mă ia din scurt şi să-mi facă o lecţie de patriotism. Dar l-am găsit dezamăgit şi sătul de murdăria morală, de nereuşita globală, de lipsa oricărei perspective şi spre surpriza mea mă bătu pe umăr şi-mi spuse:

? Tu mi-ai scris în anii cincizeci o scrisoare de la muncă şi m-ai pus
atunci în încurcătură? pentru că nimeni nu putea face nimic! Pleci? Bine faci! Du-te la nemţi!München, iulie 2003