Era o zi superbă, o zi maiestuoasă aş spune, când fără îndoială morţii ?trăiesc" fericirea învierii lor primenindu-şi mormintele cu faldurile acelei lumini aproape nemaivăzute şi când viii trăiesc sfânta nebunie de a pieri cât mai eroic în splendoarea acelei binecuvântări naturale. Parcă niciodată dorinţa de viaţă nu s-a conjugat într-un chip atât de misterios cu dorinţa sinceră de a înfăptui lucruri măreţe, eroice, ori pur şi simplu de a dori sincer o răzmeriţă în chip de sărbătoare pentru care să mori fericit.

Celula mea, în mod cu totul neaşteptat, nu mai avea gratii şi nici oblonul din lemn masiv, care obstrucţiona firava lumină ce s-ar fi putut strecura printre dreve. Aveam, în sfârşit, atâta lumină încât mucegaiul şi petele de sânge care mai stăruiau pe pereţi dispăruseră pur şi simplu! Totul părea nou şi imaculat, alb şi prietenos!

Văd, cum eram aşezat pe colţ, tot rândul camerelor din stânga mea, fereastră cu fereastră, vreo 10 la număr pe trei etaje. Culmea! Nici o fereastră nu mai avea obloane; brusc ziua s-a întunecat, cerul a devenit negru, mohorât şi acoperit cu nori grei.

În curtea închisorii, prin poarta a doua, ori cum o numeam noi Vama a doua, curte în care stăteau faţă în faţă pavilionul mare, celularul cel nou şi pavilionul ?muncii", o vechitură în care îşi duceau zilele robii, adică deţinuţii care munceau în fabrica de mobilă a închisorii Gherla, al cărei şef pe suflete şi unelte era frumosul călău căpitanul Mihalcea, intrau măririle închisorii în frunte cu comandantul, vestitul Goiciu; un neam de bulgar criminal. De undeva de sus, prin fereastra deschisă şi fără oblon (!), cineva aruncă un lighean cu lături peste ei. Gloata, mai ales micul Napoleon, şeful cu regim şi pază căpitanul Istrate, o altă brută (condamnat mai târziu pentru furt), sar în toate direcţiile ferindu-se de zoaiele venind de sus. Privesc scena cu nedumerire; este ceva ireal, absurd şi parcă totu-i făcut cu un fel de stângăcie; de undeva străbate la mine un vuiet, ori un cântec, ceva nedesluşit şi vag.

lată-mă în sfârşit pe stradă; o stradă necunoscută, într-un loc necunoscut, înconjurat de un grup de tineri necunoscuţi, toţi în zeghe vărgată. Pe străzi văd afişe cu litere mari groase, ziare titrate izbitor denunţându-ne pe noi (?) şi scriind despre condamnareaa noastră la moarte!!! Toţi eram tăcuţi şi îngânduraţi, desculţi

şi în lanţuri, conştienţi că mergeam spre o sală de judecată aşezată undeva la capătul acelei străzi pietruite. Încercam să fac contact cu noii mei camarazi în ideea de a formula o apărare comună, când, ca dintr-un abis, tresar la auzul marelui clopot de la parter, care aducea o nouă deşteptare.

Mă dezmeticeam mai greu ca de obicei; eram total sub impresia visului aceluia, care fără îndoială avea semnificaţii cu totul excepţionale, vis premonitoriu, aşa cum mai avusesem, dar niciodată nu fusesem capabil să-l interpretez cu exactitate, ori să urmez cu fidelitate interpretarea justă pe care o aflasem. Încercând să limpezesc cât mai bine fantastica peliculă din timpul somnului, în raza privirii mele se ridică din patul aşezat în spatele camerei, pe peretele cu fereastra (bineînţeles, cu oblonul masiv oprind lumina şi vizibilitatea), Fachirul, nume ce îl dădusem Dr. Sergiu Al-George, specialist în indianistică, mituri religioase, rituri, magie ş.a. Un om de o rară cultură şi bunătate; un suflet ales să-i înveţe pe oameni ce-i aceea bunătate! Fachirul dezlega visele cu uşurinţa cu care dezlegi o batistă; la sfârşit totul era limpede şi logic până la dezarmare. Simbolistica lui făcea minuni; mai ales cei mai în vârstă stăteau la rând la patul Imamului spre a le interpreta visele. Cei mai mulţi veneau cu banalităţi, nimeni nu pleca însă nesatisfăcut de gentileţea acelui om minunat.

Personal nu i-am cerut niciodată aşa ceva, deşi eram în relaţii cordiale. Eram convins că interpretez foarte bine visele mele, ca şi pe ale altora, dar refuzam să mă expun. Oricum, dând cu ochii de el m-am gândit imediat la simbolistica aparte care se aplică interpretărilor de vise. Pe neaşteptate veni ?cafeaua" (orz ars, bromură, un dulce greţos) şi 125 grame de pâine neagră. Aproape că nu mă interesa; mă gândeam cum se va desfăşura acea zi pentru mine; eram puţin îngrijorat, o teamă nejustificată punea tot mai des stăpânire pe conştiinţa mea, ori o stare de incertitudine mă tot aducea la noaptea ce trecuse.

Zgomotul cheilor în uşile altor celule mă aduse la realitate; venea numărătoarea de dimineaţă; erau două, una dimineaţa, la predare, şi alta seara, la închidere; inventar pe sufletele noastre pe care gardienii şi le puneau la dispoziţie cu oarecare solemnitate. Numai cei care au trecut pe acolo înţeleg exact cât de mari îs neliniştea şi nesiguranţa, ştiindu-ţi viaţa la discreţia unor indivizi obscuri, născuţi să fie gardieni, inşi care, înainte de a fi învăţat să scrie şi să citească, i-a învăţat partidul să ucidă; şi au făcut-o din plin.

Uşa se deschide brusc şi-şi face apariţia călăul Ardeleanu (poreclit falcă prăjită), mutat ?disciplinar" de la Aiud, unde a fost la un moment dat sechestrat într-o celulă, bătut măr şi băgat cu capul în tinetă până aproape de sufocare. Respectivii, legionari, toţi condamnaţi pe viaţă, nu mai aveau ce pierde; executaseră deja câte 10-12 ani. Norocul călăului a fost tot unul dintre legionari, care i-a rugat pe camarazii lui să nu-şi încarce conştiinţele cu un asemenea cadavru. Vestit pentru bestialitatea lui, Ardeleanu avea să se mai tempereze după acea lecţie contondentă. Ne-a privit încruntat pe fiecare, a numărat, s-a întors pe călcâie şi ieşind a încuiat uşa.

Trecuseră câteva ore de-acum, era către prânz; eu încercam să refac legătura cu aventura din noaptea trecută, când uşa se deschide în mare viteză şi ca o furtună intră Ardeleanu; avea în mână o hârtie, o notiţă; se uită pe ea şi-mi strigă numele. Am răspuns prezent. ?Ia-ţi bagajul şi afară", zise el scurt. ?Hai, hai mai repede, pas alergător." (!) Eu îmi strângeam acareturile fără nici o grabă şi, luându-mi rămas bun de la toţi odată, am ieşit. Ne ştiam destul de bine, adică eu şi gardianul; avuseserăm câteva ?meciuri" deja. Cu mâna înfiptă în umărul meu drept, mă împingea spre înainte; eu priveam în toate direcţiile şi, mai ales, eram curios unde mă va duce. Mutările dintr-o celulă în alta se ?proiectau" Ia nivelul şefului cu regim şi pază, gardianul executa ?proiectul". Ne oprim în dreptul camerei cu nr. 86. Descuie la repezeală şi mă îmbrânceşte în interior; m-am trezit pe un fel de coridor improvizat, care ducea la o uşă deschisă prin care aveam să văd un panopticum uluitor. O cameră imensă, cu peste o sută de deţinuţi politici, toţi tineri şi foarte tineri. Am rămas în prag, uşor descumpănit. Nu venea nimeni să mă întâmpine aşa cum mi se întâmpla de obicei; mai peste tot găsisem unul-doi cunoscuţi; aici nu cunoşteam pe nimeni!! Într-un târziu, veni la mine un oarecare Bocor (?), şeful de cameră; se recomandă şi-mi spuse că mai sunt câteva paturi goale; să-mi aleg unul. Curând am făcut cunoştinţă cu mai mulţi tineri, care m-au informat că toţi erau frontierişti; ?toţi fără excepţie?" am întrebat eu. ?Da", zise unul ceva mai vârstnic, 27-28 de ani, şi mai dezlegat la gură. ?Eşti aici între oameni liberi", mai spuse el; ?liberi, ori bolnavi de libertate." Nu prea înţelegeam ce vroia să spună, aşa că n-am cerut nici un fel de explicaţii. Ceea ce ştiam sigur era că ajunsesem într-o componenţă nouă, inedită. Între timp am găsit câţiva care mă ştiau după nume. Tot era ceva. Aveam deja 2 ani executaţi şi încă eram cel mai tânăr dintre ei; adică aveam doar 19 ani. Curând aveam să mă acomodez; trebuie, mi-am spus!

Într-un timp relativ scurt mi-am făcut câteva apropieri; l-am cunoscut pe Gertner Gotfried, vestitul de mai târziu Gică Scurtu şi alţii. Ei fiind de mai mult timp împreună, cunoşteau componenţa umană şi-mi descriseră cumva ?zonele" de interes, adică felul în care deţinuţii se alcătuiseră în grupuri mai mici ori mai mari. Un grup de circa 15-20 de tineri părea mai solid constituit şi ceva mai rezervat: era un grup de maghiari, un pâlc etnic uşor separatist, care avea obiceiul (dar ce ungur nu-l are?) să cânte vestitele (!) cântece ungureşti. Asta, bineînţeles, pe un ton scăzut. Una peste alta, camera era plină cu o masă eterogenă de tineri, de la studenţi la liceeni, până la şapte clase elementare. Desigur, în plan spiritual nu puteai aştepta mare lucru, dar atâta forţă tinerească la un loc însemna sau putea însemna un potenţial exploziv în fiece moment.

Aveau un ceva al lor aceşti tineri; dar ceva specific numai acestei categorii de tineri, adică frontieriştii. Era ceva de care aveam să-mi dau seama abia mai târziu: ?sufereau" de o mândrie a lor şi numai a lor. Firi voluntare, curajoase, îndrăzneţe şi dârze, ei mai aveau pe deasupra un mare simţ al umorului; ştiau să facă haz de necaz. Suflete cutezătoare şi mai ales libere, gata oricând să intre şi să iasă din

lanţuri, relaţiile lor cu gardienii erau mai totdeauna tăioase. Exista în atitudinea lor o necesitate stringentă de a se împotrivi regulamentului de ordine interioară până la a-l ignora. În fond, un regulament criminal, care atenta (aşa cum bine vedeau acei tineri) în orice moment la viaţa deţinutului politic.

Cei mai mulţi dintre ei nu aveau o anume conştiinţă politică; în cel mai bun caz simpatizau; era greu să le inculci ideea de doctrină şi dogmă, de culoare politică, nu că n-ar fi înţeles termenii respectivi, dar pentru ca să rămână pe mai departe oameni liberi, preferau propria lor filosofie de viaţă. Erau convinşi că, spre deosebire de mulţi arestaţi politici, ei ştiau precis, concret, ce făcuseră; urau comunismul aşa cum ar fi urât orice alt sistem dictatorial, care s-ar fi opus visului lor de păsări călătoare. Da, am vrut să evadăm din ţara aceasta, spuneau ei, şi dacă am fi putut am fi scos de aici, din România, toţi oamenii; am fi lăsat-o deşartă; să fi rămas doar ei, călăii, care conduc.

Trecuseră vreo trei săptămâni de când eram la 86; eram la curent cu ce se mai întâmpla în restul închisorii prin ceilalţi prieteni pe care-i aveam şi cu care stăteam în permanent contact. Aici la 86, conflictele deţinut ? gardian erau zilnice. La ironiile şi afronturile deschise ale frontieriştilor, gardienii răspundeau pe măsură; rapoarte de izolare, 7-14-21 de zile, după voia temnicerului şi nu în funcţie de gravitatea (?) infracţiunii. Mă tot gândeam că toate acestea se vor transforma într-o bună zi într-un conflict mai mare.

La un moment dat am înţeles că la 86 se va încerca o grevă a foamei împotriva tratamentului administraţiei închisorii în general şi împotriva subnutriţiei în special. Ideea mi s-a părut bună; n-am spus nimănui nimic şi imediat am luat legătura prin Morse cu marea masă a deţinuţilor prin prietenii pe care-i aveam răspândiţi mai peste tot.

Primul pe care l-am contactat a fost bunul meu prieten Boutmy Vladimir (Dimi), fiu de boieri din Basarabia, care era condamnat pe viaţă. Mă gândisem că vieţaşii s-ar putea asocia mai uşor date fiind condamnările lor. Gândul meu intim era să declanşăm o grevă totală, fără apă şi fără mâncare. Mă gândeam la o masă cât mai mare de deţinuţi şi cu o durată nedefinită. Continuam să admir şi să ?aplaud" extraordinara grevă generală a legionarilor de la Aiud din 1953, grevă totală, inclusiv refuzul apei. Era încă cel mai solid protest al deţinuţilor politici din România, care după cca 10 zile a culminat cu cererea legionarilor către Procurorul General al României de revizuire a tuturor dosarelor politice şi rejudecare a acestora conform Cartei ONU! Desigur, sfârşitul a fost renunţarea la protest care nu dusese nicăieri cu excepţia îmblânzirii sistemului de detenţie şi o oarecare ameliorare a hranei. Merită însă şi azi aplauzele noastre.

La ceva asemănător mă gândeam, desigur, ţinând cont de disciplina şi combativitatea legionarilor. Contactam zilnic alţi prieteni: Costică Zmeu, Pânzaru, Dionisie (Dini), care la rândul lor transmiteau şi alcătuiau nucleele viitorului protest. Lucrurile mergeau în direcţie bună, chiar dacă adeziunea nu era de 100%. Contam totuşi pe un număr cât de cât rezonabil. Din afară, cel care a depus mult

suflet a fost Dimi Boutmy.

Tineri, lipsiţi de experienţa unui conflict militant şi surprinzător, voluntari şi agresivi la cel mai mic contact cu temnicerii, grupul partizan va intra curând într-un conflict direct cu unul dintre gardieni; dacă nu mă înşel, Cârciu, care venise să-l ducă la izolator pe un tânăr, pe nume Ciupitu Leonida, pretinzând că acesta ar fi avut un raport de pedepsire mai vechi, dar pe care nu-l executase!!!

Era evidentă provocarea administraţiei; Ciupitu nu se lasă convins, nu se lasă scos cu forţa din cameră şi ajunge a se lua de piept cu gardianul. Acest moment a fost scânteia care a aprins o inflamaţie spontană şi foarte acută. Un grup de tineri s-au repezit la uşă încercând să-l ajute pe Ciupitu, aruncând spre gardian cu ceva galenţi, ceea ce-l determină pe acesta să se retragă şi să încuie uşa.

Vedeam spectrul unui dezastru. Planul meu se năruise când, din mijlocul unei agitaţii colective dusă aproape la paroxism, s-a desprins ca un vârtej Gică Scurtu şi primul oblon zboară ca o aşchie de la prima fereastră. Urmează un minut de consternare (?) pe feţele tuturor şi în secunda imediat următoare, cuprinşi parcă de o maladie colectivă, o mulţime de tineri sar la ferestre şi dispariţia celorlalte obloane şi jaluzele n-a mai fost decât o chestiune de câteva minute!

Gherla, mormântul şi piatra noastră funerară, tresărea mohorâtă sub primele salve de urale. Cămăşi, batiste şi tot ce mai era alb se scotea pe ferestre; se strigau apostrofări la adresa ?demnitarilor" închisorii, se cerea venirea Procurorului General al Regiunii a III-a Cluj, venirea ministrului de Interne, jos dictatura roşie, tratament uman şi se mai cerea înlăturarea regimului de teroare fizică şi morală ca şi legături ? corespondenţă ? cu familiile celor condamnaţi. O lume dezlănţuită scanda tot ce putea ţine de un protest public şi pe alocuri injurii.

Era o descătuşare greu de imaginat. Imediat curtea a fost plină cu Goiciu, Istrate, Tudoran, Diniş, cerând încetarea ?dezordinii". La lucarna acoperişului pavilionului muncii apare un soldat în termen cu o mitralieră. Alţi militari se postează cu mitralierele pe celelalte acoperişuri şi tot la fel pe la bazele corpurilor închisorii. Plutoane de soldaţi se precipitau grăbite în mai toate direcţiile. Am înţeles atunci că începuse una dintre cele mai crâncene încleştări, al cărei sfârşit nu putea avea decât un singur învingător: administraţia închisorii. Desluşeam cumva şi cam cum va arăta sfârşitul.

Cu mare greutate sugerez să se ceară solidaritatea celorlalţi deţinuţi. Ca la un semnal toţi tinerii cer solidaritatea celorlalte celule. Se răspunde cu aruncarea a câtorva obloane şi jaluzele, mai ales de la cei cu pedepse mari. Oricum, cu mult mai puţin decât ar fi fost nevoie. Riscul era prea mare şi oamenii roşi de temniţe preferau un anonimat dureros.

Îmi făceam procese de conştiinţă că nu fusesem mai expeditiv şi că nu discutasem pIanul meu cu ceilalţi. Era prea târziu. O fereastră care dădea către oraş fusese zidită cândva, anume spre a nu exista nici o posibilitate de comunicare cu civilii; este demolată în numai câteva minute. Lumea începuse deja să ia act de ce se întâmpla. Trecătorii se opreau din ce în ce mai mulţi ascultând un cor imens

scandând: Ajutor, ajutor, ne omoară criminalii! Imediat intervin trupele de asalt şi împrăştie populaţia, care începuse timid să răspundă prin semne vacarmului nostru. Am privit toată scena. Toţi erau livizi şi puşi pe refulare. O singură grupare, cea a ungurilor, stătea speriată şi rezervată. Cereau cu disperare să fie lăsaţi să iasă pe coridor!! Nu mai era posibil. Paturile de fier fuseseră demontate şi stivuite cu mare dibăcie la intrarea în cameră. Saltelele de paie erau cel mai bun paravan; fuseseră ?ţesute" cu tăbliile şi paturile propriu-zise, aşa încât intrarea peste noi era o treabă nu tocmai uşoară.

La fereastra care fusese demolată către oraş, ca şi la cele ce dădeau spre stadionul oraşului şi bineînţeles la cele către interiorul închisorii, se cânta: Deşteaptă-te Române, Pe-al nostru steag, şi nu în ultima instanţă Marseilleza!!!

Se însera, soarele mai stăruia dând încă lumină unei mase de tineri transfiguraţi, care cântau cu disperare, semnalizau cu cei care se solidarizaseră, se îmbrăţişau între ei. Privindu-i, totul era trist, trist şi neverosimil. O panoramă care îmi umplea inima de mândrie, dar şi de tristeţe în acelaşi timp. Mă gândeam la cât de mare va fi preţul în final al acestei tulburătoare şi atât de frumoase nebunii.

Gardienii şi toată administraţia închisorii, cu Vomir ofiţerul politic, evacuaseră deja celula vecină nouă. Fiind aşezate pe colţul interior a două aripi, erau foarte aproape una de alta; ne puteam da mâna. Probabil că acela vroiau să fie primul punct de lansare a gazelor lacrimogene şi a furtunurilor cu apă (?). Încercam să ghicesc. Am văzut uniforme de miliţie, civili şi o forfotă cumva mascată. N-au mai apărut la ferestre cei care se solidarizaseră cu noi; fuseseră deja anihilaţi. Era normal, ei nu se baricadaseră ca noi. Mă simţeam puţin mai singur. Pe dosarul meu de detenţie scria mare cu roşu: RECALCITRANT!

Amurgea într-un mod nefiresc peste acel spectacol inedit când, de la cele două ferestre din capătul camerei aşezate spre Nord şi care lăsau să se vadă stadionul oraşului, răbufnesc adevărate urale însoţite de semne disperate; m-am grăbit să văd care era noutatea. Nu mică mi-a fost mirarea să văd că dinspre stadion valuri de oameni săreau peste un gard viu, încercând să se apropie de închisoare. În numai câteva minute, două rânduri de puşcaşi, unul în picioare, celălalt în genunchi, în poziţii de tragere, au somat se pare populaţia care, derutată la început, s-a întors la 180 de grade şi cu nădejde săreau înapoi. Oraşul deci ştie acum, mi-am zis şi o undă de mândrie scutura ca un frig subţire inima mea nedumerită.

Căzuse seara; torentul se mai potolise; combatanţii, tinerii aceia neînduplecaţi, se mişcau în penumbră dintr-un loc în altul, comentau grupuri-grupuri, gata pentru ?Fiesta" de noapte. Obosiţi, dar cu feţele destinse, rezemaţi de ziduri în şezut trăiau bucuria, ori poate neliniştea primei nopţi fără numărătoare şi cumva separaţi de inamicul de pe coridor. S-au format echipe de pază la uşă. Înarmaţi cu fiarele care făceau legătura dintre capetele paturilor şi patul propriu-zis, aveau misiunea să nu lase pe nimeni să intre.

Era târziu de-acum; noapte cu cer înstelat, mai frumos parcă decât îl văzusem vreodată, dându-mi sentimentul unei şi mai mari însingurări, când peste liniştea

aproape totală, de undeva dintr-un ungher nevăzut, un grup de tineri au început să cânte Plânge printre ramuri luna. Cântecul duios, şi parcă greu pentru acel moment, venea ca o vrajă peste coşmarul unei zile atât de neprevăzute. Cântecul... alinul năpăstuitului şi imboldul de a merge un pas mai departe când combatantul se simte obosit. Curând totul se cufundă într-o linişte aparentă. Dormeau răzvrătiţii unei soarte potrivnice; dormeau şi privindu-i îi iubeam ca pe nişte cavaleri care ştiau că-n curând vor fi înfrânţi, dar convinşi că totul a meritat!

A doua zi ?spectacolul" s-a repetat. Oficialităţile, în frunte cu Procurorul General al Regiunii a III-a Cluj, ne-a somat să încetăm ori urmările vor fi drastice. A primit şi el răspunsul pe care-l merita: un tumult de huiduieli, apostrofări şi chiar injurii. Toţi erau conştienţi că urmarea va fi aceeaşi, fie că s-ar preda azi, ori mâine, ori niciodată. Grangurii s-au retras, Petrică (cum îi spunea Drăghici) Goiciu ameninţa cu ambii pumni. A primit un supliment de epitete care l-au ornat din cap până în picioare. De la lucarne soldaţii potriveau mitralierele spre noi cu ceva mai multă hotărâre. Auzeam ţăcănitul armelor şi n-aş fi fost prea mirat să aud prima salva nimerind în plin. Nimeni însă nu s-a dat jos de la ferestre; doar că se făcea cu schimbul, un schimb neorganizat. Nu se mai putea lua legătura cu nimeni. Toată suflarea a câtorva mii de deţinuţi era ţinută pe burtă sub paturi; nimeni nu mişca. Mi-am dat seama că ne izolaseră, pasul următor fiind încercarea de a intra peste noi.

Era din nou noapte. Cerul, mai frumos decât oricând, intra răsfăţându-se în vălmăşagul camerei noastre. Vedeam limpede osia Carului Mare şi mă gândeam că-n curând mă va trece pe sub roţile sale. Combatanţii dormeau mai adânc decât noaptea trecută. Aşa cum stăteau risipiţi, ori în pâlcuri, păreau rămăşiţele unei armate distruse. Oare cât de departe vor merge călăii noştri, gândeam; cât de înaltă va fi suferinţa pentru această mică izbândă? Pentru că triumfaserăm şi noi un pic, oare cât de mult va trebui să plătim? M-am apropiat de una dintre ferestre: noaptea era calmă şi adâncă; luna plină şi cerul înstelat creau o imagine de clar-obscur: liniştea era ruptă doar de mişcări de trupe din ce în ce mai ample. Cum stăteam cu mâinile pe gratiile ferestrei privind cu oarecare bucurie, dar şi nelinişte, amestecul de lumini şi umbre, de la lucarna unui acoperiş o lanternă se aprinse trimiţându-şi fascicolul de lumină chiar pe faţa mea. Am rămas nemişcat pentru un moment, când văd cum soldatul mă prinsese deja în vârful cătării armei sale; m-am retras; el probabil exersa ceea ce va avea de făcut în ziua care venea.

A treia zi, 16 iunie, debutează în forţă încă de pe la ora 8; încercând parcă să grăbească deznodământul acelei confruntări, tinerii au ocupat din nou ferestrele, ca să repete doleanţele din zilele trecute, să fluture din nou aceleaşi ?steaguri" albe şi, nu în ultimă instanţă, să repete cântecele din zilele anterioare. Se concentrau acum mai ales la ferestrele care dădeau către oraşul Gherla. Populaţia însă era tot mai rară prin zona închisorii; fusese dirijată pe anumite direcţii, în aşa fel încât să intre cât mai puţin în contact vizual cu închisoarea. N-a fost să fie, îmi spuneam; n-a fost să cadă ?Bastilia".

Lucrurile s-au precipitat imediat după prânz. După alte ameninţări, mai mult

formale de data aceasta, ofiţerii, militarii şi miliţienii au intrat în pas alergător în incinta pavilionului nostru. Obosiţi, nedormiţi şi înfometaţi, intransigenţii înarmaţi cu fiarele, despre care am mai pomenit, pregăteau apărarea intrării. Trebuie să facem totul ca administraţia să nu intre peste noi, ziceau ei. Câtă naivitate! Trebuia însă mers până la capăt, indiferent cum. Se aud primele izbituri în uşa camerei; înjurături care mai de care mai sugestive vin slobozite de administraţie în încercarea de a debloca intrarea la noi. În momentul în care se observa crearea cât de cât a unei breşe, tineri îndrăzneţi intrau în mijlocul baricadei ajustând avaria. Se aud primele focuri de armă; nu ne putem da seama de direcţia proiectilelor. Tinerii răspund simultan cu o ploaie de fiare în direcţia intrării, făcând imposibilă orice penetrare. Odată aruncate fiarele, ele trebuiau recuperate, deşi existau câteva sute. Focurile de armă se înteţesc; sar aşchii din tencuiala pervazelor unor ferestre, acolo unde pentru ultima dată răsculaţii cereau ajutorul, de fapt al nimănui; nu mai era nimeni; eram ca la început, singuri. Văd primul pistol în mâna unui miliţian (după uniforma ce îmbracă mâna) şi câteva focuri consecutive. Vlad Gheorghe sângera abundent la cap; zidul ferestrei era mânjit cu sânge. Baricada începe să cedeze; se încearcă smulgerea primei saltele; o ploaie de fiare lovesc până la scăpărare baricada, făcându-i pe invadatori să se retragă pentru un moment. Începe un foc de arme mai susţinut; derută între răsculaţi; se strigă că sunt câţiva răniţi; din nou o rafală de armă automată, majoritatea deţinuţilor stau pe lângă ziduri încercând să iasă din raza armelor de foc. Grupul maghiar strigă cu disperare că ei n-au făcut nimic şi vor să iasă pe coridor. De afară li se serveşte o ?suită" de înjurături. Un gând sinistru pune stăpânire pe mine tot mai mult. Să dăm foc saltelelor de paie!! Să începem cu cele de la uşă; să punem foc la tot ce ar putea să ardă. Mi-ar fi făcut atâta plăcere să stârnesc focul care să ardă din temelii blestemata de închisoare. Desigur, aveam toate şansele să pierim în vâlvătaia pe care singuri am fi iscat-o. Atunci îmi veni cea mai grea întrebare: Vor şi ceilalţi un astfel de deznodământ?! Cine are dreptul să-i suprime în afară de voinţa lor voluntară? Cădea aşadar cea mai eficace formă de luptă şi care ar fi avut un final pe măsura îndârjirii noastre.

Trecuseră ore; era după-amiază acum, când primul invadator se strecură printre paturi şi saltele înaintând spre interior. Mergea la adăpostul unui revolver cu care trăgea continuu; era un ofiţer de miliţie destul de tânăr. Din acel moment a fost doar o chestiune de timp până ce intrarea a fost deblocată, s-a creat un coridor de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi. S-a dat ordinul de evacuare a încăperii. Toată lumea în pas alergător, hai ieşiţi bandiţilor, ieşiţi că dracu?-i al vostru; ?mnezeii mamelor voastre. Toţi erau înarmaţi cu picioare de mese, ciomege, răngi de fier, pari şi gata de ?restabilirea" ordinii.

Primii care s-au repezit spre ieşire au fost maghiarii. Pe ei s-au rupt primii pari; se lovea la întâmplare, nu conta unde ateriza lovitura. Se formase de acum un flux continuu prin acel coridor uman (?) care lovea cu sălbăticie; sângele celui de lângă tine ori din faţa ta te împroşca fierbinte. Fiecare se apăra cum putea. Pe coridor,

printre alţii se afla şi felcerul Bob, asistentul Dr. Sin, căruia deţinuţii îi spuneau ASASIN. Voinic şi dezlănţuit, felcerul lovea cu străşnicie. În faţa mea, absolut întâmplător era Gotfried, bunul meu prieten. Înaintam către scări în drumul nostru spre parter în pas cât mai rapid ca să încasăm cât mai puţine lovituri. Un corp greu loveşte partea din spate a capului lui Gotfried; sângele cald îmi împroaşcă faţa; el se dezechilibrează, dar reuşeste să alerge mai departe. Continuăm cursa de la etajul 3 spre parter; scena era apocaliptică. Sângele stropise pereţii şi acum de pe pardoseala de ciment mozaicat curgea prin plasele golurilor dintre etaje până jos la parter. Primesc o lovitură puternică între omoplaţi; respiraţia mi se îngreuiază, încetinesc pasul; o ploaie de ciomege converg spre mine; se lovesc mai mult între ele, aşa încât, ajungând la scări, unde aşteptau setoşi alţi oameni ai ?legii", mă arunc pur şi simplu pe scări. Făcut pachet, aterizez aproape de primul popas, de unde cu o nouă arcuire ies din mijlocul celor care au rămas cu parii suspendaţi. Era un singur scop acum: de ajuns cât mai repede şi mai teafăr la parter. Eram printre ultimii care ajungeam la intrarea în penitenciar. Când am ajuns, strigăte sălbăticite urlau: Cu faţa la pământ! Culcat, banditule! Nimeni nu mişcă! Picioare înfundate în coastele celor de la marginea ?grămezii" ordonate ca la rugby. Două şiroaie de sânge aproape închegat se scurseseră deja pe sub ?piramida" aceea umană. Mai multe mâini mă înşfăcară şi fără nici un efort am aterizat undeva pe la poalele grămezii. Înjurături şi lovituri continue cădeau peste cei de la suprafaţă. Îi pizmuiam pe cei de dedesubt!!! Era un geamăt colectiv, o zvârcolire spontană şi mirosea a sânge. Gardienii au început să deschidă izolările şi, culmea, aveau o listă de pe care au început să strige. Care îţi auzi numele te ridici în p? mă-tii şi vii după mine. Era târziu de-acum, către miezul nopţii; operaţia de selectare dura prea mult. Au început să ne ia grupuri, grupuri şi să ne ?cazeze" în diferite celule, unde, odată intraţi, ni se ordona: Cu faţa la pământ! Nimeni nu mişcă; cine mişcă moare, ?mnezeii maicii voastre!

Aşa am rămas până dimineaţă când a venit Şomlea grasul şi m-a strigat de pe o listă. Aha, zise el printre dinţi şi, cu o iuţeală pe care nu ia-i fi bănuit-o, se aruncă în pieptul şi gâtul meu cu amândouă mâinile. M-a zvârlit prin uşa deschisă până în mijlocul sălii de la parter. Picioare cu cizme, pumni şi tot arsenalul curgeau peste mine ca un torent. Lasă-mi-l mie, zise unul dintre ei; lăsaţi-mi-l mie pe ăsta, muma lui de nemernic. Nu-mi venea să cred! Era el, Vasile, băiatul cel bun, el care mă ocrotise de mai multe ori. Acum îşi înfundase cizma bine în coastele mele. În lanţuri cu el! În lanţuri, striga micul Napoleon, Istrate, şeful cu regim şi pază. În numai câteva minute purtam la picioare (pentru a câta oară) vestitele lanţuri de Cavnic. Două zale din bare de oţel de cca 10 cm, fiecare cu o pereche de brăţări groase şi înalte de cca 5 cm. Format doar din două zale, lanţul făcea un iad din mers. Apare căpitanul Tudoran (maior mai târziu) şi-i şopteşte ceva lui Vasile. Am înţeles, zise acela. Aveam sa fiu ?cazat" la celula 100, celulă nouă amenajată prin nişte modificări. Trebuia deci să urcăm trei etaje!! Vasile nu m-a atins cu un deget. Când treceam pe lângă un coleg de al său se răstea la mine şi chiar mă înghiontea.

Singuri fiind, mă ajuta cât putea şi nu mă forţa. Rămăsese omul de omenie pe care-l ştiam numai eu. Ajunşi la etajul trei am fost preluat de şeful de secţie, în acea zi plutonierul Petrică, un tip lunecos, greu de ghicit, deşi niciodată violent. Celula mea avea o chiuvetă cu apă sărată şi, important, avea WC. Mă aştepta o pardoseală de ciment şi cam atât. Geamuri nu avea, aşa că stăteam tot timpul cu lumina aprinsă. Nu exista calorifer şi nici o altă conductă nu trecea pe acolo. Deci foarte puţine linii de comunicare, doar un singur perete. Voiam să ştiu ce se întâmplase. Cine mai fusese izolat etc.

Am rămas nederanjat de somităţi timp de două zile; nu-mi venea să cred. Că la fiecare număr îmi încasam ce mi se cuvenea!!! cum spuneau temnicerii, nu mai conta. Ştiam că ceva mare şi solid se va întâmpla. Aşteptam începerea furtunii. Ca pedepsit primeam hrană (?) la fiecare două zile, ori chiar la trei. Primeam 250 g de pâine neagră şi o gamelă cu apă călduţă.

A treia zi, când de fapt totul se liniştise, cel puţin aparent, uşa se deschide şi plutonierul de serviciu, faimosul Pop Salcia, mă scoase afară. Vezi cum te porţi, îmi spuse el. Mergi la anchetă. M-am scuturat la auzul vorbelor; trecusem prin multe interogatorii, ştiam toată grozăvia lor. Hai, mergem la parter, zise Pop şi mă trase după el. Lanţul nu-mi dădea voie la paşi mari; trebuia să fac paşi mici şi iuţi, oricum imposibil să mă ţin de el. Ştia bestia ce făcea; când am ajuns la parter, pe lângă răngi de fier, cizme şi bastoane primite pe traseu, picioarele îmi sângerau abundent. Verigile de oţel rupseseră adânc. Chipul lui Pop arăta satisfăcut; mă mai avea la îndemână încă o dată. A deschis uşa unei celule în care aveam să văd doi necunoscuţi. Maiorul Beiner şi căpitanul Gruia fost Grumfeld, aşa cum aveam să văd pe aşa-zisele declaraţii pe care pretindeau să le semnez. Amândoi în picioare aşteptau prada. N-am zis nimic. Nu i-am salutat cu ?să trăiţi" niciodată, nici pe temniceri, nici pe superiorii lor, aşa că nu am spus nimic nici de data aceasta. Ce faci, Vasilescule? zise Gruia, şi cât ai clipi, era cu mâinile în grumazul meu. Mic, gras, chel, cu ochii tulburi, spălăciţi, bazedovieni, dezgustătorul îmi sufla în faţă. Am înţeles că vrea să mă scuipe; am văzut primul strop de salivă pe buzele grase şi scârboase şi cu greutate mi-am tras capul spre dreapta mea. Un jet de salivă împroşcă peretele de care mă fixase băiatul. Cu un rânjet bestial mă lovi cu genunchiul ceva mai sus de cât îşi dorise; şocul era totuşi puternic. Pumni şi picioare, picioare şi pumni; într-o repriză de trei minute eram la podea. M-a luat de guler şi m-a ridicat ca pe un nimic. Sângeram din gură şi din nas; aveam dureri la picioare şi-n abdomen; cel mai important pentru mine era să-mi apăr faţa. Încă mai ţineam la aparenţa mea!

Beiner, 1,72 m, destul de bine legat, avea un păr negru ondulat şi tenul alb specific evreilor de rit spaniol. Una peste alta, o aparenţă plăcută. Fără nici o altă introducere mă întreabă: Ştii pentru ce eşti aici? Nu, zic eu automat!?! De cine crezi că-ţi baţi joc tu, mă banditule? Spune, de cine, de cine, mă? Era roşu şi tremura. Ce religie ai? Creştin ortodox, am răspuns. Ai putea să-mi arăţi şi mie cum te rogi tu? Te rogi? Da, mă rog. Arată-mi. Am dus mâinile împreunate în faţă.

Aha, da, aşa, buun. Stai aşa. Cu o frânghie nu prea groasă mi-a legat mâinile de la încheieturi; stai jos pe vine acum; am stat, genunchii mi-au intrat între mâinile legate. Cu dibăcie, Gruia mi-a strecurat o rangă printre mâini şi genunchi, apoi au prins fiecare de un capăt al răngii, eu m-am răsturnat cu capul în jos şi tălpile în sus ca un liliac. Au sprijinit capetele răngii pe spetezele a două paturi special amenajate, s-au dezbrăcat la maiou şi au început ?încălzirea" cum o numeau ei. Primul a fost Beiner. Cu o rangă de fier mi-a aplicat cu forţă şi devoţiune 15 lovituri la tălpi. Primele lovituri au ţâşnit direct în creier; m-am speriat şi încercam să văd sânge pe pardoseală. El a continuat cu furie, eu simţeam cum tălpile îmi ard; durerea venea în sus până-n abdomen. Ostenit, s-a oprit. Buldogul îşi scuipa în palme şi o nouă serie începe. Eşti tare, eşti al dracului, da, răcnea Gruia şi lovea cu un fel de ură şi disperare; nu ştiu câte lovituri mi-a aplicat, oricum eram în stadiul când nu mai simţi totul, deşi loviturile sunt la fel de acute. Le simţi a doua, a treia zi etc.

M-au lăsat pe ciment, mi-au scos ranga şi mi-au cerut să le semnez o declaraţie!!! Cu obrăznicia lor cunoscută, îmi întindeau două pagini să le semnez! Nu am dat nici o declaraţie şi deci nu semnez nimic, le-am spus scurt. Se uitau unul la altul cu uimire. Gruia era deja în pieptul meu. Nu mai aveam putere să-l stăpânesc. M-a ridicat şi m-a trântit de perete. Semnează că te omor, criminalule. Întinde palmele amândouă, uite aşa, şi-mi arăta cum să-i dau palmele. În mână avea un ciomag, o coadă de mătură. Am rămas nemişcat. Palmele, bă nenorocitule, palmele! Nu m-am mişcat. Nu mă dădusem niciodată voluntar la tortură. Cu ochii ieşiţi din orbite, mă loveşte cu ciomagul la întâmplare. Îmi apăr destul de bine faţa. Ciomagul s-a rupt; înnebunit, se repede din nou peste mine şi nu după mult timp sunt iar pe ciment. Eram tumefiat sub ochiul drept, sângeram de la arcada stângă. Eram frânt! Ce fac cu ăsta? zise el către Beiner, care se odihnea cu mâinile-n şolduri. Ce fac cu el? Îl omor, îl omooor! Eram din nou în picioare; el sub răsuflarea mea. Cum aş fi vrut să-l scuip; am rămas însă liniştit. Nu semnezi azi, vei semna mâine, zise Beiner, şi până la urmă vei semna şi ce nu ai făcut. Dă-l în p? mă-sii afară, să-l ducă la celulă.

Anunţat, a venit Pop Salcia şi mă duce sus la izolatorul meu. Mă simţeam atât de bine că cel puţin până a doua zi nu aveam să-i mai văd. Urcam greu, foarte greu, lanţul de Cavnic nu-ţi dă voie la mişcări mai mari. Eram obosit, terfelit bine şi gleznele îmi sângerau, când urcând, ne întâlnim cu Tudoran, căpitanul era ofiţer de serviciu. Mi-a tras o palmă în plină faţă; nu mă aşteptam şi am primit-o în plin. Sângele a sărit pe peretele de care încercam să mă sprijin. Credeam că mi-a rupt nasul. Tudoran avea mâini frumoase, cu degete lungi, mâini nervoase şi expresive. Pop mă târa cât mai repede, ştia efectul; gleznele se rupeau tot mai mult. În sfârşit, am ajuns. Cum s-a încuiat uşa m-am repezit la chiuvetă, mi-am spălat faţa şi mi-am turnat apă în bocanci. Cămaşa şi zeghea erau numai sânge: nu mă interesa. Vroiam să mă odihnesc un pic. M-am lungit pe ciment. Vizeta mare s-a deschis şi Pop Salcia mi-a strigat: Plimbă lanţul că de nu te raportez la anchetatori. Nu m-am

ridicat şi nu m-aş fi ridicat chiar dacă mă omora. În ziua aceea nu mâncam; posteam fără voie. Ce bine-ar fi, mă gândeam, dacă m-ar lăsa mâine liniştit. O zi de repaus valora mult!

La numărul de seară se arătă Todea, alt temnicer ticălos. S-a uitat la mine, m-a-njurat frumos, m-a lovit cu coada ciocanului în piept şi mi-a spus: Aici vei putrezi; auzi bă, auzi? Mă pregăteam de culcare, fără pat, fără nimic. Nici bocancii nu-i mai puteam folosi. Era imposibil să-i mai scot din picioare. Altfel puneam unul sub o coastă şi pe celălalt sub cap şi dormeam. Somn întrerupt şi neliniştit, dar era totuşi ceva. Am adormit într-un târziu.

Suna deşteptarea; mi se părea că trecuseră doar câteva minute. M-am spălat puţin pe faţă; mă durea nasul, ochiul drept şi mai peste tot. Era ziua când trebuia să-mi dea hrana; eram sleit. Mă gândeam retrospectiv la tot ce trăisem doar cu câteva zile în urmă. Fusese frumos, mai ales aveam satisfacţia că ce le făcuserăm noi nu le mai făcuse nimeni în toată istoria lor penitenciară. Zâmbeam imperceptibil când uşa s-a deschis şi Cârciu mă scoase afară. Hai la anchetă, zise el cu satisfacţie vizibilă. Trecuse numărul deci; el preluase secţia. Şi-a înfipt mâna în umărul meu şi mai mult mă târa către scări; ajunşi acolo îmi dădu brânci; m-am dus de-a rostogolul; doar lanţul se auzea lovindu-se de pereţi sau de trepte. Greu, cu gleznele praf, sângerând abundent, mă aflam din nou în faţa aceloraşi gazde ca şi ieri.

Ei, te-ai gândit? Semnezi declaraţia? Haide bă, idiotule (Gruia), că nu avem timp de pierdut. Semnezi ori nu? zise Beiner. Am tăcut. Gruia, animalul acela acefal, s-a năpustit cu pumnii şi cu picioarele. Nu mai eram capabil să mă apăr, în câteva minute m-am prăbuşit. M-au lăsat câteva minute, după care Beiner scoate centura şi-mi cere palmele. Hai, e cu centura, zise el. Nu i-am întins mâna. Dă-ţi pantalonii jos! I-am dat. Dă-ţi izmenele; le-am dat. Culcat cu faţa în jos! Faţa la pământ! M-am culcat. Dă ?scutecul" tov. Gruia. Era un cearceaf ud; mi l-au pus pe fese şi au început amândoi cu două vergi. Nu ştiu cât a durat, ştiu însă că la un moment dat m-am răsucit în aer pur şi simplu, puţin lipsind să-i lovesc cu picioarele. Eram turbat de durere. Din acest moment mă lăsaţi în pace ori mor aici. Cum adică? Ce vrei să spui? Culcat! Culcat, banditule! Nu m-am mai culcat. Cum, nu mai execuţi ordinele anchetatorului, deţinut? Deţinut, îţi dai seama ce faci? Face-ţi, anchetă nu crimă. Din acest moment nu mai sunteţi anchetatorii mei. Vreţi să mă ucideţi, atunci s-o faceţi aici, acum! Inima îmi bătea cu putere şi trupul îmi tremura. S-au uitat unul la altul şi au concluzionat: Te luăm la Cluj. Luaţi-mă unde vreţi. Măi Vasilescule, zise perfid Beiner, de ce eşti prost? Vrei să mergi la proces cu refuz de declaraţie? Tot ce am de declarat voi declara în instanţă. Da, şi cam ce vei declara? Ce faceţi cu mine aici. Vei semna, ascultă ce-ţi spun eu, interveni din nou Beiner. Acum mergi în celulă şi fii băiat cuminte, nu te mai da cu capul de pereţi. L-au chemat pe gardian. Avea şi el partea lui de distracţie. Până la trei a fost un calvar; nu ştiu cum am urcat. Spre surprinderea mea adjunctul lui Cârciu era Vasile cel bun. L-am văzut cum a tresărit când m-a văzut. Eram căzut de-acum şi Cârciu mă târa ducându-mă de lanţuri; m-a dus până în celulă şi m-a lăsat pe ciment.

Picioarele îmi zvâcneau, capul îmi ţiuia, rănile de la glezne erau vii şi sângerau, aşa încât nu ştiam exact ce trebuia să fac. Observ într-un colţ raţia de pâine şi gamela cu apă. Încerc să rup un dumicat; nu merge; beau puţină apă şi le las deoparte. Eram puţin disperat. Păi e doar a doua ?anchetă" mi-am zis; cine ştie câte vor mai fi, nu te poţi pierde aşa de uşor. Continuam să pun apă în bocanci; pantalonii erau o scoarţă cleioasă în zona verigelor. Cum mă oblojeam acolo, uşa se deschide şi intră un procuror. Cum te numeşti? I-am spus numele. S-a uitat la mine şi apoi către Cârciu; s-au retras pe coridor şi au revenit. Nu-i bine, zise procurorul (?) să stai aşa; spală-ţi cămaşa, spală-te tot şi fii băiat cuminte. Au plecat. Să fiu băiat cuminte!! Îi uram cu patimă şi numai gând de răzbunare eram tot. Uşa se deschide şi revine Cârciu: În cinci minute să te văd spălat, ai înţeles? Când mă-ntorc să fii curat că te ia mama dracului! M-am aşezat pe ciment şi ca prin farmec am adomit. Nu ştiu cât a trecut; m-a trezit zăvorul uşii. Cârciu era deja în mijlocul celulei. Cu mâna în pieptul meu: Ce ţi-am ordonat eu, deţinut? Spune, şi a început să mă scuture. L-am prins de degete şi i-am spus: Dreptul dumneavoastră este să mă păziţi. Ancheta o fac alţii. Ştiţi că nu aveţi dreptul să mă atingeţi? A dat înapoi; ştiam că-i fricos. Bineee, buuun! mai zise el şi încuie uşa. Nu s-a mai întâmplat nimic până a doua zi. Eram tot mai dornic să ştiu ce regim li se aplica celorlalţi şi dacă şi ei erau izolaţi ca şi mine.

Azi a intrat de serviciu Pop Salcia. De cum s-a prezentat, s-a uitat prin toate colţurile, la mine şi mi-a spus să-mi spăl cămaşa şi zeghea. Nu spăl nimic! Nimic, ai auzit? Totul cât am putut de tare. În câteva minute a apărut ofiţerul de serviciu, un sublocotenent destul de bătrân pentru acel grad, dar care nu se evidenţiase niciodată în abuzuri faţă de noi. Apăruse şi Istrate. Ce vrea ăsta? zise el privindu-mă crunt. Salcia i-a spus despre ce era vorba. Te speli imediat, ai înţeles deţinut? Imediat! Este ordinul tov. procuror. Să vină procurorul să-mi spele sângele de pe haine, ori cei care m-au umplut de sânge! Istrate era uluit. Mă, bă idiotule, te omor! Te omor cu mâna mea! Asta vreau şi eu, le-am zis. Ia, ia vino tov. plutonier; ieşiră afară, după un timp Salcia încuie uşa. Mă simţeam ceva mai bine, adică mă mai descărcasem puţin.

Beiner şi Grumfeld erau proaspeţi, ca scoşi de la cutie. Era a opta oară când ne întâlneam. Le enumerasem nedreptăţile şi nemulţumirile care, din punctul meu de vedere, dezlănţuiseră revolta noastră. Nu erau mulţumiţi. Au mai citit o dată tare punctele mele de vedere, după care Grumfeld, plin de o ironie de doi lei, spuse: Ştii la ce-i bună hârtia asta? Ştii bă? Să mă şterg cu ea în c?! Vă priveşte, i-am răspuns. Îmi sângera buza de jos şi tot din cauza unei lovituri îmi lăcrima un ochi, încât nu mă mai puteam concentra la nimic. Venind spre ?anchetă" am căzut într-o ambuscadă bine organizată de toţi şefii de secţii şi mototol m-au făcut. L-am scuipat cu sânge pe nea Stănică, l-am apucat de un picior şi a venit grămadă peste mine. Era speriat de moarte, nu că ar fi căzut prea rău, dar căzuse chiar peste mine. N-a ştiut cum să se ridice şi s-o şteargă din comandoul acela. Ce mare cutră acel Stănică! Cum provoca el oamenii mai mereu, ca după aceea să-i trimită la izolator.

Canalia dracului. Vasilescule, nu mai am ce ancheta din tine. Cu sau fără declaraţii, tot la proces ajungi. V-am dat declaraţia, le-am spus. Bine, o reţinem, zise Beiner dezgustat. Să ai grijă cum te porţi la proces, zise acefalul Grumfeld, că pe urmă tot la noi ajungi. L-au anunţat pe şeful de secţie, Petrică, care cu ceva mai multă îngăduinţă m-a dus la locul meu. La sfânta mea izolare. Acum, deci, aşteptam ziua judecăţii noastre. Până atunci însă, va trebui să mă organizez mai bine aici. Într-un colţ al celulei mă aşteptau o zeghe şi o cămaşă noi. Am dormit atât de bine pe ele! Abia am auzit clopotul deşteptării. Era din nou rândul lui Pop Salcia pe coridor. Trecuseră aproape trei săptămâni de când eram la acel domiciliu. Picioarele îmi erau sparte şi umflate; trebuia să fac ceva. Am pândit un moment propice şi am încercat un contact cu vecinii mei, tot o cameră mare ca aceea din care fusesem scos trecând prin iad. După câteva semnale primesc răspuns. Îmi spun numele şi nu mică mi-a fost surprinderea că cel cu care băteam Morse să fie un fost camarad de celulă cu mai bine de 6-7 luni în urmă. Costel Şeică era. I-am spus starea în care eram şi după multe încurajări ne-am despărţit. Costel mai avea puţin şi pleca, se libera, mă bucurasem că vorbisem.

Trecuse timpul şi era după amiază. Înţelegeam că toată suflarea de alături ieşea la plimbare în ţarcuri. Se auzeau paşii lor, când cu repeziciune de fulger vizeta mare se redeschide şi se închide la loc. În mijlocul celulei mele văd un fel de trăistuţă. Mă reped şi o asigur; intru într-un unghi mort şi caut. Ce minune! Doamne, ce minune! Costel îmi pregătise două faşe tăind cearceaful. Tot acolo mai era un praf alb, probabil de pus pe rănile de la glezne. N-am pierdut timpul. Acolo, în unghi închis, mi-am pudrat rănile şi mi le-am pansat. M-am ridicat, am făcut câţiva paşi; altă viaţă; eram atât de fericit! Numai eu ştiu cât de mult a riscat Costel Şeică atunci. Niciodată nu voi uita gestul lui. Din păcate nu l-am întâlnit în libertate.

Trecuse mai bine de o lună de-acum. Ştiam că afară-i vară, iulie, şi rătăceam cu gândul stând pe ciment rezemat de zid. Chiar ridicasem uşor pantalonul şi-mi verificam pansamentele, când brusc aud: Stai aşa! Privind prin vizetă, Pop descuie uşa şi mă întreabă: De unde ai pansamentul pe care l-ai pus la picioare? Desfă imediat pansamentele. Desfăceam cu mare băgare de seamă; ştiam că pansamentul se lipise de răni. Ajuns la sfârşit, am rămas cu mâinile în suspensie; Pop a prins una din faşe, a înfăşurat-o pe deget şi a tras cu putere. Am urlat ca un câine. Acelaşi lucru şi la celălalt picior. Durerea era insuportabilă. De abia mi se refăcuseră rănile. Sângele curgea abundent. Călăul mă privea şi întreba stăruitor, de unde primisem faşele. Ca întotdeauna în situaţii limită găsesc o soluţie. I-am arătat cămaşa cea nouă. Era deasupra buricului meu. El e năucit. Ai rupt bunul statului, echipamentul?! Da, ceva trebuia să pun. Adevărul este că eu folosisem petec cu petic din cămaşă în cu totul alt scop. Ofiţerul de serviciu, adus în grabă, îi spuse să-mi dea pace!!! E cămaşa lui; treaba lui. Au plecat şi niciodată n-am fost sancţionat pentru distrugerea echipamentului aceluia.

Sunt 40 de zile azi de la izolarea mea. Mai mult chiar, azi am dreptul la bucata de pâine şi apă. Imediat după număr vine Petrică şi mă duce la parter. Mi se scot

lanţurile. Câtă fericire. Căpitanul Diniş îmi spune că merg la proces. Azi vi se va face dreptate, zice el peiorativ. Mi se dau alţi pantaloni, după care sunt băgat într-o dubă; era prima dată când vedeam figuri cunoscute şi mai puţin cunoscute din camera 86. Îl văd pe Simion Gheorghe zis Mişu, Nelu Stănescu, Ionel Preda şi alţii. Am înţeles că suntem un lot de 22. Duba s-a pus în mişcare şi în doar câteva minute am ajuns la Tribunal?! Mascarada de proces avea să se petreacă în clubul gardienilor şi al superiorilor lor. Suntem introduşi în sală sub ameninţări şi ghionturi. Unul dintre noi ripostează cu voce tare: nu bate, nu bate! Caraliii şi muierile lor intră în alertă. Totul se calmează. Suntem într-o boxă, înghesuiţi la o mică distanţă de altă boxă, cea a martorilor acuzatori, ungurii. Completul intră şi sunt chemaţi martorii. Aceştia depun foarte sumar şi confuz. Noi îi interpelăm, îi facem rasişti, judecătorul ne ameninţă cu agravante. Ce mai, se perindă cam 15 martori care ne acuză de fapt cam de ceea ce făcuserăm, mai puţin nişte slogane inexistente, dar ce mai conta? Tot bâlciul acesta se termină în mai puţin de o oră şi sunt daţi în jur de 250 de ani. Suntem duşi într-o celulă vecină cu camera ofiţerului de serviciu, adică 24 de ore de supraveghere strictă. La vreo oră vin şi sentinţele. Nelu Preda şi Ciupitu Leonida câte 15 ani. Nelu Stănescu 15 ani, subsemnatul 13 ani detenţiune riguroasă, articol care s-a mai dat doar pe timpul Mareşalului Antonescu, Mişu 10 ani, Nelu Ionuţ 10 ani, Matei Nicolae 10 ani, Dinuţ Virgil 10 ani, Ionel Manea 10 ani (?), Nicu Suciu 10 ani, Tavi Simionescu 10 ani, Gică Zamfir 10 ani, Nelu Ungureanu 10 ani (ambii pentru solidarizare), Gică Vlad 10 ani, Petrică Mustăcilă 10 ani, Nicu Georgescu 10 ani, Ştefan Hantz 10 ani, Mihai Grebenaru 10 ani, Machinda Alexandru (ungur) 5 ani, Vili Filimon 10 ani, Lupu Eugen 10 ani.

Acest grup de 22 de tineri vom trece prin experienţe de maximă teroare şi anihilare, vom pătimi împreună circa un an de zile, după care vom fi vărsaţi în masa mare a deţinuţilor. Vom pleca acasă o dată cu toţi ceilalţi deţinuţi politici, în ?64, şi ca toţi ceilalţi vom încerca refacerea handicapului. Unii au reuşit mai mult, alţii mai puţin, aşa cum este în viaţă.

Am scris aceste rânduri în memoria tuturor celor 22, să le spun că i-am iubit şi-i iubesc pe toţi ca pe fraţii mei, că atât am putut noi face şi să fim mândri de acţiunea noastră. Dedic în mod special această modestă aducere aminte primei victime din grupul celor 22, anume lui Virgil Dinuţ, mort la Grind în anul 1962.

Vreau să mai adaug că pe cei care ni s-au alăturat, ca regretatul Boutmy Vladimir, plecat la Domnul din Franţa ? Paris şi alţii, îi stimez şi-i iubesc ca pe ceilalţi 22. Pe cei care n-au putut să ni se alăture, îi iubesc mai mult decât îi iubeam cu o zi înaintea revoltei.