Zi de sâmbată, 10 mai 2003. În faţa sediului central al Universităţii ?Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, şoferul unui autocar parcat în apropiere revede în minte traseul pe care-l va urma: Gherla ? Sighet ? Bârsana. Pentru studenţii cursului doamnei Ruxandra Cesereanu despre gulagul comunist din România, traseul înseamnă Penitenciarul Gherla ? Memorialul de la Sighet ? reculegere la Complexul mănăstiresc Bârsana. Ne însoţesc: Dana Ţăranu, fiica lui Nicolae Mărgineanu şi cea care, cu neobosit efort, a găsit sponsorii pentru această excursie documentară, Lucreţia Jurj ? martor şi mărturisitor al rezistenţei anticomuniste din munţii Apuseni, istoricul Ioan Ciupea şi mai tânărul istoric Cosmin Budeancă. Preţioase ne-au fost, pe tot parcursul periplului, informaţiile pe care aceştia ni le-au împărtăşit, cu deosebire lecţiile de istorie ale domnului Ciupea: date, întâmplări, experienţe, îndoieli şi certitudini legate de ?viaţa" şi ?moartea" în cele două închisori integrate universului concentraţionar care a funcţionat în România perioadei comuniste. Timpul ? împărţit cu meticulozitate ? îl simţim ca pe un duşman. Să înregistrăm cât mai mult, tot, din pasul rapid, cu capetele întoarse la 90 de grade? 180 de grade?

Gherla ? zidurile vorbesc

În interiorul curţilor cu ziduri de cetate ? în care acum mişună sub supravegherea paznicilor deţinuţii de drept comun cu priviri vide sau avide, în cotidiana lor plimbare de o jumătate de oră ? acestea par a nu mai dori să vorbească oricui. Le şoptesc doar acelora care le privesc şi care ştiu că între ele a rămas suferinţa trupurilor şi a sufletelor deţinuţilor politici încarceraţi de represiunea comunistă, suferinţă emanată la fiecare pas pe care îl faci şi care a fost făcut odată de ei.

Spre poarta închisorii şi dincolo de ea, îţi stăruie în urechi scrâşnetul metalic al balamalelor care o închid în urmă. Spre celula înghesuită, suprapopulată de trupuri schiloade şi schilodite, urmărite prin vizetă de ochiul iscoditor al gardianului. Pe scări şi coridoare, îmbrâncit spre a fi condus de acelaşi gardian la camera de anchetă? Nu te supui, nu vrei să spui... ce vor ei, ce nu vrei sau nu ştii tu.

Spre celula de... execuţie! Încăpere boltită unde veghea deschis ochiul morţii.

Se păstrează aici numele negre pe plăci albe, numele celor ucişi pentru că au fost, au gândit sau au acţionat altfel decât comuniştii sau împotriva lor.

Din nou pe scări şi coridoare, prin curtea cu un peticel de cer deasupra capului, spre a fi aruncat ? pedeapsă de bandit ? la Zarcă... în temniţa întunecoasă, umedă, friguroasă... într-una din celulele-sicriu. Să stea, banditul, cu picioarele în apă o zi, două sau până când îşi ?amintea" cineva de el. Cutremurătoare e amintirea unui Corneliu Coposu zidit într-o astfel de celulă, însingurat de restul deţinuţilor şi chiar de propria-i voce, atât de mult încât a uitat... să vorbească.

Astăzi, Zarca e ferecată cu lacăt. Cinci trepte ne coboară, pe rând, în dreptul deschizăturii uşii, spre gura neagră. O dată obişnuiţi cu întunericul, ochii încordaţi disting o încăpere principală şi alte câteva micuţe ? celule de pedeapsă. Pe jos, pelicula atunci subţire de apă s-a transformat într-un adevărat lac puturos cu reflexii de mucegai. Iar mirosul...

În Gherla există un miros aparte. Peste tot, în încăperile şi pe coridoarele penitenciarului stăruie un iz de putregai. Pătrunde pe nări, se lipeşte de căile respiratorii, dezgustă şi îneacă plămânii.

Afară, respirăm mai în voie, iar la ieşirea din penitenciar ne recuperăm identitatea (buletinele). Nu e timp de stat, am depăşit orarul stabilit. Nu e nici timpul pentru a împărtăşi... impresii. Ce-ar fi de spus? La Gherla, timpul şi modernitatea şterg urmele, Zarca va fi astupată, va rămâne o încăpere muzeu şi zidurile pe care, în minte, le vom zgâria şi le vom lovi cu pumnii.

Sighet ? ruperea tăcerii

Alte trei ore pe scaunele autocarului, cu privirea în urmă. Să nu uiţi nimic din ce-ai văzut, din ce-ai simţit! Din ceea ce vei vedea şi simţi la Sighet, în închisoarea-mărturie a distrugerii elitelor intelectuale româneşti. Închisoarea-muzeu având forma literei T şi trei nivele de ziduri acoperite cu istorie. Suntem aşteptaţi. Prin bunăvoinţa Anei Blandiana şi a lui Romulus Rusan, care ne-au asigurat intrarea gratuită în incinta Memorialului, sărim peste formalităţi înapoi... în istorie.

Celulele de la parter, destinate aducerii aminte a personalităţilor întemniţate aici, adăpostesc inventarul uzual, obiecte personale, portrete, cărţi poştale... simboluri ale memoriei colective. Celula în care a murit Iuliu Maniu: patul de fier cu salteaua subţire, înnegrită, tineta, gamela şi-o lumânare aprinsă.

Un etaj mai sus intri în închisorile Aiud, Gherla, Jilava, Piteşti, Târgu-Ocna, Suceava şi în lagărele de muncă din Dobrogea: Canal, Insula Mare, Periprava... În locurile sinistre de anchetă: Securitate, Ministerul de Interne şi în celula strâmtă, unde becul puternic îţi orbeşte ochii. Paşii se opresc în dreptul hărţilor, documentelor, fotografiilor, sentinţelor, proceselor-verbale de execuţie, certificatelor de moarte; în faţa inventarului diabolic al metodelor de tortură folosite de torţionari pe bietele trupuri îmbătrânite. Rămâi singur, prostit, la Neagra ? celula fără fereastră sau bec, fără lumină, în întunericul fizic, dar în lumina propriei conştiinţe, pe care

nenorociţii călăi nu o puteau bănui ? privind lanţurile grele de fier, ţintuite de podeaua rece.

Încă două rânduri de trepte şi pătrunzi în închisoarea mare, în muzeul vieţii cotidiene, ?libere", din perioada dictaturii. Printre fotografii cu oameni stând la cozi pentru a-şi primi raţiile, cu ţărani predând cotele, cu mulţimile de oameni la manifestările din 23 august şi 7 noiembrie, cu biserici şi cartiere demolate. Te privesc şi te urmăresc chipurile celor care au luptat în munţi, care au încercat să reziste şi să se opună, care au fost deportaţi în Bărăgan, în Siberia înfricoşătoare şi străină.

Pentru aceştia, în amintirea lor, a părinţilor, fiilor şi bunicilor noştri, a celor care au murit sau au pătimit ca urmare a încercării comuniste de a transforma România într-o ţară de capete plecate, în curtea închisorii a fost construită o capelă de reculegere. Lumânări aprinse şi murmur de rugăciune. Până la nivelul ochilor pereţii care înconjură capela sunt îmbrăcaţi cu plăci negre de marmură, pe care stau încrustate miile de nume ale miilor de deţinuţi politici.

Cu ochii pe ceas, doamna Ruxandra ne îndeamnă spre autocar. Mulţi dintre noi se gândesc să revină cât mai curând la Memorialul de la Sighet.

Un ultim popas ? Bârsana

Zi de sâmbătă, zi de nuntă. Întâlnim nu mai puţin de şapte astfel de vesele alaiuri, în trecerea noastră prin satele maramureşene. Aflăm că tradiţia în această parte a ţării spune că în gospodăriile cu fete de măritat trebuie împodobit un pom cu ulcele, crătiţi şi oale. Căutăm cu privirea prin curţi asemenea semne. Ele există.

Oprim la complexul mănăstiresc Bârsana. Moment de exorcizare, de linişte, de meditaţie. Căldura soarelui încearcă să alunge urmele de frig şi umezeală rămase în noi între pereţii reci de la Sighet. Ne umplem plămânii cu aerul stropit de mirosul ierbii abia cosite şi urechile de cuvintele cântate ale sfinţilor părinţi care ţin în aer liber slujba de hirotonisire a măicuţelor. Ecoul lor este perpetuat şi purtat departe, printre dealuri.

Înapoi spre Cluj. Propria linişte mă uimeşte. ?Dumnezeu o să-i judece!", repet în gând cuvintele trecătorilor prin furcile gulagului comunist, sau asemeni lui Paul Goma: ?o să-i scriem într-o carte", pe ei, aceia care au lovit, aceia care au schingiuit, aceia care au omorât.

Dintr-odată, prin trapele deschise, simt blestematul iz? Întrebării nedumerite îi răspund tot întrebător: Gherla? În întunericul de afară nu se distinge nimic; doar, în goana autocarului, sclipesc literele negre, căţărate una peste alta pe marginea drumului, anunţând că am intrat în GHERLA. Până la Cluj ? mai puţin de o oră.

Mulţumiri tuturor celor care ne-au dat prilejul să nu ne întrebăm: ?De ce n-am ştiut asta până acum?".

Am mai spus-o: una dintre primele instituţii edificate de comunişti de îndată ce-au pus mâna pe putere în România (6 martie 1945) a fost instituţia-puşcărie. Harta de faţă arată locurile "onorate" de această instituţie de bază a regimului comunist. Şi încă nu sunt toate locurile consemnate. Fiindcă Securitatea a mai avut locurile ei de detenţie prin fiecare oraş mare sau mic, ba chiar în foarte multe comune. O hartă care ar consemna cu exactitate toate aceste locuri de suferinţă românească ar apărea complet neagră.

Baza acestui gulag românesc a fost pusă de Gheorghiu-Dej. Atunci a şi căpătat amploare acest gulag de inspiraţie sovietică. Când a venit Ceauşescu la putere, acest gulag a cunoscut un oarecare declin. Pozând într-un "comunist cu faţă umană", cosmetizare necesară ca să facă bună impresie Occidentului, Ceauşescu a început să mai renunţe la zidurile închisorii propriu-zise, fără însă a renunţa la teroare. Teroarea lui era mai nuanţată, fiindcă el nu-şi mai înlătura adversarii cu glontele tras în ceafă, ci prin alte metode, chipurile mai "blânde", precum: accidente de maşină, sinucideri simulate, iradieri, expulzări peste graniţă etc.

În memoria ţării locurile consemnate pe harta de faţă au rămas şi vor rămâne. Unele puşcării au o tristă şi înspăimântătoare faimă. Aşa au fost Jilava, Sighet, Râmnicu Sărat, Piteşti, Galaţi, Caransebeş, Aiud, Gherla etc. În unele dintre aceste locuri nu mai există azi nici închisori. Aşa sunt, de exemplu, Râmnicu Sărat, Caransebeş, Galaţi, Sighet etc. Ba chiar unele dintre ele, cu zidurile slăbite în urma diverselor cutremure, sunt gata să fie demolate. Noi credem că nu trebuie lăsate să dispară. Ele trebuie luate sub îngrijirea societăţii civile şi conservate. Pentru ce conservate? Pentru că aceste locuri s-au gravat în istoria ţării noastre ca locuri de suferinţă pentru poporul român care, în planificarea comunistă, trebuia să dispară de pe faţa pământului. Rândurile pe care le scriem acum vor să se constituie într-o invitaţie faţă de acei români care, având şi posibilităţi materiale, pot lua în custodie o fostă închisoare sau alta, ca să o poată conserva ca atare. Spre neuitarea martirilor noştri.