Orice lege apare o dată cu infracţiunea la care se referă şi dispare o dată cu aceasta. Până acum la noi nu prea au existat infracţiuni care să fi dispărut, deci, nici legile aferente.

Ideea formulată atât de sugestiv în latină ? limba maternă a tuturor legilor ? este o excepţie de la regulă. Nu a apărut când s-a comis raptul ci atunci când s-a permis dezvăluirea lui publică şi a devenit posibilă încercarea de a se corecta nedreptăţile sociale provocate de el.

Raptul s-a manifestat sub diferite forme şi de către diferiţi infractori mascaţi sub culori publice şi partide aflate la putere şi care le confereau un statut oficial şi dreptul la ?partea leului". În cazul Adinei. Casa lăsată de tatăl ei ? omorât de legionari, i-a fost confiscată de aceştia, fără nici un fel de forme. De la aceştia a trecut în administraţie publică, dictatura comunistă a preluat-o tot fără forme şi a instalat acolo o primărie, iar după 1990 Adina, care în jumătatea de secol care a trecut şi-a făcut un apartament de 2 camere, s-a gândit că ar avea dreptul să-şi ia totuşi înapoi casa făcută de tatăl ei ca zestre. Căsătoria ei se consumase cu soţ cu tot, era singură, văduvă, bătrână când s-a prezentat cu încredere la autorităţi să-şi revendice proprietatea, funcţionarii s-au crucit văzând că o persoană atât de firavă şi de în vârstă pretinde o asemenea casă. În capul lor nu prevala dreptul ei ci alte principii de echitate, printre care ? de ce ea şi nu noi?

Toţi anii de după 1990 şi i-a consumat bătând tribunalele, plătind avocaţi, a şi câştigat de câteva ori, dar a apărut ?recursul în anulare" care i-a frustrat pe mulţi, şi pe ea, de dreptul lor de proprietate. Acum a câştigat.

La ce-i va mai folosi? La 85 de ani, bolnavă, cu voce stinsă îşi formulează ultima dorinţă: dacă va câştiga, să fie făcută o fundaţie cu numele tatălui ei, Victor Iamandi. Dacă nu, nu. Încearcă încă să înţeleagă cum o idee poate fi frântă şi chiar compromisă de funcţionari, de birocraţie.

Cu câteva zile în urmă, un ziar anunţa decesul scriitoarei şi traducătoarei Adina Arsenescu care ? spunea anunţul ? a luptat cu prea multe greutăţi pentru fiinţa ei delicată.

La plecarea în străinătate, unde emigrase soţul ei, Laura a fost silită să vândă statului pe suma de 40.000 lei jumătate din apartamentul care costase 300.000. Cealaltă jumătate fusese confiscată la plecarea din ţară a soţului. După 1990, au început şi ei lupta pentru a obţine restituirea apartamentului. După ani de procese câştigate şi pierdute în baza aceloraşi legi, i s-a restituit jumătatea soţului, care fusese confiscată la emigrarea acestuia.

? Partea dumitale a fost vândută, nu confiscată.

? Am fost obligată să o vând, altfel nu mi se elibera paşaportul.

? Nu are importanţă. Aţi luat bani. De ce nu aţi donat-o statului?

? Am făcut ce mi s-a spus. Iar un teren din Sinaia l-am donat şi tot nu mi se restituie.

? Mai faceţi dumneavoastră un proces ? o sfătuieşte concesiv funcţionarul. A mai făcut un proces, pe care l-a câştigat. La câteva luni după ce a murit.

Tina: A câştigat procesul de restituire a casei părinteşti după 6 ani de eforturi. Era fericită. Ne bucuram cu toţii pentru ea şi familia ei. A înfiat o fetiţă, pentru că ea şi soţul ei îşi doriseră, dar nu au avut copii.

A montat schele, a aranjat faţadele. Când nu se mai aştepta nimeni, a apărut ?recursul în anulare". Una din cele două întreprinderi care gestionau casele naţionalizate vânduse apartamentul principal chiriaşului care îl deţinea, Tina şi familia locuind la demisol.

Acum urmează alt proces. Între timp, Tina a făcut Parkinson. Şi ei o să i se restituie casa, dar anii, dar sănătatea?

Violeta a fost o femeie de o frumuseţe răpitoare. Dintr-o familie bogată de boieri din Craiova. Imediat după căsătorie, soţul şi tatăl ei au fost arestaţi şi deportaţi în Dobrogea, ea a fost scoasă din casă, zeci de ani a locuit împreună cu mama ei într-o mansardă. N-a înţeles niciodată ce se întâmplă, toţi prietenii şi toate rudele ei erau în aceeaşi situaţie, toţi încercau să se adapteze. Ea se mulţumea cu puţinul pe care îl obţinea ca dactilografă poliglotă, îşi ascundea cât putea originea socială, era permanent în pericol să cadă pradă şefilor imorali şi afemeiaţi, era, practic, fără apărare în faţa vieţii. După vreo zece ani a aflat că soţul ei a murit într-un accident de muncă în primul an de detenţie. Habar nu avea că de atâta vreme era văduvă. Tot timpul sperase să-şi revadă soţul care o adora şi pe care îl iubea. Nu putea să creadă că nu-l va mai vedea, că ochii lui, pentru care nu mai exista nimeni în afară de ea, a căror privire o încălzea, îi dădea siguranţă, nu vor mai fi. Ochii lui i-au rămas în suflet toată îndelungata ei viaţă tristă şi chinuită. După 1990, deşi foarte în vârstă, a început şi ea să-şi caute drepturile. Să ceară moşia şi conacul din Craiova, moştenire de la părinţi, via de la Valea Călugărească, moştenire de la socri. Avere multă, care cerea cheltuieli, eforturi. De unde forţă? De unde bani? Soluţiile le-au găsit avocaţii. Duc ei procesul, pentru jumătate din ceea ce obţin, restul va reveni după voinţa ei, unui cămin de orfani.

Şi la capătul vieţii şi al răbdării, aşteaptă, bolnavă, în spital, rezultatul procesului, de care ea nu va mai putea beneficia în nici un fel.

Casele care nu au fost restituite au fost vândute pe baza legii 112. Legea asta este haioasă din cale-afară. A încurcat lucrurile complet. În baza ei, fostul proprietar nu mai este proprietar, statul care devenise proprietar nu mai este nici el, dar şi-a păstrat dreptul de a-şi lua înapoi proprietatea, iar actualul proprietar este şi nu este proprietar. Are toate obligaţiile de proprietar ? să întreţină, să restaureze, să consolideze ? nu trebuie uitat că este vorba de case foarte vechi. Dar dacă nu poate întreţine, restaura, consolida, şi mulţi n-o pot face, fondul de locuinţe se degradează, oamenii se chinuiesc să-şi plătească sumele exorbitante la întreţinere, unora nu le rămân din

salarii sau pensii nici bani de mâncare.

Interzicerea vânzării caselor cumpărate în baza acestei legi care te leagă de casă fără a-ţi asigura dreptul de proprietate distruge vieţile multor oameni şi multă avuţie naţională, aproape tot atât de multă cât naţionalizarea. Dacă actualii proprietari-neproprietari ar putea vinde locuinţa în care stau ca într-un domiciliu forţat, poate şi-ar cumpăra o locuinţă mai ieftină, care nu le-ar consuma tot venitul, iar cel care ar cumpăra poate ar avea cu ce să întreţină şi să restaureze casa cumpărată. Pe când aşa, oameni şi case sunt sortiţi pieirii nu numai din cauza unui posibil cutremur, ci, mai ales, datorită stării materiale proaste.

Inconsecvenţa guvernanţilor în privinţa drepturilor şi obligaţiilor asociaţilor de proprietari, desele decrete fără instrucţiuni de aplicare, frământările inutile, nerezolvabile, încurcă relaţiile sociale, ţin în loc societatea şi din acest punct de vedere.

Asta, ca să vorbim despre restitutio doar în problema averilor.

Dar cei ce au făcut pe nedrept ani de detenţie, de domiciliu forţat, care au suferit frustrări nemărginite pantru opinii diferite sau contrare conducerii? Scriam cândva despre Babu Ursu, care a fost omorât în închisoare, despre Radu Filipescu, care doar printr-o minune nu a fost exterminat.

L-am cunoscut pe profesorul Nicolae Mărgineanu la ieşirea din închisoare. După ani de detenţie, fără nici o vinovăţie, îşi păstrase bonomia, revenise la viaţă. Nu cerea să i se restituie ceea ce îi fusese luat. Doar, din când în când, întreba:

? Dar cei 16 ani ai mei? Cine mi-i mai dă înapoi?

Petronela Negoşianu, scriitoare, dispărută de curând dintre noi, a făcut ani de detenţie numai pentru că nu şi-a divulgat prietenii care comunicau cu Europa Liberă.

Şi atâţia?

Vorbind cu o fostă colegă despre necesitatea acestor restituiri, mi-a spus, plictisită:

? Of, ce m-am săturat de atâtea restituiri. Nu mai încetăm cu scormonirea trecutului.

? Bine, dar nu trebuie să se ştie?

? Da? ştim destule!

? Dumneata ştiai? Eu nu ştiam. Copiii mei nu ştiau. Trebuie să aflăm, să aflăm.

? La ce foloseşte?

? Să nu se mai repete.

? Da? ce mare lucru s-a întâmplat ?

? Cum, ce mare lucru? Au murit oameni, au pierdut ani în detenţii nemeritate, au pierdut averi.

? Au murit şi înainte de război.

? I-am plâns pe toţi care au suferit nedreptăţi. Sunt eroii noştri mai importanţi sau mai puţin importanţi, dar au suferit, în timp ce noi am trăit mai mult sau mai puţin normal, neavând habar de durerile lor.

? Dacă am putut trăi liniştiţi alături de atâta suferinţă, de ce trebuie să ne mai tulburăm acum?

Unii vor să uite sau să nu afle. Îşi vor conştiinţa curată. Ştiu că nu o au. Indiferenţa este la fel de culpabilă ca şi crima la care asişti. Iar trecutul nu iartă.