Părinţii mei! Ce greu este să vorbesc de dânşii, să pot pune în cuvinte faptele lor, oglindind însuşirile lor, care au făurit o pagină măreaţă a istoriei române.

Un Rege şi o Regină în tot înţelesul cuvântului, falnici şi blânzi, părinţii poporului lor.

Tata era cel mai modest dintre oameni, umplându-şi misiunea de mare Rege din datorie şi dragoste de ţară. Pentru el însuşi nu-şi dorea nimica. Îmi amintesc reîntoarcerea lui dintr-o călătorie. După ce ne împărţise nouă frumoase daruri, ne arată un obiect preţios, zicând: ?Asta mi-am cumpărat-o mie", zâmbea la noi ca un copil mândru, dar cam îndrăzneţ. Nu trecură multe zile şi veni la Mama, cu acelaşi obiect, zicând că nu are ce face cu el şi să-l puie Mama unde crede ea mai bine. Plăcerea de a poseda îl lăsa rece. În schimb, Mamei îi plăcea posesia, nu ca avuţie, ci pentru satisfacţia artistică ce-i dădea punerea în valoare a unui obiect, fie el o operă nepreţuită de artă, sau o oală ţărănească. De aceea, orice dar o bucura colosal, mic sau mare, o floare, un tablou, o broderie, orice lua în mâinile ei căpăta un preţ cu totul aparte şi-ţi mulţumea aşa de inimos încât te simţeai mai bogat pentru darul făcut. Avea înţelepciunea să ştie că pentru a şti să dăruieşti trebuie să ştii să şi primeşti. Şi ea dăruia cu o mărinimie neîntrecută la tot omul, la timp şi nimerit. "La ce bun, zicea ea râzând, să dai o haină de culoare strigătoare unei femei bătrâne pentru că o dorea când era tânără, dă-i-o la timp!" O văd şi azi ascunzând de la slugi cadourile de Crăciun, spre a le face surpriza sub pom. Şi ea şi Tata aveau întotdeauna timp pentru mic şi mare, să-i asculte, să-i ajute sau să le primească sfaturile. ?Numai cei care n-au ce face nu au timp", ziceau

ei citând pe Carol I.

Amândoi erau adânc credincioşi. Tata, bun catolic, ţinea la dogme. Mama era delicios de nedumerită în privinţa legilor bisericeşti, deşi îşi zicea anglicană. Îşi cunoştea însă Sf. Scriptură de la o scoarţă la alta şi aplica învăţăturile ei în toate împrejurările vieţii. Rezultatul era o perfectă armonie, deşi eram de trei confesiuni diferite. Discuţii aprige pe teme religioase ne erau cu totul necunoscute ? căci amândoi erau de o rară politeţe şi un frumos standard de bună creştere. Nu ne era niciodată îngăduit să uităm un ?te rog" sau ?mulţumesc". Odată, uitasem, dând o poruncă unei slugi, să zic ?te rog", - Mama mă trimise după el să-i cer iertare de această lipsă. Cât oi trăi nu voi uita această lecţie. Tot aşa nu ne permitea să lăsăm pe altul să strângă în urma noastră, sau să chemăm un servitor să ne execute ceva ce puteam face singuri. Niciodată nu am auzit un cuvânt urât din gura părinţilor. Simplicitatea lor era cumplită. Le lipsea ceea ce numim noi mofturi, având totodată o demnitate atât de mare, încât nimeni nu ar fi cutezat o necuviinţă faţă de ei. Crescuţi şi trăind numai în atmosferă regală, ei nu s-au îndoit o clipă de demnitatea lor, de locul lor pe acest pământ, cu toate îndatoririle şi avantajele regale. Incognito le era un cuvânt fără înţeles. Odată, în Palestina, la Nazaret (Mama era incognito), un călugăr ne arăta casa Fecioarei Maria. Mama, dorind o informaţie, puse o întrebare. ?Aşteaptă până vin ceilalţi şi atunci am să-ţi spun!" Mama se întoarce la mine: ?Ce să-ţi spun, nu-mi place deloc să fiu incognito", zise ea cu indignare şi în acelaşi timp râzând de absurda situaţie. Nu se îndoia că cineva n-ar cunoaşte-o sau ar incomoda-o. La Viena, plimbându-se pe jos, când trecea o stradă o traversa cu desăvârşită nebăgare de seamă faţă de circulaţie. Când eu protestam, ea zise: ?Dar cine m-ar călca pe mine?" Şi fapt este că circulaţia îi făcu întotdeauna loc.

Erau darnici, largi în vederi, blânzi şi totuşi plini de autoritate. Fiind şi drepţi şi sinceri, forţau şi pe cei din jur să le fie asemănători, căci erau fără prihană, aşa că vicleşugul nu le putea face capcană. Avea darul de a se putea pune pe nivelul oricărui om, să le dea toată atenţia şi cel mai mult, tot omul îi interesa cu adevărat, fie el politician, intelectual sau împărat.

Casa lor era cu adevărat cuvânt deschisă tuturor. Un bătrân ţăran din Valea Bistriţei, ce-l cunoscusem din zilele războiului 1916-1918, la Bicaz, veni în zilele de pace la Cotroceni să-i vadă, Regele şi Regina, care l-au primit şi găzduit la Palat. Moş Cerbu le spusese şi povestise multe, ceru şi mult, la care mama zâmbea şi zicea da, da, fără a pricepe tot ce zicea. După plecarea lui îndărăt, la cocioaba din Munţii Moldovei, veniră curtenii supăraţi să spuie că moş Cerbu luase cu el tot ce era în cameră, zicând că era dar de la Vodă! Tata ridică o sprânceană şi dădu din umeri, iar mama râzând răspunse: ?Oh, se prea poate că mi le-a cerut aceste lucruri şi că eu nepricepând am zis da, în orice caz el are mai mare nevoie de ele decât noi!" Tot aşa o bătrână turcoaică de la Balcic, Şefica, reuşi mulţumită unei fotografii a mamei să vină şi ea în vizită la Cotroceni, unde răzbi până sus, unde, aşezându-se turceşte pe coridor, aşteptă trecerea Reginei. Da, ei erau cu adevărat părinţii poporului lor întreg!

Când boala grea şi nemiloasă-l lovi pe Tata, a suportat-o cu stoică răbdare şi resemnare, singura lui grijă fiind să nu incomodeze pe nimeni, şi să-şi facă datoria până la sfârşit. Îl văd încă, palid şi aţipind mereu de slăbiciune, şi totuşi citind mai departe şi iscălind decrete. Ploua în noaptea de 20 iulie, îi mergea mai bine şi ne ură noapte bună, zâmbind mulţumit. Mama dorea să vegheze lângă dânsul, dar el nu voia ca ea să se ostenească pentru el, aşa că se aşeză în ascuns la uşa lui. Noi, ceilalţi, ne culcarăm. Sora mă trezi, repede chemai pe fraţi, alergând în camera Tatei. Era în braţele Mamei, privea la ea netulburat şi auzii cum şopti în englezeşte: ?Sunt cam obosit, mă voi odihni puţin" şi capul îi căzu pe umărul ei. Astfel, fără luptă, îşi găsi odihna, acest om blând şi drept care-şi călcase de două ori pe inimă, ostenit de ani de muncă şi dragoste pentru un popor străin, ce-l făcuse al lui.

11 ani încă rămase Mama între noi, ani trişti şi grei pentru dânsa, ani în care am ajuns s-o cunosc tot mai mult, în care înţelegerea noastră întotdeauna puternică îşi ajunse la neumbrita ei desăvârşire. Mama era de o bunătate fără margini. Darnică o ştiu toţi, dar ce departe-i mergea puterea iertării, puţini o ştiu, căci nu ierta numai pe aceia care i-au făcut rău personal, ci chiar pe cei care o loviseră prin copiii ei. ? Un anumit profesor X, de care povesteşte în ?Povestea vieţii mele", care a avut o influenţă rea asupra fiului încredinţat, căzu în decursul timpului în zile grele. Mama a fost aceea care l-a susţinut şi i-a dăruit cu ce trăi mulţi ani de-a rândul. Tot aşa o femeie, al cărei nume n-a intrat în istorie, dar care-i făcu multe ceasuri amare, găsi în ceasul necazului ei pricepere numai la Mama, căreia îi datora la urmă şi acoperişul sub care locuia, doctorul şi medicamentele şi, când o crudă boală îi curmă zilele, Mama a fost aceea care i-a dat o înmormântare creştinească. Nenumărate au fost ajutoarele date pe ascuns atâtor nenorociţi fără nume. În ultimele zile la Dresda, când cumplit slăbită de boală îşi pierduse acel ?joie de vivre", ce-i făcuse viaţa o nesfârşită activitate, îmi zicea: ?Săracul profesor, iar nu i-a reuşit ultima injecţie. N-am reacţionat, îmi pare aşa de rău, bietul om, e aşa de deziluzionat!" Şi atunci se gândea la celălalt, la reuşita doctorului mai mult decât la însănătoşirea ei. Deşi voia să trăiască, problemele timpului o interesau grozav. Era conştientă însă că nu mai are multe zile şi înfăţişa aceasta cu regească demnitate, fără teamă, fără preget şi cu caracteristică blândeţe. Îmi spunea ultima oară când ne-am văzut că întinsese mâna unei persoane ce o mâhnise adânc. ?Nu mi-a mai rămas decât să fiu bună!"

N-am fost împreună în ceasul când îşi închise ochii pe veci. Domnul în Marea Sa milă şi înţelepciune ne-a scutit de durerea despărţirii. Ne zisem la revedere la Dresda, pentru a ne revedea în Ţară, unde eu am sosit abia să pot îngenunchia lângă superba imagine împietrită a celeia care fusese Mama mea iubită şi cea mai

apropiată fiinţă a sufletului. Şi-n ceasul acela al celei mai cumplite dureri omeneşti am ştiut că nici moartă nu putea face umbră între noi, că am rămas unite ca şi-nainte şi că pieirea nu-şi are locul în adevăr, ci că totul e apururi viaţă-n Domnul!

Scrisori ale Principesei Ileana către Petre Papacostea Bran, 31 August 1943

Domnule Papacostea,

Încă sunt sub puternica impresie a minunatei conferinţe asupra părinţilor mei. Am rămas uimită de ce bine şi adânc i-ai înţeles, ca oameni şi ca domnitori, şi că ai apreciat la justa lor valoare calităţile lor complimentare şi adânca lor pricepere şi prietenie ce-i lega unul de altul pe calea datoriei şi a dragostei pentru poporul Român.

Cuvintele matale aşa de minunat alese au stârnit în mine atâtea gânduri din acel trecut ce-l port mereu în mine şi din care caut în zilele grele de azi, păşind aşa cum pricep, că ar dori Ei să făuresc viitorul.

De Tata mă lega tot ce poate lega un copil de Părintele lui, dar vedeam în el şi pe Regele meu pentru care am avut şi am o adâncă dragoste şi veneraţie. Mama mi-a fost ?tot" pe acest pământ. Mamă, Regină, prietenă, tovarăşă. Între noi a fost cea mai perfectă înţelegere. Nu pot îndestul mulţumi lui Dumnezeu că mi-a dat să cunosc o atât de perfectă şi neumbrită dragoste. Nici un cuvânt aspru, nici o supărare, neînţelegere sau teamă nu şi-au găsit loc între noi, aşa încât şi astăzi dispariţia ei materială nu ne desparte. O simt mereu alături şi, dacă, uneori şovăi de la datoria ce mi-am impus-o lângă răniţii români în Germania, sau oboseala pare a mă copleşi, gândul la Ea, la curajul, puterea şi credinţa Ei îmi dă noi puteri şi vlagă.

Am să caut să-ţi povestesc pe lung amintirile ultimilor ani ai Părinţilor, căci eu am fost la sfârşit cea mai aproape de ei zi de zi. Dar pentru aceasta îmi trebuie timp.

Din toată inima îţi mulţumesc pentru cuvintele minunate prin care serveşti şi trecutul şi viitorul.

IleanaDragă D-le Papacostea,

Aşa de mare plăcere mi-a făcut că m-ai chemat la telefon, atâtea s-au petrecut de când ne-am văzut, şi nu cutezam de teamă să-ţi fac vreun rău să te caut, dar cum cum vin la Bucureşti te voi chema să stăm bine şi îndelung de vorbă.

Suntem toţi sănătoşi şi foarte ocupaţi. Copiii învaţă pe capete, eu la spital am devenit o cumplită infirmieră azi. Ai fost aşa de bun să ne ajuţi o dată cu vopsea, oare ne poţi îndruma şi azi cum am putea-o obţine! Maiorul Ceoarbă vine în numele meu şi îţi va putea povesti mai pe larg tot ce facem.

La mulţi ani şi tot ce e bun!

Ileana