Unul dintre primele efecte ale stalinizării României şi ale instalării NKVD-ului pe teritoriul ţării noastre a fost arestarea şi deportarea unei mari părţi a populaţiei de obârşie germană în Uniunea Sovietică. Precizăm că este vorba de cetăţeni români dintre care cei mai mulţi se trăgeau din familii stabilite în spaţiul românesc de sute de ani, în principal în Transilvania. ?În unele oraşe muntene şi moldovene au fost la început şi colonii de saşi, veniţi din Transilvania (aşa, de pildă, în Câmpulungul Muscelului, în Râmnicu Vâlcea, în Târgul Neamţ, în Baia şi în Suceava) sau de germani veniţi din Galiţia (în Siret)" (cf. lucrării Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, de Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Buc., Ed. Albatros, 1975; aceiaşi autori arată că primele aşezări ale coloniştilor saşi ? saxoni, ca şi ale populaţiei germanice venite din Flandra şi din părţile Rinului de mijloc datează de pe vremea regelui maghiar Géza al II-lea, în prima jumătate a secolului al XII-lea). În ce priveşte structurile administraţiei de stat medievale, este suficient să notăm că termeni ca pângar ? consilier orăşenesc (din bürger) ori şoltuz ? conducătorul unui oraş din Moldova ş.a. provin din germană. Nu mai vorbim de marile biserici construite începând cu secolul al XIII-lea, precum Biserica Neagră din Braşov sau cele de la Bistriţa, Rodna, ori bisericile-cetăţi, categorie în privinţa căreia cel mai strălucit exemplu rămâne ansamblul de la Biertan, în apropiere de Mediaş. De la Timişoara până la Suceava, influenţa germanică este vizibilă, iar oraşe ca Sibiu ori Sighişoara îşi datorează calităţii de burg medieval inconfundabilul lor aspect şi marele interes pe care îl suscită pe plan european. Solida, serioasa lume germanică, vieţuind secole alături de populaţia românească majoritară, a contribuit enorm la cultura şi civilizaţia spaţiului configurat de Carpaţi, Dunăre şi Mare. Invazia sovietică şi instaurarea bolşevismului au dat acelei lumi o lovitură groaznică, urmările fiind dezastruoase pentru întreaga ţară.

11 ianuarie 1945

În dimineaţa acelei zile fatidice, în jurul şcolii primare din centrul Constanţei (acum transformată în anexă a Muzeului de Artă) au fost postate santinele. Puţinii trecători, zgribuliţi de frig, au remarcat că un grup de ofiţeri ruşi şi de civili vorbind ruseşte dădea târcoale clădirii. Localnicii s-au îndepărtat imediat. Teama, insinuată în suflete încă de la apariţia ?eliberatorilor" şi care avea să devină de-a dreptul teroare, îşi făcea simţite primele efecte. Nimeni nu-şi închipuia, însă, că şcoala 12 va deveni lagăr de concentrare. Cu patru luni în urmă, la 30 august 1944, Gheorghiu-Dej şi Gheorghe Apostol salutaseră intrarea trupelor Armatei Roşii în Capitală, primul rostind fraza, de un cinism fără pereche: ?Viaţa poporului român este legată de democraţie". Primele fructe ale acelei ?democraţii" au fost jafurile, violurile, spolierea ţării, trimiterea multor militari în străfundurile Siberiei. În ianuarie 1945, la Constanţa a început marea razie care a premers deportării cetăţenilor români de origine germană, membri ai unei comunităţi puternice reprezentate în oraşul de la mare, dar şi în importanta comună Mihail Kogălniceanu, la Cobadin, Lumina şi în alte localităţi. Printre cei duşi cu ?balalaica" în spate la şcoala-lagăr s-au aflat doi oameni pe care i-am cunoscut după ani de zile de la revenirea din captivitate: Gheorghe Clain şi Dumitru Hess. Între ei există interesante asemănări, de-ar fi să amintesc doar faptul că, deşi nemţi din tată-n fiu, au primit prenume româneşti, iar soţiile lor au fost românce. Amândoi proveneau din familii ai căror străbuni se aflau de multă vreme în România.

Gheorghe Clain, salvat de boală

Nu este nici un paradox: îmbolnăvindu-se grav, nemaifiind bun de muncă, a fost trimis din Donbass în România, să moară acasă. Dumnezeu a vrut, însă, ca omul să supravieţuiască. A mai trăit aproape un sfert de secol după cumplita experienţă a deportării. L-am cunoscut îndeaproape: a fost bunicul soţiei mele, tatăl mamei acesteia. Se căsătorise cu o româncă, de fel din Ialomiţa. Ştia nemţeşte, dar în familie nu a vorbit germana. Nu şi-a învăţat nici măcar pe unicul său copil, soacra mea. Fără prea multă instrucţie, avea un scris caligrafic, de o frumuseţe deosebită. Gândea ?nemţeşte", riguros, temeinic, chibzuind totul pe îndelete. Când se apuca

de treabă, ce făcea făcea fără cusur. Extrem de econom, ca să poată răzbate prin necazurile pricinuite de război, nutrea un respect cvasireligios pentru muncă. Meticulos, dădea aceeaşi atenţie ţinerii unui registru de contabilitate ca şi reparării unei încuietori sau pingelirii unei perechi de pantofi. După moartea lui (la vârsta de 70 de ani, în 1970) am găsit nenumărate scule şi instrumente, în special de mecanică. Boala soţiei, tuberculoza, a fost brusc agravată de evenimentele din acea sinistră zi de ianuarie 1945 când femeia şi-a văzut soţul şi fiica, Maria Clain (în unele acte apare şi forma ?Klein" pe care bărbatul nu a folosit-o), ridicaţi de acasă şi duşi spre deportare. Evident, fiica nu era mai ?nemţoaică" decât mama, al cărei nume nu a apărut pe listele furnizate NKVD de cozile de topor din poliţia împânzită de proaspeţii comunişti, dar exista vreo logică în toată acea acţiune diabolică? O altă logică în afară de cea a crimei şi a samavolniciei? Dumnezeu a vrut ca măcar tânăra să fie salvată căci, în dimineaţa zilei în care ?lotul" pregătit pentru deportare urma să fie îmbarcat în vagoanele de vite aflate în gară ? pe atunci situată la câteva sute de metri de şcoală ? preşedintele sindicatului de la CFR, unde lucra tânăra, a intervenit să fie eliberată pentru câteva ore, exact timpul necesar ca să ajungă la starea civilă, unde a intrat ?Clain" şi de unde a ieşit ?Ionescu", datorită bunăvoinţei primarului care a eliberat pe loc un certificat de căsătorie. Astfel, în Donbass, marele bazin carbonifer din Ucraina, din familie nu a plecat decât Gheorghe. După plecarea omului, soţia, Didina Clain, a devenit chiriaşă în propria ei casă. Doar era ?soţie de deportat"! Toate acestea i-au scurtat femeii viaţa, ducând-o prematur în mormânt. În ce-l priveşte pe bărbat, din omul de numai 45 de ani, plecat sănătos-tun, n-a rămas decât o umbră. Sleit de ?călătoria" în vagonul de vite pe timp de iarnă, crunt lovit de boală (cu care, dacă ne putem exprima astfel, a avut, totuşi, noroc căci s-a întors mai devreme decât anul 1948, cât planificaseră ?eliberatorii"!), Gheorghe Clain a rămas marcat trupeşte şi sufleteşte pentru tot restul vieţii. În mintea lui, obişnuită să caute mereu relaţia cauză-efect, nu încăpeau, raţional, nimicirea libertăţii, distrugerea legăturilor cu universul lui simplu, organizat după reguli stricte: casă-slujbă-casă, într-o ordine care părea imuabilă. Nu a mai fost acelaşi om. Dăduse ochi cu forţele Răului şi întâlnirea aceasta de coşmar l-a zdruncinat în toate fibrele fiinţei lui de cetăţean leal ţării unde se născuseră bunicii şi părinţii, unde veniseră pe lume el însuşi şi copilul lui.

Dumitru Hess, neamţul care nu ştie nemţeşte

Omonimul celebrului fugar în Anglia, cu care nu are, de altfel, nici o altă legătură decât coincidenţa patronimelor*, e născut din tată german şi mamă româncă. E constănţean get-beget. Bunicii dinspre tată erau din Prusia Orientală, pictori de biserici care, înainte de 1917, cutreieraseră Rusia şi Turcia, stabilindu-se la bătrâneţe la Constanţa. ?N-am făcut şcoala germană, nici nu ştiu nemţeşte, în casă se vorbea numai româneşte", mi-a spus domnul Hess. Domnia sa mi-a confirmat ceea ce ştiam de la bunicul soţiei mele: poliţia a dat ocupanţilor lista cu cei care purtau nume germane. Paradoxal, tatăl domnului Hess nu a fost înscris pe listă, fiul ? da, deşi, conform legii, nici nu era major. În 1945 avea 19 ani şi lucra în port. Un agent al Căpităniei l-a dus la poarta 3 de unde a fost luat de poliţişti. Seara, acasă, mama i-a pus câteva lucruri într-o boccea, băiatul şi-a luat rămas-bun şi a fost escortat la şcoala-lagăr. ?Aveam un frate de 12 ani şi o soră de 21 de ani, studentă la Bucureşti. Părinţii au ascuns-o, vistavoii n-au dat de ea, a scăpat." Rechiziţionaţi ca nişte obiecte, oamenii ? vreo 300, ridicaţi din toate comunităţile germane din judeţ ? au fost îmbarcaţi în garnituri aflate în triajul gării, la vreo sută de metri de şcoală. În vagoane de vite? l-am întrebat. Nu mi-a răspuns, izbucnind într-un râs care îl întinerea ? nu, în ?bou-vagoane speciale!" Se improvizaseră nişte laviţe din dulapi; pentru fireştile nevoi, o gaură într-un colţ, în podeaua vagonului. În mijloc ? o sobă tip ?godin". Vagoanele erau zăvorâte. Erau şi români printre deportaţi? Erau; culmea e că pe unul îl chema chiar Rusu, Anton Rusu. Dumitru Hess nu şi-a dat seama dacă fuseseră ridicaţi ca simpatizanţi ai nemţilor sau ca să fie la număr. (În puşcăria pe care am făcut-o circula o anecdotă kafkiană: cică un preot ar fi evadat dintr-un convoi strâns de ruşi dintr-un oraş, iar santinelele, dând de un alt preot pe stradă, l-ar fi băgat cu forţa în rânduri; la mirarea nacealnicului că nu corespunde numele, soldaţii au răspuns cu inocenţă ? popă a fugit, popă am adus! Dar dacă o fi adevărat?!) Cu Rusu şi cu fiul aceluia, Hess a fost până în Donbass, unde primul a şi murit. Drumul a durat vreo 12 zile, pe un ger cumplit. Mâncarea? ?Zeamă lungă ca s-ajungă, iar felul doi varză fiartă. În vagon, bărbaţi şi femei de-a valma. Când se duceau la colţ", ţinea cineva de acelaşi sex o pătură, fiind astfel satisfăcute cerinţele minimei pudori.

Donbass

O regiune minieră întinsă în bazinul Doneţului, cu imense zăcăminte de huilă ? acesta este locul unde au fost duşi. Contrar părerii curente, nemţii din Constanţa nu au lucrat în subteran, ci la construcţii. Dumitru Hess şi mulţi alţii au ajuns la Buros, un orăşel unde au fost cazaţi în subsolul unei clădiri enorme, înconjurată cu sârmă ghimpată şi păzită. Erau peste o mie de inşi, organizaţi pe brigăzi separate bărbaţi-femei (acestea lucrau la bucătărie). Întâi au fost scoşi la descărcarea materialelor de construcţii din vagoane. Hess a lucrat în aceeaşi brigadă cu Clain, cel care a avut şansa de a se îmbolnăvi. A cunoscut acolo nemţi din alte zone ale României şi a auzit că efectivul altor lagăre lucra în adâncurile minelor. La muncă mergeau încolonaţi, păziţi de câţiva inşi înarmaţi cu puşti Mosin Nagan, vechituri de pe vremea războiului ruso-japonez cu care, prin 1950, a fost ?dotată" armata română. Pe grâu, petrol şi bani buni. După vreun an de muncă la descărcat vagoane, tânărul de-acum de 20 de ani s-a plictisit şi a evadat. Nu singur, ci împreună cu doi saşi transilvăneni, mai în vârstă, între 30 şi 40 de ani. Învăţase ceva rusă, fapt care avea să-l scoată din multe încurcături. Cum nu erau plătiţi, au fugit fără nici un ban. S-au urcat într-un vagon de-abia descărcat, iar trenul a luat-o spre Kiev. În lagăr tocmai seara s-a observat că lipsesc trei deportaţi. Au fost descoperiţi într-o staţie numită Sinovata. Noaptea au petrecut-o la miliţie. Curios, nu i-au bătut. A doua zi i-au dus cu un GAZ la Orlovka unde era un mare lagăr de prizonieri de război: români, unguri, germani. (Observaţi, stimaţi cititori, că venise anul 1946, războiul se încheiase oficial la 9 mai 1945, iar Uniunea Sovietică nu eliberase prizonierii, încălcând fără jenă dreptul internaţional sub privirile neputincioase sau indiferente ale foştilor aliaţi occidentali, în ţările unde stânga prostalinistă devenea tot mai agresivă.) Acolo paza era severă. Fugarii s-au declarat români, nu germani. Uluiţi, au constatat că anchetatorul enkavedist habar n-avea de existenţa lagărului de la Buros. Dar nici ei nu ştiuseră că trenul îi dusese în direcţia opusă României. Complet izolaţi de prizonieri, după o zi şi o noapte au fost duşi la miliţie. Acolo li s-au restituit boccelele şi au fost daţi pe uşă afară. Pur şi simplu! Nu v-aţi închinat? l-am întrebat pe domnul Hess. ?Ba da, eram buimăciţi, nici nu ştiam ce să credem!"

Încă 16 luni ? ?preţul" întâlnirii cu patrula

Au luat-o pe jos către Apus. Au dat peste un sovhoz (gospodărie agricolă de stat) unde au găsit un grup de basarabeni liberi, veniţi în căutare de lucru. Binevoitor, nacealnicul ucrainean i-a pus să muncească la o fermă de porci. Când a venit primăvara, saşii ardeleni, colegi de evadare, au dispărut. N-a mai auzit nimic de ei. Peste vară a lucrat tot la sovhoz, de data asta ca văcar. Oamenii s-au purtat bine cu el. Brigadierul avea o vioară şi, cum Hess ştia să cânte, a devenit de neînlocuit la micile lor petreceri. Toate ? până într-o zi când prietenul lui ucrainean, acel brigadier, i-a spus în taină că i se luase urma şi va fi retrimis în lagărul de deportaţi. S-a hotărât să rişte plecând spre România. Ucraineanul a făcut un gest extraordinar: i-a dat pe fiul lui să-i arate drumul spre ţară. Şi i-a spus un amănunt cunoscut numai de oamenii locului: la toate trenurile de persoane, în ultimul vagon, rezervat exclusiv muncitorilor, nu se urcă nicicând vreun controlor. Băiatul l-a însoţit până la Kiev. De acolo Hess a luat trenul de Chişinău, unde l-a schimbat cu cel de Reni, cu gândul să treacă Dunărea înot. La coborâre, pe peronul gării Reni, ghinion! L-a înhăţat o patrulă. La miliţie a trebuit să spună cine e şi de unde vine. A fost urcat într-un tren şi dus sub escortă la Cetatea Albă. De acolo la miliţia de la Odessa. A fost transferat într-un lagăr de prizonieri români la Nikolaev, unde a lucrat ca salahor la construcţii. Întâlnirea cu patrula l-a costat încă 16 luni de captivitate.

Ghiuleaua nevăzută legată de picior

La începutul lui iulie 1948, un rus i-a şoptit că vor fi eliberaţi în curând. Nu l-a crezut. Avea 22 de ani şi jumătate şi era de trei ani şi jumătate în Uniunea Sovietică. Spusele rusului s-au adeverit. Prizonierii au fost duşi la gară cu muzica militară. Îi aşteptau tot bou-vagoane însă, culmea confortului, pe jos fusese aşternut fân. Erau şi nu erau liberi. Hess a ajuns în lagărul de triere de la Focşani unde a fost reţinut încă 14 zile ?în carantină". Familia nu mai ştia nimic despre el din acea zi de 11 ianuarie 1945 când fusese dus la şcoala-lagăr. Hess Dumitru absolvise patru clase de liceu. A vrut să continue, dar a fost ?sfătuit" să renunţe: ?ai fost deportat, trebuie să înţelegi..." Rămăsese cu tinicheaua. Pretutindeni s-a lovit de consecinţele statutului de fost deportat. Dumitru Hess, fiul lui Rudolf, protestant, şi al Elenei, ortodoxă, fusese botezat în religia mamei.

Comuniştii români şi NKVD-ul l-au smuls din lumea normală şi i-au distrus nu numai tinereţea, ci şi sănătatea, căci în Rusia a contractat o boală de stomac nicicând vindecată. De fapt, ca atâtor altora, lui Dumitru Hess i s-a distrus viaţa.

*

Din toate trăirile, gândurile, dorul de ţară şi de familie se înfiripă povestea tragică a unui om aruncat fără nici o vină în genunea Imperiului Răului. Concret, palpabil a rămas un document. Îl reproducem: ?Ministerul Muncii. Oficiul de evidenţă a documentelor de asigurare. Nr. 1971/1990. Pe baza actelor comunicate de Ministerul Asigurărilor Sociale al R.S.S. Ucrainene, cu adresa 026375/2.08.1991, se adevereşte de noi că cetăţeanul HESS DUMITRU, cetăţean român de NAŢIONALITATE ROMÂNĂ (subl. ns.) a participat la munca de reconstrucţie în URSS în perioada 11.01.1945 - 15.07.1948, fiind folosit la diferite munci. CIVIL DEPORTAT ÎN URSS." Ca şi naziştii, care nu s-au sfiit să deporteze în masă cetăţeni ai ţărilor cotropite, foştii lor prieteni deveniţi duşmani de moarte, bolşevicii au călcat în picioare dreptul ginţilor. Spaţiu al celei mai ignobile clase politice, aservită fără rezerve Kremlinului, România a cunoscut, la nici şase luni de la actul de la 23 august 1944, calvarul unei ample categorii de cetăţeni a căror unică ?vină" era de a fi de obârşie germană. Criminala deportare a etnicilor germani în Uniunea Sovietică a fost realizată de poliţia română, proaspăt încadrată cu elemente de lumpenproletariat, provenite din lumea declasaţilor sau din tineretul comunist, cu ajutorul unor chestori care, nu peste multă vreme, aveau să simtă pe pielea lor ce înseamnă puşcăria comunistă ? în colaborare cu ocupanţii şi sub ordinele şi supravegherea directă a NKVD.