Cartea Le livre noir du communisme (?Cartea neagră a comunismului"), editată spre sfârşitul anului 1997, la Paris, de Robert Laffont, şi care a fost tradusă şi pusă la dispoziţia cititorilor români de Editura Humanitas, a stârnit o vâlvă extraordinară. Ceea ce ne interesează pe noi, cei ce-am cunoscut în România teroarea, crimele şi teribila represiune exercitată de organele Securităţii, este tăcerea remarcată de unul dintre cei şase autori ai cărţii sus-amintite, respectiv Stéphane Courtois, care se întreabă:

?Pentru ce această tăcere ?academică? despre catastrofa comunistă care, de 80 de ani, a atins aproape o treime din umanitate, pe patru continente? (?) Ne aflăm, oare, în faţa unei imposibilităţi de a înţelege sau, mai degrabă, este vorba de un refuz deliberat de a şti, de o teamă a înţelegerii?"

Este suficient să pomenim de poetul catolic cubanez Armando Valladares (un text al lui Valladares a fost publicat în revista Memoria, nr. 36-37 n.n.), condamnat la 30 de ani temniţă grea, care, într-o scrisoare pe care a reuşit s-o trimită clandestin, din fundul celulei sale, unor prieteni, denunţa cu tărie ?tăcerea complice şi fricoasă" a intelectualilor, a politicienilor, a oamenilor de cultură, a presei lumii libere, a unor organizaţii internaţionale ?controlate de comunişti" (ca Amnesty International), strigându-şi astfel durerea: ?Va veni ziua când se vor cunoaşte barbaria, asasinatele, torturile; sângele şi

În veac să n-ai iertare

Moto: ?Zis-a nebunul în inima sa:

Nu este Dumnezeu!" (Psalm 13.1)

În veac să n-ai iertare, rămâie-n veac sminteala

De-a irosi pe stihuri hârtia şi cerneala,

De-aţi vinde conştiinţa pe-un mârşav blid de linte,

Pupând în fund Partidul, râzând de cele sfinte,

De-a ridica spre ceruri bicisnici pumni de ură,

O, javră autohtonă, celebră stârpitură,

Mucegăită hrubă, cu miros de latrine,

În care zac strămoşii asasinaţi de tine?

În veac să nu te ierte văzduhul, brazda, apa,

Să te mănânce viermii, să nu te-ncapă groapa,

Fiindcă-n veac poporul nu-ţi va ierta, Arghezi,

Scuipatul minţii tale, de-un preţ cu căcărezii!

Nu l-am citit decât soţiei mele, de îndată ce l-am scris, şi în seara aceleiaşi zile fratelui meu Nicolae, sosit în vizită la noi, care, încântat de ?talentul furtunos" de care dădeam dovadă (?Auzi, să compui în cap, mergând pe stradă"), m-a sfătuit, totuşi: ?Rupe hârtia asta, că-i vai de tine dacă te prinde cu Arghezi-n buzunar!" De fapt, n-am rupt foaia de hârtie cu buclucaşa mea satiră, ci am uitat-o în buzunarul hainei pe care o îmbrăcam în fiecare dimineaţă, mergând la serviciu. Până când? Până când, în noaptea de 7 martie 1959, mai bine zis în miez de noapte, ne-au trezit din somn trei-patru indivizi, năpustindu-se în holul apartamentului sub pretextul verificării buletinului de identitate. Noi ne-am dat imediat seama care era scopul invaziei lor nocturne, aşteptându-ne, oarecum, la această ?surpriză" şi având pregătite, din timp, două mici valize cu cele necesare unei arestări şi condamnări. Primul lucru a fost ca unul dintre invadatori să verifice radioul (dacă n-am ascultat ?Europa Liberă" înainte de culcare), iar altul să-mi scotocească buzunarele hainei, pe care o agăţasem de un scaun, în loc s-o pun în şifonier ?ca toată lumea", cum mi-a reproşat soţia la eliberare. Mi-au descoperit, astfel, preţioasa ?pradă", precum şi toate notiţele, însemnările, scrisorile, mă rog, întreaga mea zestre literară clandestină, ?de sertar", realizată nu în vederea publicării, ci, conform mentalităţii securiste, pentru cine ştie ce ?complot" anticomunist, ca ?duşman al poporului".

La al doilea pas al cercetării lor a trebuit să scriu pe fiecare petec de hârtie: ?Găsită la mine cu ocazia percheziţiei, 7.3.1959" şi să semnez ?citeţ". Când am ajuns la foaia cu În veac să n-ai iertare mi-am amintit, în câteva fracţiuni de secundă, de cuvintele fratelui meu: ?Rupe hârtia asta, că-i vai de tine dacă te prinde cu Arghezi-n buzunar!" Şi mi-am mai adus aminte de încă un fapt, povestit de soţia mea, ce i s-a întâmplat unei tinere fete de 16 ani, Marioana Cantacuzino (nepoata lui George Enescu şi viitoarea scriitoare Oana Orlea), arestată şi ea, de-a valma cu alte fiinţe nevinovate: descoperindu-se, la plecarea acasă a unei deţinute, o bucăţică de hârtie în care biata Marioana îi scrisese mamei sale, în limba franceză, câteva cuvinte, ea a răsturnat ? profitând de neatenţia anchetatorului ? călimara cu cerneală de pe birou peste misiva cu pricina, spre a împiedica descifrarea conţinutului. Cum nu aveam şansa unei călimări, folosind doar pixul pentru semnăturile ce mi se cereau, mi-a venit ideea să mototolesc hârtia, sperând să fac să dispară în special pasajul sinistrei mele culpabilităţi: ?Pupând în fund Partidul" (mai ales că ?în fund" era scris? pe româneşte).

Pentru a pune capăt gestului meu ?fraudulos", au tăbărât cu toţii peste mine, lovindu-mă cu pumnii, umplându-mă de sânge şi punându-mi cătuşe la mâini, spărgându-mi ochelarii, fără să se sinchisească de spaima şi durerea soţiei mele. Pe la ora 5 dimineaţa m-au zvârlit într-o maşină, mi-au pus ochelarii negri pe ochi şi m-au dus la închisoarea Uranus, unde am avut parte de cea dintâi anchetă, legată de reconstituirea ?corpului delict", deteriorat de mine?

Mă găseam într-o mare încurcătură. Pe unde să-mi mai scot cămaşa? Eu stăteam pe scaun, la o masă, cam la 5 metri vizavi de biroul căpitanului anchetator. Miop fiind şi fără ochelarii pe care mi i-au spart bătăuşii securişti în noaptea arestării, nu sesizam privirile sale iscoditoare, jocul psihologic binecunoscut, urmărind intimidarea victimei din faţă, fâstâcită de tot ceea ce i s-a întâmplat şi, pe deasupra, complexată de noua situaţie de proaspăt deţinut. Când îl bănuiam stând cu nasul în dosarul meu nou-nouţ, încercam să şterg cuvintele ?nepermise" transformând degetul în radieră şi reuşind, până la urmă, să schimb ?pupând în fund Partidul", în mai puţin duşmănoasa învinuire: ?pupând în fund pe alţii" (ultimul ?p" înlocuind pe cel al partidului, scris tot cu literă mică).

Operaţiunea mea l-a satisfăcut pe reprezentantul inchiziţiei comuniste, pe care îl auzeam râzând pe culoarul închisorii, împreună cu alţi ofiţeri. Verificând, probabil, dacă poezia mea satirică a fost difuzată sau nu (aşa cum circulau de la o ureche la alta tăioasele epigrame ale lui Păstorel Teodoreanu) şi constatând caracterul intim al ?infracţiunii" mele literare, m-au lăsat în pace timp de o săptămână. De abia la proces mi s-a adus acuzaţia, între multe alte abateri ca element duşmănos al clasei muncitoare, de a fi aruncat cu noroi într-un membru de onoare al Marii Adunări Naţionale şi poet de prestigiu al Republicii Populare Române. M-am apărat, declarând: ?Pe cât de mare este Tudor Arghezi ca poet, tot atât de mare a fost şi este ca lichea, profitând sub toate stăpânirile anterioare?"

Condamnat la 12 ani de temniţă grea, din care n-am executat decât trei, am rămas cu aceeaşi părere tăioasă, dar veridică; o părere care ar

trebui să-i usture pe toţi aceia care au călcat pe urmele lui Arghezi, care se mai zbenguie pe culoarele Academiei Române sau ale Uniunii Scriitorilor, de parcă nu şi-au spurcat sufletul şi mintea de-a lungul celor 45 de ani de dictatură comunistă.

Dar de ce nu-şi recunosc vinovăţia, ori de câte ori apar la televiziune sau scriu în ziarele şi revistele actuale? Eu n-am dreptul să-i condamn (în calitatea mea de creştin, căruia Iisus îi cere să iubească până şi pe duşmani), fiindcă nici n-au greşit faţă de mine. Ei au greşit faţă de poporul căruia îi aparţin şi, dacă se mai consideră credincioşi ai Bisericii ortodoxe, faţă de această Biserică, în fruntea căreia ?domnesc" cei ce altădată proslăveau pe ?geniul Carpaţilor". Spre care orizont de împlinire scriitoricească, spre care stea de speranţă drumuim în noaptea prăbuşirilor noastre ruşinoase? ?Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce-ai făcut", ne admonestează Cel Atotputernic, prin pana profetului (Ieremia, 2.23). Şi din pieptul nostru ar trebui să ţâşnească un strigăt asemănător celui lansat de Simon ? Petru, lângă lacul Ghenezaret: ?Toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic?"

În loc să vorbim, să scriem, să ne lamentăm, din adâncul responsabilităţii noastre, că ?toată noaptea" stăpânirii comuniste am uitat de Dumnezeu sau ne-am despărţit de El în creaţiile noastre literare sau în plonjonul nostru ideologico-politic, noi tăcem şi ne facem c-am uitat că ieri am fost rapsozii, admiratorii sau apologeţii tiraniei dejisto-ceauşiste. Doamne, s-a aşternut mucegaiul bunului simţ şi-al amneziei peste toţi aceia care au slujit ? mai mult sau mai puţin ? o orânduire tiranică? N-am să dau uitării niciodată o emisiune a fostei vedete de televiziune Iosif Sava, la care participau, dacă nu mă înşel, Gheorghe Grigurcu şi autoarea unei cărţi despre Mihail Sadoveanu în care pomenea de cele 19 condamnări la moarte, aprobate de marele nostru scriitor, în calitatea sa de preşedinte al nu mai ştiu cărui for politic din vremea de tristă amintire. Şi când Iosif Sava i-a reproşat: ?Dacă vorbiţi în cartea Dv. de această atitudine a marelui nostru scriitor, atunci tinerii care vă vor citi cartea nu vor mai vrea să ştie de Sadoveanu; şi-i păcat?"

Sunt în totul de acord cu Voltaire când spune: ?Ceea ce înduioşează inima se întipăreşte în memorie". Cu o mică completare: dar şi ceea ce a însângerat inima şi conştiinţa noastră nu trebuie să se şteargă din memorie. Cu alte cuvinte, să ne reîmprospătăm memoria, păstrând-o nealterată: memoria abdicărilor noastre ruşinoase şi-a turpitudinii care ne-a stăpânit aproape o jumătate de veac?