Moto:

?Este ora 2 noaptea; cel puţin fac apel să fiu amânat pe mâine; sunt în a 24-a zi în care nopţile mă scol din jumătate în jumătate de oră, suferind de lombosciatică pe un pat de ciment cu saltea subţire" (Ion Mihalache, declaraţie consemnată în timpul anchetei din 6 august 1947; Dosar nr. 4001, vol.3, pag.131,-A.SRI).

În vara anului 1949 au început arestările celor implicaţi sau numai bănuiţi că ar fi fost implicaţi în organizarea şi activitatea propriu-zisă a grupului de rezistenţă de la Nucşoara, condus de Toma Arnăuţoiu. Închisoarea din Piteşti a fost unul din locurile unde Securitatea a efectuat anchetarea arestaţilor aduşi din satele de pe valea Râului Doamnei. Destinul lor dramatic i-a ferit, totuşi, de încercarea cumplită a ?reeducării".

Cornel Drăgoi, unul dintre primii arestaţi din Nucşoara, spune în mărturia cuprinsă în cartea Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara (Humanitas, Bucureşti, 1993, pag.125): ?(?) procesul s-a judecat în ziua când împlineam 24 de ani, la 20 decembrie 1950. Am stat în prevenţie, nejudecat, un an şi jumătate. A avut Dumnezeu grijă de mine şi m-a scăpat de ?reeducarea? de la Piteşti."

Probabil, documentele despre ?reeducare", mărturiile celor care au suferit acest experiment diabolic, ca şi unele documente ale Securităţii sunt cele mai revelatoare în ceea ce priveşte metodele violente care erau folosite în anchete. Violenţa în anchetele Securităţii este descrisă în toate mărturiile celor anchetaţi în perioada comunistă, de la forma ei cea mai ?inofensivă", violenţa verbală, până la aspectele patologice ale bătăilor şi torturilor.

Documentele oficiale ascund cu grijă aceste lucruri, sub fraze care declară legalitatea acţiunilor Securităţii sau ale Miliţiei. În cercetările pe care le-am făcut, într-unul din dosarele arestaţilor şi condamnaţilor în procesul grupului de rezistenţă de la Nucşoara am găsit un document (D.11251, vol.1, F. D. A. SRI) care,  în mod surprinzător, vorbeşte despre torturarea anchetaţilor. Este un document al Direcţiei Regionale a Securităţii Poporului Piteşti, din16 mai 1950, cu numărul

16/21967, semnat de col. de Securitate M. Nedelcu şi de lt. maj. de Securitate N. Ionescu, adresat Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, lt.col. Petrescu. Cei doi semnatari, probabil în urma unui conflict de interese, urmăresc prin această informare să-l reclame superiorilor pe maiorul Alimănescu, proaspătul venit în Serviciul de Securitate Muscel ca să lucreze ?în problema bandelor". Acţiunile sale, deşi sunt semnalate de această dată ca nereguli şi abuzuri,  se înscriu perfect în linia comportamentului ofiţerilor de Securitate. Dincolo de mesajul direct şi banal al unei reclamaţii, această sesizare este o succesiune de imagini de coşmar, care zugrăvesc fără ocolişuri teroarea pe care Securitatea a  exercitat-o asupra oamenilor din Nucşoara şi satele învecinate.  

?Maiorul Alimănescu, se spune în informare, a întărit posturile de Miliţie din Ţigăneşti şi Priboieni cu lt. maj. Ghiţă şi plt. maj. Amuzea, veniţi de la Bucureşti, dar după 3 zile i-a ?retras" pe aceştia la postul de Miliţie din Nucşoara, lăsând la Ţigăneşti, pe informatorul său, Iorgu Nicolae, originar din Leordeni ? Muscel, pe care l-a prezentat organelor de Securitate şi de Miliţie, drept lt. maj. de Miliţie. Informatorul Iorgu Nicolae, în calitatea ce i s-a atribuit de tov. maior Alimănescu, a condus pe bază de informaţii eronate sau sub influenţa rudelor sale, o serie de acţiuni nesănătoase, arestări şi maltratări, asupra diferitelor persoane care nu aveau nimic comun cu legionarul Stănescu Constantin pe care îl urmăreau."

Suferinţele şi toate urmările arestărilor, pe care le-au îndurat oamenii maltrataţi din cauza informaţiilor răuvoitoare sau mincinoase, nu mai sunt consemnate. Documentul care îl incriminează pe maiorul Alimănescu vorbeşte, în continuare, despre refuzul acestuia de a urma sfaturile date de cpt. Cârnu ?asupra modului cum trebuie dusă acţiunea informativă", ?demonstrând că a mai condus asemenea acţiuni". ?(?) A întreprins acţiune asupra unor elemente din regiunea Nucşoara, după informaţii neverificate, şi a ajuns la brutalizarea lor şi anume: Lemnaru Vasile (...), Tefeleu Nicolae, Toma Mălureanu, vicepreşedintele Comitetului Provizoriu al com. Nucşoara şi alţii, fără a obţine rezultate în legătură cu banda. Cei de mai sus au fost traşi la grindă cu funia, legaţi cu mâinile la spate, după care au fost trimişi în munte după bandiţi".

Pentru a nu ne imagina că această metodă de tortură era aplicată numai de maiorul Alimănescu, să ne reamintim ce povesteşte, în cartea mai sus menţionată, Elisabeta Rizea referitor la felul în care a fost anchetată de căpitanul de Securitate Cârnu: ?Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la Miliţie într-o cameră (?) şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar (?), după aia a suit scaunul pe un alt scaun (?) şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig (?). Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Şi mi-a fost frică (?), şi stam şi ţipam şi spuneam, domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu,

scoteţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi că nu ştiu. Nu mă chinuiţi, nu mă lăsaţi fără mâini, mai bine împuşcaţi-mă!"

Documentul continuă cu descrierea unei scene şi mai zguduitoare prin ferocitatea ei: ?A fost ridicată ? se spune ? fata fugarului Jubleanu Titu, în etate de 17 ani, aceasta a fost bătută, mai mult, i s-a dat foc în partea de jos a corpului, astfel copilul fiind nevoit să spună diferite minciuni, la care a revenit spunând că nu-i adevărat ci a spus numai minciuni de frică." 

Într-o scurtă paranteză, trebuie menţionat faptul că familia Jubleanu a fost distrusă de acţiunile Securităţii. Nu numai Matilda Jubleanu a fost anchetată, precum am văzut, ci şi Verona Popescu, sora ei, care în urma uneia dintre anchete a pierdut o sarcină în lună mare. Maria Jubleanu, soţia lui Titu Jubleanu, care şi-a urmat soţul fugar, a fost împuşcată în 1952, într-o confruntare cu trupele de Securitate. Constantin, fiul cel mai mare al lui Titu şi al Mariei Jubleanu, a fost împuşcat la 20 mai 1958, când ultimii supravieţuitori ai grupului Arnăuţoiu au fost trădaţi şi arestaţi. Cel mai mic copil al lor, Ion, a rămas de la vârsta de 1 an în grija surorilor sale, din momentul în care părinţii lui au plecat pe munte, pentru a nu fi arestaţi.  

Între acţiunile Securităţii de a strânge date folositoare prinderii membrilor grupului, documentul relatează felul cum a fost arestat şi anchetat Ioan Florea zis Cârlan, locuitor din com. Brădet, de către subordonatul maiorului Alimănescu, plt. maj. Amuzea: ?(?) în urma unor informaţii (plt. Amuzea n.n.) a ridicat pe locuitorul Ioan Florea zis Cârlan, care a recunoscut că astă vară (în) 1949 a găzduit pe soţia fugarului Jubleanu Titu şi fiind bătut şi după ce a fost tras cu funia la grindă a spus că ştie locul şi că îi duce la bordeiul bandiţilor, menţionând că ştie de la Iancu Săndoiu (?). Acestea din urmă s-au întâmplat în ziua de 7 mai 1950." În document se relatează faptul că, în noaptea de 7 spre 8 mai, Ioan Florea a fost din nou anchetat. La această anchetă au participat şi ?tov. şef al Serviciului de Securitate Muscel, care s-a deplasat la Brădet cu încă 6 tovarăşi, printre care şi Comandantul Miliţiei Muscel căpitan(ul) Stoleru."  ?În noaptea de 7-8 mai a.c. Florea zis Cârlan a precizat şi organelor de Securitate că Iancu Săndoiu ştie precis de adăpostul bandei, iar lui i-a descris locul unde sunt ascunşi. (?) I s-a propus tov. maior Alimănescu să ia întâi pe Iancu Săndoiu care era pe râul Vâlsan (?) să confirme cele spuse de Cârlan. Nu a acceptat şi a dispus să se deplaseze numai cu Ioan Florea şi s-a cerut ajutor Direcţiei regionale şi au plecat 12 tovarăşi. În dimineaţa zilei de 8 mai 1950, orele 2.30 s-a urcat la munte un efectiv de 35 tovarăşi." Din componenţa expediţiei pornită să-i captureze pe ?bandiţi"?, a lipsit doar ?Comandantul Miliţiei Muscel tov. cpt. Stoleru", care, constată cu simţ critic semnatarii informării, ?s-a eschivat, spunând că are de lucru la birou".

Minuţiozitatea cu care semnatarii documentului au dorit să descrie acţiunile nereuşite ale maiorului Alimănescu ne permite să aflăm starea în care se afla Ioan Florea după anchetele din ziua şi noaptea de 7 mai 1950.

?În drum tov. maior Alimănescu a îmbrăcat informatorul cu un trenci al său de Miliţie şi şapcă în cap, dându-i şi două încărcătoare de pistol mitralieră în mână, iar informatorul a spus să i le bage în buzunar întrucât în mână nu le poate duce fiindcă vinele erau sucite şi umflate."   Maltratat în anchete,  după 8 ore de drum pe muntele Ghiţu, Ioan Florea va pune capăt chinurilor sale printr-un act disperat: ?Pe la orele 10.30 ajungând în vârful muntelui Ghiţu pe partea de sud spre satul Corbeni Argeş, informatorul (cum este numit Florea Cârlan) s-a ridicat de lângă tov. care îl avea în rază şi din mijlocul celorlalţi, a mascat că îşi face necesităţile şi fiind îmbrăcat în uniformă nu a atras atenţia tovarăşilor crezând că este miliţian. La un moment dat informatorul şi-a dat drumul într-o prăpastie în munte jos s-a făcut poteră imediat dar nu a fost găsit".  Documentul prezentat confirmă mărturiile care descriu metodele violente de care a făcut permanent uz Securitatea în toate activităţile ei, care uneori au atins comportamentul patologic.   

Citite cu atenţie, şi documente care nu dezvăluie direct aceste lucruri au indicii asupra faptului că anchetele se desfăşurau sub presiune psihică şi fizică. Numărul de ore ale unei anchete, consemnate de multe ori în procesele verbale de anchetă, scrise chiar de către anchetator, sunt, în opinia mea, un astfel de indiciu.  Am făcut o statistică a duratei anchetelor celor 17 persoane cercetate în primul lot al grupului Arnăuţoiu, folosind doar procesele verbale în care era indicat numărul orelor de anchetă. Cel mai mare număr de anchete l-a avut Toma Arnăuţoiu, 42 la număr, între care 21 au durat între 3 şi 6 ore, 11 între 6 şi 10 ore şi una între 10 şi 15 ore. În 5 procese verbale nu a fost consemnată durata anchetelor. Petre Arnăuţoiu a avut 11 anchete care au durat între 10 şi 15 ore, din cele 37 la care a fost supus. La 11 anchete nu a fost consemnată durata. Maria Plop a avut 3 anchete care au durat între 10 şi 15 ore. Desigur, cei trei amintiţi mai sus au fost consideraţi de Securitate principalii ?vinovaţi", oamenii cei mai implicaţi în mişcarea de rezistenţă de la Nucşoara.

Am putea crede că de aceea au avut parte de anchete atât de multe şi de

lungi. Dar au fost anchetaţi, pentru a recunoaşte vini imaginate de Securitate, oameni care nu au avut nici o implicare directă în rezistenţă, numai pentru că, dată fiind poziţia lor socială de dinaintea instaurării comunismului şi a refuzului de a colabora cu noua orânduire, erau consideraţi ?duşmani ai clasei muncitoare". Un exemplu, din rândul cazurilor descoperite în dosarul 1238, este Pavel Paul, în 1958 în vârstă de 70 de ani, de profesie ?lucrător zilier" , fost moşier. Anchetatorul Micutelu Constantin a încercat zadarnic să-l determine pe Pavel Paul să recunoască  acuzaţiile ce i se aduc. Acesta a refuzat net. Textele proceselor verbale de anchetă, scrise de mână, nu depăsesc 2 pagini fiecare. În ele, anchetatorul Micutelu consemnează refuzul ferm al anchetatului, dar şi faptul că anchetele au durat 5 şi respectiv 3 ore. La sfârşitul anchetelor, Pavel Paul (licenţiat în Drept) reuşea cu greu să semneze procesele verbale de anchetă, mâna nesigură şi tremurătoare găsind anevoie conturul literelor.

Ne întrebăm cu îndreptăţire, privind aceste semnături, asemănătoare unor fragmente de oscilogramă: ce i s-a întâmplat lui Pavel Paul în decursul orelor acestor anchete, în afara celor câteva minute folosite de anchetator pentru a scrie 2 pagini de proces verbal?

Desigur, cercetarea atentă a documentelor, coroborată cu mărturiile celor ce au trecut prin diferitele modalităţi de anchete ale Securităţii, ar duce la concluziile cele mai pertinente. Ar duce la afirmarea argumentată a adevărului despre activitatea instituţiei numită Securitate, care în perioada comunistă, pentru a menţine la putere un regim despotic, a traumatizat psihic  şi fizic câteva generaţii de oameni. Din păcate, după căderea comunismului, iniţiativele de a spune astfel de adevăruri au rămas singulare, izolate şi adesea boicotate de autorităţi, de această dată în numele libertăţii de opinie.         

În ceea ce priveşte grupul de la Nucşoara, s-a scris după 1989 o întreagă literatură, în care mărturiile dramatice sau documentele descriau ceea ce a însemnat lupta de rezistenţă şi cum s-a făcut reprimarea ei. S-a publicat în paralel şi o ?literatură" ce conţinea opinii identice cu cele ale Securităţii anilor ?50, promovată de ziarele România Mare, Totuşi iubirea, Europa, Lumea Magazin. Nici autorităţile statului nu au avut întotdeauna opinii diferite de cele menţionate mai sus. În anul 1991 ?Comisia pentru cercetare a abuzurilor", condusă atunci de un fost deţinut politic, s-a grăbit să apere interesele unor deţinători de terenuri din Nucşoara, aflaţi în conflict cu proprietarii de drept, conflict generat de apariţia Legii Fondului Funciar. ?Comisia 14", cum era cunoscută, a emis un document (înregistrat la Parlamentul Romăniei cu numărul 2478/III 1991), adresat prefecturii Argeş şi primăriei Nucşoara, în care se impunea revizuirea dosarelor celor ce beneficiază de Decretul-Lege nr.118/1990, în vederea înlăturării de la aplicarea 

legii a ?persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii sau care s-au dovedit că au desfăşurat o activitate fascistă". Opinia comisiei parlamentare de anchetare a abuzurilor era, în 1991, mai radicală decât cea a judecătorilor din 1959, care nu au calificat în acest mod faptele condamnaţilor mişcării de la Nucşoara. Nici în faţa justiţiei, oamenii de la Nucşoara nu au găsit întotdeauna înţelegere, unele recursuri în anulare fiind respinse, se pare, cu motivaţia încălcării legilor în vigoare în anii ?50. Şi exemplele de mai sus sunt o formă de tortură: tortură morală, aplicată memoriei celor care au murit împotrivindu-se comunismului, supravieţuitorilor condamnărilor, dar, în aceeaşi măsură, aplicată principiilor pe care aceştia le-au apărat şi pentru care au fost condamnaţi. În anii care au trecut de la căderea comunismului nu a fost niciodată ?momentul potrivit" pentru a avea o opinie clară despre ce a însemnat comunismul şi întregul angrenaj care l-a menţinut la putere. ?Opţiunile" au fost mereu altele.

Iar mesajul politic al actualului partid de guvernământ, dat la scurt timp după preluarea puterii, de a uita trecutul şi a privi spre viitor, de un cinism fără echivoc, nu ne poate îndreptăţi să sperăm că va fi exprimată în viitorul apropiat o opinie oficială clară despre această perioadă a istoriei noastre recente. Totuşi adevărurile trebuie spuse, chiar dacă energia şi perseverenţa celor ce doresc să facă acest lucru sunt greu puse la încercare de lipsa de interes şi inerţie. Simpozionul la care participăm este încă o dovadă că, dacă există voinţă, adevărul se poate spune.

(fiica lui Toma Arnăuţoiu), absolventă a secţiei de vioară a Conservatorului din Bucureşti. În prezent este conferenţiar universitar la Universitatea de Muzică din Bucuresti. A sustinut concerte şi recitaluri în ţară şi străinătate. La Simpozioanele de la Sighet a prezentat comunicări despre lupta de rezistenţă din Făgăraş (grupurile de la Nucşoara şi Dragoslavele) şi detenţia lui Ion Mihalache, comunicări publicate în: ?Analele Sighet", ziarul România liberă, revista ?22" . A publicat cartea de documente Toma Arnăuţoiu ? grupul de la Nucşoara, Editura Vremea, Bucureşti, 1997, lucrare premiată cu ?Premiul pentru carte de documente" la Salonul Naţional de Carte ? Constanţa, 1998.

Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu

 Comunicare prezentată la Simpozionul Internaţional ?Fenomenul Piteşti ? reeducarea prin tortură", Piteşti, 6-8 decembrie 2001