|
 |
|
- Uită-te la mine, măi băiete, nu sunt nici sfânt, nici prooroc, dar să ştii că ce spun eu aşa-i. Cam acestea erau vorbele bătrânelului slab, adus de spate, cu o faţă tumefiată de hipertensiv şi cu ochi de sălbăticiune hăituită, lucru pe care-l vedeai la cei mai mulţi dintre noi. Continuu flămând, de la foame nu făcea nimeni excepţie, îmbrăcat în nişte haine vărgate, uzate mai mult decât se cuvenea şi pline de ulei mineral şi rugină, se învârtea prin atelierul de matriţe-prese, preocupat de parcă făcea o treabă de cea mai mare importanţă. Domnul Drescher, căci despre el este vorba, era o figură. În orice ocazie avea ceva de spus, dar nu ceva obişnuit, făcea el nişte consideraţii filosofice, dădea nişte sentinţe pe un ton marţial de parcă era însuşi împăratul Solomon şi trebuia să-l iei în serios chiar dacă după aceea îţi venea să zâmbeşti.
Într-o zi ne-am pomenit cu el în atelier. Venea de la Celularul Nou şi era aşa de prăpădit că abia se mai ţinea pe picioare. Deţinutul care răspundea de organizarea, repartizarea comenzilor şi bunul mers al atelierului, Augustin Micu, profesor-maistru la un liceu industrial din Cluj, se străduia să facă în aşa fel încât să ne dea la toţi de lucru, după puteri, ca să nu avem dificultăţi cu gardienii şi mai ales cu Mareş, maistru civil, care fusese prin 1946 director al penitenciarului şi care era foarte rău şi crud. Cu Drescher era mai greu, ce lucru să-i dai la o asemenea umbră de om? Până la urmă l-a pus să facă ordine în nişte rafturi cu matriţe, să le cureţe, să mai care deşeurile de la prese, în tot cazul să aibă ceva de făcut ca să nu se agaţe careva de el.
Acestea se întâmplau pe la începutul anilor cincizeci, în Penitenciarul Aiud, închisoare unde se executau condamnările date de magistraţii comunişti şi când exploatarea deţinuţilor politici prin muncă forţată ajunsese la paroxism. Robie e puţin spus, căci în orice robie s-a urmărit o exploatare cât de cât raţională şi rentabilă, în care forţa de muncă să fie conservată şi îmbunătăţită, ori aici şi pe toate şantierele din ţară se urmărea exterminarea oamenilor. Cea mai crâncenă era foamea, foamea permanentă zi de zi, noapte de noapte şi niciodată nu înceta acest chin, ani şi ani în şir. Când ajungeai să fii scos la muncă, erai deja în pragul morţii prin inaniţie şi mulţi nu au mai apucat ziua când să fie scoşi la lucru. Se muncea în două schimburi a câte 12 ore fiecare schimb, fără nici un fel de zi de odihnă şi ironia era că duminica fiind socotită zi de odihnă, te scotea la muncă voluntară, nu primeai raţia de pâine de fabrică ci cea redusă, raţia de penitenciar. Mâncarea ce se dădea în fabrică nu compensa efortul ce trebuia să-l depui la realizarea normelor. La cea mai mică vină reală sau imaginată de vreun gardian sau turnător, te aşteptau bătaia, carcera, izolarea, lanţurile şi multe altele. Ca să fii pedepsit orice argument era valabil, apărarea ta nu era luată în seamă, iar dacă cel vizat mai era socotit şi legionar, atunci nu exista nici cel mai vag spirit de dreptate. În orice situaţie aceşti oameni trebuiau pedepsiţi.
Fabrica de pe lângă Penitenciarul Aiud luase fiinţă pe scheletul unor ateliere înfiinţate de un oarecare Stoica. Acesta, în vechea orânduire, convenise cu statul să exploateze munca deţinuţilor de drept comun. Era rentabil şi pentru stat, care-şi primea anumite procente din câştigul comenzilor ce se executau, şi pentru patron, pentru că toate acestea nu le făcea pe degeaba, şi pentru deţinuţi, care primeau şi ei o parte din bani, mâncare mai bună, unii învăţau câte o meserie şi li se reducea şi o parte din pedeapsă, aplicându-se condiţionalul de muncă, adică o reducere de trei luni la fiecare an de condamnare.
Acum aceste ateliere au fost mult extinse, avându-se în vedere posibilitatea noului regim în procurarea nelimitată a braţelor de muncă gratuite, s-au construit hale noi, au fost aduse maşini unelte, cele mai multe confiscate de la atelierele particulare, s-a înfiinţat o turnătorie de fontă, s-au extins atelierele mecanice şi atelierele de tâmplărie. Efectivul fabricii ajunsese să treacă de trei, patru mii de deţinuţi. Atelierul nostru de matriţe prese a fost dotat cu aproximativ 40 de prese mecanice şi hidraulice, unde se executau diferite piese prin ştanţare, ambutisare etc. La început predominau comenzile militare ruseşti, lăzi de bombe, lăzi de arme, mese de aplicaţii etc., cu sutele de mii. La tâmplărie se executa partea din lemn, iar noi confecţionam balamale, închizători etc. Apoi au venit multe comenzi de lacăte, instrumente medicale, bricege, jocuri de şah pentru turism şi multe altele. După ce am fost scos din fabrică în toamna anului 1953, s-au făcut multe schimbări, au fost aduse săbiile foştilor ofiţeri din armata regală română şi folosite ca materie primă pentru diferite instrumente. S-au găsit săbii ale unor comandanţi de armate din primul război mondial. Am aflat mai târziu că vreo câţiva deţinuţi de la fierărie ar fi îngropat în solul atelierului câteva din aceste săbii. Nu ştiu dacă după revoluţie au fost recuperate. Aceste fapte s-au publicat în revista "Memoria". Pe comunişti istoria neamului nu-i interesa şi prea puţin puneau ei preţ pe aceste sfinte relicve.
Cele mai multe accidente de muncă se înregistrau la noi la prese şi la tâmplăria mecanică. Aproape zilnic auzeai că cineva şi-a zdrobit un deget sau două la prese ori a fost vreun accident la tâmplărie. Avocatul Pepi Stănescu din Bucureşti şi-a pierdut un ochi când o matriţă de ambutizat s-a sfărâmat şi a împrăştiat aşchii de oţel, mai târziu şi-a zdrobit un deget. Părintele Ştefan Bumbac din Constanţa şi-a amputat două degete de la mâna dreaptă, arătătorul şi inelarul, la o matriţă de decupat. Pentru el ca preot a fost o mare supărare pentru că erau chiar degetele care trebuie ridicate pentru binecuvântare. Criticul literar Adrian Marino şi-a prins un deget între două plăci ale unei matriţe pe care i l-a aplatizat la dimensiunea de doi milimetri şi multe, multe altele. La tâmplăria mecanică accidentele erau mult mai grave. Aici se vorbea mai mult de amputări. A fost un caz când omul şi-a pierdut antebraţul.
Stăteam pe atunci la Secţia II într-o cameră cu mai mulţi, printre care ing. Gheorghe Dragon din Ploieşti, ing. Andron Olteanu din Timişoara, căpitanul de marină Mircea Carp, ing. Ion Veţeleanu cu care împărţeam patul suprapus şi alţii. Veţeleanu fiind ţărănist reuşise cu tact şi cu discreţie să adune în jurul lui mulţi adepţi ai lui Iuliu Maniu, pe care îi îndruma, se sfătuiau şi se încurajau, lucru ce nu l-am mai văzut la partidele istorice, mai ales în închisori. Demn de remarcat era că marea majoritate, mai ales cei mai tineri, nu făceau nici un fel de deosebire între concepţiile politice pe care le-ar fi avut cineva înainte. Aceste deosebiri le făceau ofiţerii politici şi turnătorii ca să ne aţâţe unii împotriva altora. În general planul nu le-a reuşit, iar grupul din jurul lui Veţeleanu nu făcea opinie separată şi nu se izola. Mă bucuram să-i văd uniţi şi solidari cu toată lumea şi eram prieten cu majoritatea dintre ei.
Mă împrietenisem cu un fost ofiţer bănăţean, Petre Sever, care era foarte simpatic şi povestea foarte frumos întâmplări de pe front. În fabrică mă învârteam într-un cerc de prieteni, în general buni meseriaşi, cum era Munţiu Tiberiu din Sibiu, Gheorghe Todeilă, elev din Buhuşi, Radu Iosif, fraţii Duca şi Traian Rusan din Câmpia Turzii, Dumitru Cristea din Constanţa, fost coleg de şcoală, bănăţeanul Zaharia Marineasa, pe care-l cunoşteam din 1943, când mai făcusem cu el închisoare pe timpul lui Antonescu, pe când eram nişte copii, Gh. Hromatca, ziarist socialist, bucovineanul Filon Lauric, părintele Crăciun de la Biserica Bărăţia din Bucureşti, Anton Lavric din Sighişoara, un meseriaş foarte bun, Emin Nihad, un tânăr turc din Constanţa, simpatic şi vesel, ne fluiera toată noaptea, în timpul lucrului, fel de fel de cântece, ing. Sidorciuc, basarabean stabilit în Timişoara, care era foarte necăjit căci îi murise soţia după ce el a fost arestat şi îi rămăsese o fetiţă mică pe la rude, şi mulţi alţii.
Domnul Drescher, nu peste multă vreme, şi-a găsit singur postul mult râvnit. Alimentator de materiale la prese. Era o muncă grea pentru el, dar era un post precis şi sigur şi el asta urmărea. Deţinutul care a fost înaintea lui pe acest post a fost trimis la Canal sau la mină, căci cererea de mână de lucru gratuită era în continuă creştere. Lucram pe atunci la o presă relativ puternică şi fâşiile de tablă de care aveam nevoie erau groase şi grele, iar puterile alimentatorului sensibil reduse. Deseori îl pândeam şi pe Drescher şi pe cei ce ne supravegheau şi-mi aduceam singur materialul. De câte ori vedea grămada proaspăt adusă, protesta:
- Ce te bagi unde nu-ţi fierbe oala? Asta-i treaba mea, tu ai norma ta, nu stai bine acolo, vrei să ajungi la carceră?
- Lasă, domnule Drescher, că nu se face gaură în cer, nu vezi că pici în nas de voinic ce eşti?
- Ba se face, că dacă te vede Mareş, te bate şi-ţi ia şi porţia de pâine. Pe mine să mă laşi în pace să-mi fac treaba, nu vreau să-mi ducă nimeni păcatele. Era şi aceasta o teorie de a lui că nu facem puşcărie pentru ce scrie la dosar, ci pentru păcatele noastre şi chiar pentru cele ale părinţilor şi strămoşilor noştri.
- Aşa că, măi copile, să nu crezi că tu o tragi pentru faptele ce ţi le-au pus ăştia în cârcă, de care orice om normal, din orice ţară civilizată, ar râde ori şi-ar face cruce că pot exista asemenea aberaţii pe lume, ci ispăşeşti cine ştie ce păcate ale înaintaşilor tăi.
- Dacă admitem ipoteza cu reîncarnarea, atunci sigur că în altă viaţă am fost amândoi tâlhari de drumul mare şi acum ne ispăşim tot împreună fărădelegile.
- Nu râde, cine poate şti? Mari sunt minunile tale, Doamne! Şi domnul Drescher ridica privirile şi amândouă mâinile spre cer.
Alături de presa mea, lucra ca ajutor la o presă mai mare domnul Campus, unul din patronii fostei loterii "Campus şi Bassa". Bassa era şi el la Aiud şi lucra pe undeva pe la vopsitorie. Îl cunoşteam bine şi pe el căci venea deseori pe la Campus să mai disecăm cele veşti. Eram în relaţii foarte bune cu domnul Campus. Fiind un om în vârstă, o ducea greu şi cu sănătatea, avea tensiune mare, plus altele, şi de câte ori puteam şi aveam ocazia îl ajutam. Avea de manevrat materiale grele din fier cornier din care se făceau paturi pentru diferite şantiere. Odată m-a lovit cu un asemenea fier peste mână şi mi s-a făcut o rană urâtă. Am fost dus la secţia a doua şi m-a pansat un doctor de drept comun, doctorul Blazian, cel care-şi tăiase logodnica în bucăţi, a făcut-o pachete pe care le lăsa pe stradă prin Bucureşti. Domnul Campus era grozav în privinţa ştirilor şi bancurilor. Avea el sursele lui pentru că în Aiud erau destul de mulţi evrei deţinuţi, aveam şi eu unele surse, dar nu mă puteam compara cu el. Făceam schimb de veşti, eu mai mult îi spuneam bancuri. Îmi povestea din trecutul lui şi căuta să mă iniţieze în afacerile de bursă. El aşa reuşise în viaţă, printr-o lovitură de bursă. Domnul Drescher rar schimba câteva vorbe cu el.
- Cum se face, domnule Drescher, că dumneata nu eşti în relaţii mai strânse cu domnul Campus?
- Ce pot să am eu cu ovreii ăştia milionari? Eu sunt un biet jidov prăpădit de la Dorohoi şi atâta tot. Aştia au alte relaţii.
- Nu se poate, domnule Drescher, eşti deţinut politic, întemniţat la Aiud şi aici sunt numai oameni grei, generali, miniştri, milionari etc.
- Şi tu vrei să spui că eşti unul din ăia grei, îi fi fost şi tu ministru când păşteai gâştele pe toloacă.
Nu peste multă vreme am fost "avansat" în serviciu, în sensul că domnul Micu m-a pus să am grijă de presele din atelier, întreţinere, funcţionare şi montarea matriţelor.
- Ai încurcat-o, domnule Drescher, am ajuns şef, de-acuma nu-ţi mai merge.
- Aşa s-o încurc eu totdeauna. Mă tem că tu ai încurcat-o, căci toate au să se spargă în capul tău şi trebuie să ai grijă de toţi să lucreze bine şi să-şi facă norma. Eu ştiu ce am de făcut, dar nu ştiu dacă fiecare înţelege să facă ce trebuie.
Şi nu se poate spune că nu a avut dreptate.
Când prindeam câte un moment liber îl ajutam la căratul materialelor. De fiecare dată protesta. Dacă îi atrăgeam atenţia că o presă nu prea are material şi trebuie alimentată, răspundea prompt:
- Acum n-am timp, lasă-mă în pace!
- Bine, nu-i nimic, o alimentez eu, fă matale ce ai de făcut.
- Ţi-am spus să nu te bagi în treburile mele, ce, eu nu am dreptul la puţină opoziţie? Şi de aici o serie întreagă de glume între noi. Fiecare pretindea acum un "drept la opoziţie".
Într-o zi, Frăţilă, un gardian scârbos şi rău, din cauza căruia am avut şi eu mult de suferit, a început să-l înjure şi să-l lovească. Drescher ţipa ca din gură de şarpe:
- Ce dai dom-şef, ce am făcut, ce vrei să faci Katyn cu mine?
Loviturile curgeau şi Drescher a căzut jos, lucru foarte periculos pentru că bestiile loveau cu cizmele şi nu-i interesa unde lovesc. Am alergat împreună cu Dumitru Cristea, l-am ridicat de jos şi am căutat să-l scoatem cât mai rapid din raza de acţiune a lui Frăţilă, acesta năpustindu-se acum asupra noastră cu o serie de pumni şi cizme.
- Auzi dom-le, să facă el Katyn cu mine! Şi asta aşa, că i s-a năzărit lui că stau degeaba. Şi nu se putea spune că Drescher nu se străduia să lucreze chiar peste puterile lui. Acum când era cineva ciomăgit, urma întrebarea: A vrut să facă Katyn cu tine?
- Domnule Drescher, cine i-a omorât pe polonezi la Katyn? Căci acum avem altă versiune.
- Ştii tu tot aşa de bine ca şi cei care au făcut-o.
Odată, un tânăr din Vişniţa, Fredi Cureliuc, este băgat la carceră. În celular carcerele erau ocupate de legionari. Gardienii care stăteau la centru puteau observa pe oricine se apropia de zona respectivă. Nu puteam merge pe acolo căci imediat aş fi fost reperat şi pedepsit. Drescher cu figura lui de om slab şi prăpădit, şi cum toţi ştiau că este evreu, era mai puţin suspectat că ar avea ceva cu cei pedepsiţi.
- Domnule Drescher, n-ai putea să duci bucata asta de pâine lui Fredi, la carceră?
- Dă-o-ncoa, văd eu ce fac. A luat-o şi a băgat-o într-un săculeţ de pânză unde-şi ţinea şi el pâinea. A doua zi îmi zice:
- Ştii că am mâncat eu bucata aceea de pâine ce mi-ai dat-o.
- Bine, domnule Drescher, se vede că ţi-a fost prea foame şi n-ai rezistat tentaţiei, am zis eu cu un nod în gât şi am dat să plec.
- Bravo, băiete, aşa mă cunoşti tu pe mine? Puteam eu să-i dau numai o jumătate de porţie pe care mi-ai dat-o tu, când omul este la un asemenea necaz? Domnul Drescher mâncase jumătatea mea de porţie, în schimb i-a dat lui Fredi porţia lui întreagă de pâine.
- Aşa, copile, jumătate eu, jumătate tu, e onorabil, nu? Ce, tu eşti mai breaz ca mine?
- Păi se poate... nu trebuia... eşti flămând şi slab... şi apoi, dumneata... noi nu ne aşteptam...
- Măi copile, ascultă ce-ţi spun eu ţie, ţine minte şi mai spune şi la alţii. Nu există român, ungur, neamţ, jidan, armean, ţigan, nici oameni de stânga sau de dreapta sau cine ştie de ce credinţă, există numai oameni buni şi oameni răi, căci ori de ce naţie ar fi un om sau ori de ce credinţă, dacă este bun te înţelegi cu el şi trăieşti în pace, iar dacă este om rău poate să-ţi fie frate şi nu poţi face nimic. Omul căruia i-am dat noi bucata de pâine, ştiu un singur lucru că este un băiat foarte bun şi asta pentru mine e totul, în rest nu mă interesează. Şi toţi oamenii buni ar trebui să se caute şi să se unească. Numai aşa vom putea face faţă răului ce ne potopeşte.
Niciodată nu am fost pătruns de adevărul unor cuvinte ca în acele momente, când lupta pentru supravieţuire era atât de acerbă, când forţe uriaşe ale răului căutau să ne suprime prin cele mai diabolice metode şi când nu oricine se putea ridica deasupra mizeriei în care ne zbăteam.
Prin luna mai 1952, într-o dimineaţă, domnul Drescher mă întâmpină cu ochii strălucind de bucurie:
- Măi băiete, de când lucrez eu aici cu tine, te simt aşa, ca şi cum ai fi copilul meu şi de aceea ţie îţi spun primul - plecăm acasă!
- Cum aşa, deodată?
- Ascultă-mă bine ce îţi spun. Astă noapte, a venit mama la mine. Mama e moartă demult, dar crede-mă că a fost o sfântă. A venit şi mi-a vorbit în idiş, limba în care m-a crescut şi mi-a zis: "Dragul meu, ziua de 1 august nu te mai apucă în închisoare!" Şi eu cred asta, chiar dacă a fost numai un vis. Ea mi s-a mai arătat şi mi-a spus unele lucruri care apoi s-au adeverit. Şi dacă plec eu, e normal că pleci şi tu şi o să plece toată lumea. Trebuie să se întâmple ceva, prea multă suferinţă, prea multă nedreptate.
- Să te audă Dumnezeu.
Ce mi-a spus mie, a povestit şi altora, aşa că toată lumea ştia că ziua de 1 august nu ne mai apucă în închisoare. Nu prea l-a luat nimeni în serios. Câte nu am auzit noi de-a lungul anilor, câte nu am sperat sau visat datorită unor simple veşti sau cuvinte aruncate, mai mult justificând dorinţi decât realităţi! Porţile temniţelor au rămas zăvorâte, iar mulţi nu au mai avut parte să vadă lumina libertăţii. Erau printre noi deţinuţi care au fost arestaţi de pe băncile şcolilor, pe când erau nişte copii, pentru o carte interzisă găsită la ei, pentru un cântec, o vorbă sau o bucată de pâine trimisă unui coleg la închisoare, alţii cărora nu li s-a putut face nici un proces stăteau în aceleaşi condiţii cu cei condamnaţi şi li se spuneau lăgărişti, multora li se ticluiseră procese cu acuzaţii absurde pe care nu le credeau nici judecătorii lor sau pe baza unor declaraţii date de oameni care voiau doar să se răzbune sau de oameni pe care Securitatea i-a obligat să spună ce doreau ei, şi toţi fierbeam în temniţe şi lagăre ca în nişte cazane ale satanei. Ne simţeam uitaţi şi părăsiţi şi probabil că lumea se împăcase cu gândul că suntem iremediabil sacrificaţi, nebănuind că alte zeci de mii vor ajunge la aceleaşi suferinţe, în aceleaşi gropi comune.
Zilele treceau greu cu munci istovitoare şi în fiecare dimineaţă gardienii veneau cu ceva nou, cu tot mai multe restricţii, mai multă izolare, mai multe pedepse asasine. O minte drăcească clocea mereu câte ceva, cam ce rău ar putea să ne mai facă, cum să ne sporească suferinţa, cum să ne dezumanizeze, cum să ne îndobitocească şi să ne extermine. Ar fi interesant ca aceşti oameni, care erau obsedaţi de asemenea gânduri satanice, astăzi să fie întrebaţi, să se facă un studiu asupra lor, de unde atâta ură, atâta răutate? Ar fi de datoria justiţiei să-i tragă la răspundere cum de au putut concepe atâtea suferinţe pentru semenii lor, pentru oameni nevinovaţi şi mai ales pentru valorile acestei patrii care n-au făcut altceva decât că şi-au iubit ţara şi neamul? Să fie mediatizate şi să rămână şi pentru generaţiile viitoare ce minţi bolnave a rodit acest veac şi ce suflete negre au dominat secolul.
Stăteam nu departe de celula lui Drescher, la etajul I în Celularul Nou, pe aripa lungă pe partea dinspre sud; el stătea pe partea cealaltă, dinspre nord, tot la etajul I.
Într-o dimineaţă, înainte de deschidere, auzim puternice bătăi într-o uşă şi strigăte. Înjurând, un gardian vine să vadă ce este.
- Moare, don'şef, moare... atât am putut distinge, mai ales că începuse deschiderea şi era zgomot din cauza zăvoarelor ce se trăgeau.
- Moară dracului, n-aţi auzit că a început deschiderea? Că vă omor eu pe toţi. Şi gardianul a plecat continuându-şi înjurăturile.
Până să ajungă deschiderea la noi, domnul Drescher trecuse cu faţa senină, zâmbind, spre alt liman, unde îl aştepta sfânta lui mamă ca să-l mângâie şi să-l aline. Cu toţii ne-am adus aminte de ce ne spusese cu luni în urmă. Atunci ne-am dat seama că era chiar ziua de 1 august, care nu l-a mai apucat în închisoare. Pentru noi ziua începea o dată cu deschiderea.
Aşa a murit domnul Drescher, jidovul prăpădit de la Dorohoi, cum obişnuia să-şi spună singur, care era dispus să rişte orice ca să facă un bine, care avea un înalt spirit al datoriei şi nu voia să-i ducă nimeni păcatele, care era dispus să sară în ajutorul oricui, indiferent cine era, fiind convins că în lumea aceasta existau numai oameni buni şi oameni răi fără altă deosebire, care nu era nici sfânt, nici prooroc, dar dacă spunea ceva se îndeplinea întocmai.
După câte a îndurat, după inima lui milostivă şi săritoare la nevoie, după suferinţele şi loviturile ce le-a primit, după anii de temniţă ce i-a făcut pentru păcatele lui sau ale părinţilor, moşilor şi strămoşilor, după munca de rob şi resemnarea de care era capabil, cred că a fost şi sfânt şi prooroc. |
|
|
| |
|
|
|
Ultimele
numere: |
 |
| NUMARUL 68-69 |
| |
 |
| NUMARUL 66-67 |
| |
 |
| NUMARUL 64-65 |
| |
 |
| NUMARUL 63 |
| |
|
| Arhiva revistelor |
|
