În 1945 a avut loc primul exod al germanilor din România. Exod dramatic, impus de puştile "eliberatorilor" sovietici, patronat de cozile de topor ale comuniştilor autohtoni. Locuitori de secole ai acestor pământuri - saşi în Transilvania, şvabi în Banat, saşi şi şvabi deopotrivă, intelectuali de marcă în mai fiecare oraş al ţării - au fost smulşi din familiile, din casele, din localităţile lor şi târâţi într-unul din cumplitele "Pohod na Sibir" ale cumplitului secol din "civilizata" noastră eră.
    Deportarea nemţilor este una dintre primele răni care au sângerat din trupul ţării cotropite. Pentru că nemţii, cum le spunem noi cu tandreţe şi respect ("Ehei, cine mai e ca nemţii! Tot nemţii, săracii!" sunt expresii curente, pe care orice român le simte şi le înţelege), nemţii făceau parte din trupul ţării noastre, şi aşa cum au lăcrimat ei când am fost noi cotropiţi, la fel am sângerat noi când au fost ei deportaţi spre a munci, în mine, la "reconstrucţia patriei sovietice", cum am lăcrimat cu toţii, şi noi şi ei, când puţini s-au mai întors acasă, după cinci ani de nedreaptă sentinţă.
    Puţini s-au mai întors acasă, adică în ţara tot cotropită, în căminele devastate şi la copiii rămaşi orfani cu părinţi în viaţă...
    Să ne mai mire că au pornit, apoi, în cel de-al doilea exod, spre ţara lor de baştină, luând cu ei vlaga şi ordinea şi civilizaţia Transilvaniei săşeşti şi Banatului şvăbesc? Au plecat nemţii din satele, comunele şi oraşele României, goniţi şi vânduţi de comunişti pe valută... Dar au dus cu ei dorul de ţară, iar astăzi, când se întâlnesc anual - precum la Memmingen cei din Oraviţa, Reşiţa şi Anina - îşi amintesc de noi, care am rămas mai singuri şi mai săraci fără ei. Au plecat nemţii...
    
    Din amintirile inginerului Coloman Müller, fost deportat în lagărele sovietice de muncă (Donbass, oraşul Makeevka, lagărele 1022 "Mişino", respectiv 1056 "Kapitalnaia"), astăzi domiciliat la Pfullingen (Germania), autor al cărţii Cealaltă parte, publicăm câteva fragmente legate de "întâlnirile" sale cu trei ofiţeri NKVD.
    Menţionăm că tatăl corespondentului nostru, Coloman Müller senior, din Timişoara (1891-1957), s-a înrolat încă din tinereţe în mişcarea muncitorească, ocupând funcţii înalte în ierarhia sindicală în perioada interbelică. A fost, din cauza activităţii sale politice, arestat de 40 de ori, condamnat de 12 ori (condamnare maximă, 10 ani muncă silnică), deţinut la Doftana, Văcăreşti, Tg. Ocna etc., maltratat şi osândit drept "comunist", deşi nu a fost niciodată membru PCR. În octombrie 1944 s-a prezentat la CC la PCR pentru a sta de vorbă cu Ana Pauker, Teohari Georgescu şi Vasile Luca. "Această întâlnire - spune fiul său - a fost pentru el un mare şoc şi o dezamăgire. I s-a reproşat că, fiind secretarul Sindicatelor Unitare, a refuzat să colaboreze cu comuniştii (care erau în ilegalitate), pe de o parte, iar pe de alta, s-a opus vehement deportării nemţilor din România pentru munca în URSS. Rezultatul: i s-a confiscat o cameră din cele două, i s-a confiscat radioul şi telefonul, iar când a ieşit la pensie, nu i s-au recunoscut anii de închisoare, primind o pensie de 345 lei". Aceasta, în timp ce "ilegaliştii" primeau pensii de câte 1500-2500 lei!
    
    Sublocotenentul Suslov
    
    La câteva zile după ce am terminat cu lucrările în sala de mese, iar ofiţerii mi-au consemnat munca, am fost chemat la ofiţerul NKVD. Sublocotenentul Suslov era un bărbat foarte mic de statură, cu un nas exagerat de mare. Îmbrăcat curăţel. Politicos, mi-a oferit un scaun. După ce m-a privit un timp fără să scoată un cuvânt, dar cu atenţie, a rupt tăcerea. Spre deosebire de alţi ofiţeri, nu mă tutuia. Poate fiindcă era încă foarte tânăr? Vorbea calm, clar şi inteligibil.
    - Aţi făcut o treabă bună, a spus în cele din urmă.
    - Mă bucur dacă v-a plăcut.
    Apoi mi-a cerut să-i relatez în amănunţime viaţa mea. Am încercat, pe cât posibil, să-i rezum datele cele mai importante. Mi-a dat timp să vorbesc şi asculta atent, fără să mă întrerupă. După ce mi-am încheiat autobiografia, mi-a cerut brusc să povestesc ceva despre tatăl meu. Şi de astă dată m-am străduit să prezint evenimentele cele mai însemnate din viaţa lui. Iarăşi m-a lăsat să vorbesc până la capăt.
    A urmat apoi un dialog mai lung.
    - Tatăl dumneavoastră era comunist.
    - Era sindicalist.
    - Ştiu că era comunist. A fost arestat şi judecat drept comunist.
    - Nu era membru al partidului comunist.
    - Dumneavoastră sunteţi comunist? m-a întrebat brusc.
    - N-am făcut politică niciodată.
    - Sau aţi fost fascist?
    - În nici un caz.
    - Atunci, de ce aţi fost adus aici ca fascist?
    - Am fost adus aici ca german, nu ca fascist.
    - Dar printre germani există mulţi fascişti.
    - Posibil, nu ştiu.
    - Fasciştii sunt vinovaţi de războiul ăsta împotriva paşnicei Uniuni Sovietice. Din cauza lor sunteţi aici şi dumneavoastră.
    - Se poate.
    - Vă plac fasciştii?
    - Nu.
    - În lagărul acesta sunt mulţi fascişti. Din cauza lor sunteţi şi dumneavoastră aici, în loc să vă faceţi meseria de inginer acasă.
    - Sunt aici la fel ca mulţi alţi germani.
    - Dar fasciştii sunt printre dumneavoastră şi vă sunt duşmani. Aş vrea să ştiu care sunt.
    N-am răspuns. Un timp am tăcut amândoi, apoi şi-a golit sacul.
    - Vreţi să mă ajutaţi să-i găsesc pe aceşti fascişti?
    - Nu cunosc pe nici unul.
    - Dar îi puteţi descoperi.
    - Nu cred.
    - Cum aşa?
    - Am fost adus aici ca să muncesc, nu ca să-i descopăr pe fascişti.
    Răspunsul a părut să-i displacă, dar şi-a păstrat calmul.
    - Păi, vă propun să mă ajutaţi în treaba asta. Dacă o faceţi, vă promit că vă veţi întoarce acasă foarte curând. Am putea colabora foarte bine.
    A scos din servietă o hârtie scrisă şi mi-a întins-o. Era o declaraţie de colaborare. Când am pus hârtia pe masă şi el mi-a propus s-o iscălesc, am refuzat. Nu eram câtuşi de puţin dispus să devin turnător. Oricum, mă aflam într-o situaţie foarte neplăcută. Auzisem multe despre această organizaţie sinistră. Cine cădea o dată în cursă, nu mai putea scăpa. Dar şi când i-am înapoiat foaia de hârie, şi-a păstrat calmul.
    - Reflectaţi asupra acestui lucru. Şi tatăl dumneavoastră a suferit sub fascişti. Deci ei sunt şi inamicii dumneavoastră. Gândiţi-vă dacă n-aţi vrea să vă întoarceţi acasă mai repede. O să mai stăm de vorbă.
    M-a lăsat să plec.
    Eram complet zăpăcit. De unde ştia atâtea despre tata? Doar că nu avea dreptate. E adevărat că tata a fost mereu arestat, torturat şi condamnat drept comunist, dar nu era membru al PC, ci doar sindicalist şi, ca atare, fără partid.
    Încet-încet am început să înţeleg câte ceva. La comandament lucra ca frizer Taugner Toni din Reşiţa. Când am făcut cunoştinţă cu el, m-a întrebat dacă sunt rudă cu Coloman Müller, deoarece purtăm acelaşi nume. I-am răspuns afirmativ şi, probabil, pentru a-mi face vreun bine, le-o fi vorbit ofiţerilor despre tatăl meu. Asta l-o fi făcut pe tânărul ofiţer să se gândească la utilizarea mea. De aceea, aşadar, şi politeţea exagerată. Că eu în nici un caz, cu toată promisiunea lui că voi putea pleca acasă mai curând, nu îi voi accepta oferta, era un lucru sigur. Dar cum să ies din situaţia asta penibilă, fără să-l jignesc prin refuzul meu pe acest om a cărui putere era bine cunoscută şi care le insufla tuturor ruşilor frică şi spaimă? Cine-mi putea da un sfat bun? Cu atât mai mult cu cât, la plecarea din birou, îmi interzisese categoric să pomenesc cuiva despre convorbirea noastră. Au urmat multe nopţi nedormite. Mi-a lăsat timp o săptămână să mă gândesc la propunerea lui şi a fixat o dată când să revin la el în birou cu răspunsul.
    La data respectivă nu m-am dus de la sine, dar am fost chemat. Mi-a reproşat că n-am fost punctual, căci, după câte ştia, punctualitatea este o virtute a germanilor. Totuşi nu părea să fie supărat. Sau totul era doar o tactică? Mi-am repetat refuzul. Părea să fie foarte ocupat, fiindcă m-a lăsat să plec curând, cu asigurarea că vom mai vorbi.
    Într-o zi m-a chemat la el şi mi-a dat să citesc o foaie de hârtie scrisă de mână nemţeşte. Era un denunţ împotriva cuiva pe care nu-l cunoşteam, iar iscălitura era indescifrabilă. Îmi cerea să-i traduc textul. Am început să traduc.
    - Nu aşa! În scris.
    Mi-a dat o foaie de hârtie şi un toc.
    - Dar eu abia vorbesc ruseşte, cu atât mai puţin ştiu să scriu.
    - Nicevo. Scrieţi aşa cum puteţi.
    I-am făcut pe plac, în măsura în care rusa mea defectuoasă a fost suficientă. Când i-am înapoiat hârtia a citit-o, apoi mi-a întins-o din nou.
    - Iscăliţi.
    - De ce? Textul nu-mi aparţine.
    - Dar l-aţi tradus.
    - Tradus, da, dar nu conceput. Nu este denunţul meu.
    - Dar eu cum pot să ştiu dacă traducerea e corectă? Aşă că trebuie să vă asumaţi răspunderea traducerii. Trebuie să o iscăliţi!
    Vizibil, se enervase. Pentru prima oară de când îl cunoşteam.
    În cele din urmă m-am hotărât, ca traducător, conform obligaţiei, să scriu următoarele, cu majuscule: TRADUS DE MüLLER. Şi am subliniat aceste cuvinte. Era notat numele meu, dar nu şi iscălitura mea. I-am întins hârtia. A citit-o şi n-a scos un cuvânt. Apoi m-a lăsat să plec.
    De atunci nu m-a mai chemat. Nici pentru vreo traducere, nici pentru colaborare.
    Uneori ne întâlneam întâmplător în curte şi ne salutam, el cu:
    - Kak dela?
    - Spasibo, haraşo.
    Şi chiar când ajunsesem să schimbăm câteva cuvinte, îmi spunea doar că îi părea rău că nu voisem să plec mai curând acasă, deşi îmi oferise ocazia.
    Pesemne că, pentru misiunea lui destul de complicată, era încă prea tânăr şi lipsit de experienţă, fiindcă după un timp a fost înlocuit de un locotenent-major robust şi brutal.
    Un lucru însă trebuie să subliniez. Suslov nu a fost niciodată brutal sau deosebit de insistent.
    Cum s-o fi comportat cu alţii, nu ştiu. În general discutam puţin între noi despre convorbirile cu cei "albaştri".
    
    Noul "Albastru"* 
    
    Succesorul lui Suslov a fost opusul absolut al acelui ofiţer tânăr şi politicos. Un bărbat voinic, încrezător în sine, brutal, cvadragenar, sigur pe poziţia lui de forţă, pe care o şi folosea corespunzător. Ceea ce tânărul său predecesor a încercat să obţină prin diplomaţie şi putere de convingere, acesta voia să atingă prin duritate, brutalitate şi ameninţări.
    Curând după ce şi-a luat funcţia în primire, a trimis după mine. De la primele cuvinte a fost aspru şi poruncitor.
    - I-ai promis lui Suslov să ne ajuţi.
    - N-am promis nimic.
    - Minţi! Trebuie să ne ajuţi! Ce ştii despre fasciştii din lagăr?
    - Nu cunosc nici unul.
    - Minţi!
    - Nu mint.
    - Deci nu vrei să ne ajuţi. Poate că eşti şi tu un fascist!
    - Nu sunt fascist.
    - Atunci, de ce-i aperi?
    - Nu-i apăr. Nu cunosc nici unul.
    - Asta o spui doar aşa. Eu ştiu tot. Săptămâna viitoare vii la mine şi-mi spui ce se vorbeşte în lagăr despre Uniunea Sovietică. Acum poţi pleca.
    Complet distrus m-am înapoiat în cameră. Ce se întâmpla de fapt? Cum de mă tratează aşa omul ăsta? Să-l ajut să descopere fascişti în lagăr? Păi, ce sunt eu? Ce i-o fi spus predecesorul lui? De ce l-or fi schimbat? Pesemne că nu şi-a îndeplinit "norma" de a recruta suficienţi agenţi şi a "demasca" destui fascişti? Probabil că "metoda" lui o fi fost socotită prea moale şi ineficientă, aşa că a trebuit să fie înlocuit de un dur. Dar ca să menţioneze totuşi un rezultat, o fi lăsat poate unele nume, cu care ar fi luat contact... Ca să-i compromită, o fi folosit poate diferite metode viclene. Cum era traducerea pe care trebuia să o iscălesc. Ar fi fost o dovadă a "colaborării" mele. Din fericire, i-am ghicit vicleşugul şi mi s-a părut că tocmai de asta mă lăsase în pace, dar acum ăstălalt trebuia să-i continue lucrul cu alte metode.
    În tinereţe citisem multe despre activităţile agenţilor şi despre spionaj. Despre metodele şi succesele lor. Un lucru însă m-a frapat de cele mai multe ori. Sfârşitul unui spion. Sfârşitul unui trădător. Era folosit, exploatat, iar când nu mai era nevoie de el, atunci era fie aruncat ca un gunoi, fie, pur şi simplu, era lichidat ca unul care ştia prea multe. Şi încă ceva: cine intrase în serviciul unei astfel de organizaţii nu mai putea ieşi din rânduri. Era "legat" pe viaţă. Orice defectare era socotită o trădare, iar trădătorul era pedepsit corespunzător.
    Aceste poveşti pe care le citisem erau valabile pentru cele mai diferite organizaţii străine din diverse state.
    Acum mă aflam într-o situaţie foarte delicată. Cum să-i explic acestui bărbat brutal, dornic de succes, că nu sunt dispus să conlucrez, cu toată promisiunea lui de a mă lăsa să plec mai devreme acasă în cazul unei colaborări fructuoase? Aveam argumente pe care voiam să le aplic. Unul era activitatea mea teatrală din lagăr, încununată de atâta succes.
    După o săptămână trebuia să ies la el la raport. Nu m-am dus. Nici nu am fost chemat. Abia în a doua săptămână, sau foarte târziu, a trebuit să mă duc. Carol mi-a transmis ordinul. Era o seară ploioasă, foarte neplăcută.
    Când am intrat, şedea pe scaun, părând foarte prost dispus, şi răsfoia prin dosare. Bodogănind, dar insistent, m-a întrebat, în timp ce mă străpungea cu privirea:
    - Ce e nou?
    - Multe. Cu grupul nostru teatral am avut mare succes. Succesul ăsta a avut o influenţă foarte pozitivă asupra oamenilor din lagăr. Era vizibil că ...
    - Asta nu mă interesează!
    După primul cuvânt ciulise urechile, foarte interesat, gândindu-se pesemne să audă ceva din "domeniul" lui. Cu cât însă vorbeam mai mult despre teatru, cu atât se enerva mai tare.
    - Nu-mi povesti despre teatru. Pe mine mă interesează fasciştii din lagăr şi declaraţiile antisovietice ale oamenilor.
    - Nu cunosc fascişti şi n-am auzit nici o declaraţie antisovietică.
    - Dacă nu vrei să spui nimic, înseamnă că-i acoperi pe fascişti, şi deci eşti aliat cu ei! Aşa că eşti un duşman al Uniunii Sovietice!
    - Nu acopăr pe nimeni şi nici nu sunt un duşman al Uniunii Sovietice.
    - Asta o spui doar aşa. Există spioni în lagăr care vor să evadeze, şi tu nu ştii nimic! Ceee?
    - De unde să ştiu eu?
    - Păi, în lagăr se trăncăneşte atât de mult. Nu asculţi? Sau eşti surd? Sau nu vrei să auzi?
    Acum mi-am zis că trebuie să intru în defensivă cu cel de-al doilea argument.
    - Nu ştiu cine a răspândit prin lagăr ştirea că tatăl meu a fost comunist şi că şi eu aş fi un agent comunist periculos. De aceea se anunţă întotdeauna apropierea mea. Nimeni nu vorbeşte în prezenţa mea despre lucruri care i-ar putea compromite. Aşa încât, cum pot să aud ce se vorbeşte? Când mă apropii de grup, nu mai spune nimeni nici un cuvânt.
    Acest argument a părut să-şi atingă efectul în primul moment, pe urmă însă a venit şi el cu un contraargument.
    - Se poate să fie adevărat. Dar totuşi există posibilităţi să auzi câte ceva, când vrei să auzi. Nu-mi face mie pe şmecherul.
    - Nu fac pe şmecherul. Sunt aici ca să ajut la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu să pândesc ce spun oamenii.
    - Aşa, va să zică? Dar ţi-ai luat angajamentul să ne ajuţi.
    - N-am făcut asta!
    Iarăşi vechea placă. Iarăşi vechile îndemnuri! Iarăşi "obligaţiile" mele imaginare!
    - Ba da, ai făcut-o. Am dovezi.
    - Păi atunci, arătaţi-mi-le.
    - Nu le am la mine.
    Asta a spus-o ceva mai nesigur pe el, ceea ce mi-a adus dovada că blufa.
    - Văd acum că nu vrei să ne ajuţi, deşi ştiu că ştii multe, dar nu vrei să spui. Eşti şi tu un adept incurabil al fasciştilor. O să mai vorbim noi. Dar în alte împrejurări! Ţine minte!
    Şi cu o mimică ameninţătoare, care nu făgăduia nimic bun, m-a lăsat să plec.
    Şi de astă dată m-am dus în cameră zdruncinat, şi m-am aruncat pe pat. Tremuram tot. De ce? De ce tocmai eu? Tata suferise atât de mult pentru dreptate, pentru binele celorlalţi, deşi ar fi putut să ducă o viaţă liniştită, chiar confortabiă, dacă ar fi renunţat la opiniile sale şi i-ar fi lăsat baltă pe tovarăşii săi, dacă i-ar fi trădat. Iar ceea ce cerea de la mine omul ăsta brutal, arţăgos, era tot trădare.
    În primul an al deportării noastre au existat mai multe cazuri de deportaţi care au dispărut fără urmă. Dar în condiţiile iniţiale haotice, orice era posibil. Erau poate oameni care evadaseră, fuseseră împuşcaţi şi, neavând asupra lor actele de identitate, care li se reţineau în lagăre, fuseseră pur şi simplu îngropaţi pe undeva. Sau erau prinşi şi, ca să evite o pedeapsă dură, nu indicau lagărul de provenienţă şi erau primiţi cu plăcere în alt lagăr, pentru a completa numărul în scădere permanentă din cauza morţilor şi dezertărilor. În lagărul nostru se vorbea de unul singur care, probabil încă din primele luni ale deportării, evadase şi ajunsese cu bine acasă. E vorba de negustorul de automobile bucureştean Sonntag, care,datorită bărbii lui mari şi roşcate, semăna foarte bine cu un rus şi şi-a putut face rost de ceva bani.
    Poate că printre dispăruţi mai erau şi din cei care, denunţaţi de tovarăşii lor, fuseseră duşi într-un lagăr de pedeapsă. Cunosc un singur caz, la care voi reveni altădată.
    Pe acest ofiţer agresiv, ale cărui promisiuni de "întoarcere acasă cât de curând" rămăseseră fără efect asupra mea, voiam să-l evit pe cât posibil. Deşi somaţiile lui deveneau tot mai rare, a trebuit să-i fac de bună voie o vizită obligatorie.
    Era vorba de cenzură, de avizarea programelor nostre teatrale, care nu puteau avea loc fără aprobarea lui. Şi asta era pentru el o adevărată delicatesă. Pe de o parte trebuia să mă duc la el nechemat şi să-l rog să catadicsească să ne aprobe programul, pe de altă parte avea posibilitatea ca, prin interzicerea unora dintre numerele din program, să mă şicaneze. Din nou îşi putea etala puterea, încercând, în felul acesta, să mă şantajeze - ceea ce însă de cele mai multe ori îi dăuna chiar lui, deoarece comandantul lagărului, care era un mare admirator şi sprijinitor al grupului nostru teatral, îl convingea până la urmă să aprobe totuşi punctele din program iniţial interzise.
    Odată s-a ajuns la o discuţie aprinsă între ei, care s-a încheiat cu victoria mea totală.
    Un dialog auzit întâmplător şi fără să vreau m-a uluit. O discuţie asemănătoare, pe aceeaşi temă şi, cum am putut constata după ce am ascultat cu mai mare atenţie, cu aceleaşi voci, mai auzisem odată, tot seara în sala de mese, de la rândul din spatele meu. Era aceeaşi temă, despre care cel "albastru" m-a întrebat curând după ce o auzisem în sala de mese. Era vorba despre nişte "fascişti" care voiau să evadeze.
    În mod normal deţinuţii, când voiau să evadeze, îşi discutau planurile de fugă în mare secret. Dar aceştia doi, care vorbeau în spatele meu atât de tare despre "planul de evadare", nu erau nimic altceva decât provocatori puşi de cel "albastru" pe urmele mele. Cu alte cuvinte, după ce auzeam această discuţie, ar fi trebuit să aduc la cunoştinţă "descoperirea" "resposabilului", adică "upolnomocennîi", cum mai erau numiţi cei "albaştri".
    Cum prima oară şiretlicul eşuase, "înscenarea" trebuia repetată.
    Când m-am ridicat şi am întors capul, cei doi actori, care s-au întors şi ei repede şi şi-au acoperit feţele cu un gest teatral, au făcut o mutră foarte "speriată".
    Probabil că înscenarea asta nu i-o fi plăcut celui "albastru", pentru că nu a mai revenit asupra temei.
    Eram ferm decis, dacă m-ar mai fi întrebat vreodată despre eventuale "încercări de dezertare ale fasciştilor", să-i răspund tot cu o întrebare, şi anume:
    - Vă referiţi la cei doi care vorbeau în spatele meu în sala de mese?
    
     
    Victimă a unei încercări similare, dar mai directe, am căzut câteva luni mai târziu, în lagărul Kapitalnaia, cu maiorul de NKVD de acolo, dar care s-a încheiat la fel de direct, fără rezultat pentru intrigant. Despre această încercare stângace de a fi atras în cursă voi vorbi mai târziu.
    
    O întorsătură neaşteptată
    
    Era o zi de sfârşit de iulie, plăcută şi caldă. După succesul cu opera Carmen a urmat un program de varietăţi. Pentru a ne menţine "nivelul" am pregătit un program frumos şi variat, compus din 14 puncte. Tot ce-ţi dorea inima se afla în el. Mici scenete, clovnerii, muzică clasică şi uşoară, apoi intervenţii orchestrale şi un comentariu colorat, umoristic, distractiv. Repetiţiile s-au desfăşurat perfect, iar noi eram bucuroşi să oferim spectatorilor un divertisment frumos.
    Ca de obicei primul rând din sală era rezervat ofiţerilor. În general erau invitaţi în dimineaţa reprezentaţiei sau chiar din ajun. Cum spectacolul începea de cele mai multe ori la ora 8 seara, mai erau o dată anunţaţi cu un sfert de oră înainte de ora fixată. Făceam asta de fiecare dată pentru ca, în cazul unei eventuale întârzieri, să nu fie lăsaţi să aştepte prea mult.
    Era 8 fără un sfert şi ofiţerii, majoritatea cu soţiile lor, care aşteptau în camera de gardă sau la comandament să le dăm semnalul, au fost anunţaţi că pot veni. Cum probabil preluaseră de la noi "punctualiatea nemţească", au intrat foarte curând în sală.
    La 8 punct voiam să începem şi totul era pregătit, când deodată am fost chemat de "albastru". Ca un trăsnet din cer senin m-a lovit ordinul acestuia. Mi-am dat seama că uitasem să-i dau programul spre aprobare. Iar relaţia mea cu el nu era deosebit de cordială. Am luat repede programul şi am alergat la el în birou. Mă năpădiseră presimţiri rele.
    - Gospodin starşi-leitenant, v-am căutat de mai multe ori...
    - Şto tam, ce se întâmplă acolo? m-a întrerupt aspru.
    - Concert.
    - Ce fel de concert? M-a întrebat, aproape ameninţător.
    - Un program de varietăţi cu muzică, cântece, clovnerii... tocmai voiam să vă arăt programul, dar...
    - Arată-mi-l!
    A examinat cu atenţie hârtia pe care i-am întins-o. Apoi a cerut să-i explic amănunţit fiecare punct din program.
    - Cum doriţi. Dar n-aţi vrea mai bine să vedeţi spectacolul? Sigur o să vă placă.
    - Începe să-mi explici.
    Acum timpul devenise cel mai mare duşman al meu. Ofiţerii se adunaseră deja în sală, artiştii, gata machiaţi, aşteptau să intre în scenă, iar eu mă aflam la ofiţerul NKVD care insista cu încăpăţânare să-i explic toate cele 14 puncte din program. Deşi i-am spus că spectacolul începe la ora 8 şi că ofiţerii se află în sală, stăruia să-i explic totul detaliat. O şicană evidentă, care părea să-i placă grozav.
    Mie nu-mi rămânea altceva de făcut decât să-i descriu programul punct cu punct. Cel mai rău era însă că a pus mâna pe un creion şi a tăiat aproape fiecare dintre numere.
    - Nielzia! Interzis.
    Timpul trecea în goană, răbdarea mea s-a preschimbat într-o furie nestăpânită, iar când a trecut tot programul în revistă, nu mai rămăseseră din cele 14 puncte decât 4. Cum să ofer un program destinat să umple toată seara cu aceste 4 puncte aproape toate numai muzicale?
    Furia mea creştea întruna. La ea se adăuga disperarea, ruşinea ca, după un sfert de oră întârziere, să prezint un spectacol atât de sărăcăcios, deşi voisem să oferim invitaţilor noştri, cu conştiinciozitate, o seară foarte frumoasă. Mi-am pierdut complet cumpătul. Mi s-a urcat sângele la cap şi, în disperarea mea, am început să ţip isteric.
    - Vă bateţi joc de munca noastră, de timpul nostru liber, pe care îl sacrificăm pentru binele lagărului. Interziceţi ceea ce a aprobat Kombat şi Zampolit. Sabotaţi munca noastră, sabotaţi aprobarea conducerii lagărului. În condiţiile astea nu mai facem nici o activitate culturală! Făceţi-o singur!
    Am aruncat hârtia şi am alergat la uşă.
    - Stoi! Halt! a strigat el. Zacem criciş? De ce ţipi?
    Când am întors capul, am văzut în faţa mea un ofiţer mai curând consternat, speriat, decât pe bărbatul arogant şi autoritar. Raportul de forţe se schimbase. Eu eram reclamantul şi el reclamatul.
    - Mă duc în sală şi anulez reprezentaţia. La ordinul dumneavoastră!
    - N-am dat ordinul ăsta!
    - Ba da. Aţi tăiat tot ce era interesant. Şi fără punctele astea din program nu se mai ţine nici un concert.
    Cu pas energic m-am îndreptat spre uşă.
    - Stoi! Ia skazal! Stai, am spus.
    Dar nu era tonul poruncitor, cu care eram obişnuit din partea lui, ci mai degrabă o rugăminte.
    - Vino să mai revedem o dată programul.
    - Nu mai avem timp. E prea târziu!
    - Doar puţin.
    Am mai revăzut încă o dată cele 14 puncte. A aprobat totul, doar că, pentru a ridica totuşi o obiecţie, a spus, cu un ton mai degrabă prietenos, că ar vrea ca un punct din program să fie tăiat, şi anume duetul "Cine se încrede în noi..."
    - Pot să înlocuiesc duetul ăsta cu altul, de exemplu, cu "Un duet de Johann Strauss"?
    - Da, sunt de acord cu asta.
    Cu titlul acesta a fost cântat acelaşi duet.
    N-a participat la spectacol, fiindcă trebuia "să rezolve ceva urgent".
    Deşi am apărut în sală cu programul aprobat după o întârziere destul de mare, am găsit o atmosferă foarte voioasă. Radtke, căruia îi comunicasem în grabă la cine mă duceam cu programul, a bănuit cauza întârzierii şi, la ora 8 punct, a umplut timpul până la deschiderea oficială cu o muzică de divertisment, pe care a scos-o ca prin farmec parcă din mânecă. A făcut acest lucru cu atâta dibăcie, că nici nu s-a observat întârzierea. Dimpotrivă: toţi erau bucuroşi şi satisfăcuţi de a fi participat la o reprezentaţie atât de lungă şi distractivă.
    Asta a fost în primul rând meritul lui Hermann Radtke, dar totodată şi al moralului ridicat şi înţelegerii manifestate de ceilalţi.
    Când, după reprezentaţie, m-am mai gândit odată la toate cele petrecute, mi-am amintit de sfatul bătrânului, experimentatului ofiţer politic Ivanov: "Să nu te laşi niciodată intimidat!"
    
    Maiorul Oleinik
    
    După transferarea noastră în lagărul Kapitalnaia, a cărui conducere a fost încredinţată comandatului nostru, locotenentul Budâlo, acesta a căutat să ia cu el cât mai mulţi dintre ofiţerii din comandamentul lagărului 15. Noi erau doar ofiţerii care fuseseră păstraţi în lagăr. Aceştia erau ofiţerul NKVD, căpitanul Oleinik, care mai târziu a fost avansat maior, ofiţerul politic, un bărbat mai în vârstă, subţire, tânărul sublocotenent Aleksandrov şi un locotenent major.
    Primul contact cu ofiţerul NKVD l-am avut la sfârşitul lui iunie, când m-am dus la el cu programul nostru de varietăţi, spre avizare. Era un bărbat slab, de vârstă mijlocie, de o înălţime ceva mai mare decât medie. Foarte calm. Ochii lui mici te străpungeau cu privirea lor pătrunzătoare. Era absolut sinistru. Mi-a spus să iau loc, m-a examinat îndelung, înainte de a începe verificarea programului nostru. Multe nu a avut de obiectat.
    - Sunt un amator de teatru şi am văzut Rigoletto. Mi-a plăcut. Aveţi artişti buni. "Concertul" este în regulă.
    Mi-a returnat programul, apoi a adăugat:
    - Aş vrea să stau de vorbă cu tine, a spus el şi a fixat o anume dată când să ies la raport la el.
    În seara în care, la data fixată, m-am dus la el, mi-a oferit din nou un scaun, m-a examinat îndelung, fără un cuvânt. În faţa lui avea câteva foi de hârtie, pe care le cerceta din când în când.
    Cu vocea sa calmă, ca şi cum şi-ar fi cumpănit mai întâi bine fiecare cuvânt, a început să vorbească:
     - Am avut un război lung şi greu. Multe milioane de cetăţeni sovietici au murit. Căzuţi în război sau ucişi de fascişti. Nu numai soldaţi, ci şi civili. Femei şi copii, fără nici o vină. O mare parte din Uniunea Sovietică europeană a fost distrusă. Acum voi trebuie să reconstruiţi asta. Trebuie să plătiţi pentru barbaria voastră, în loc să munciţi liniştiţi la voi acasă. Ştiu că şi tatăl tău a suferit din cauza fasciştilor, pentru că era comunist.
    - Era "profsoiuznik", sindicalist.
    - Dar fasciştii i-au adus, lui şi multor altor muncitori buni, multă suferinţă. Pentru asta ei trebuie să plătească, iar sarcina fiecărui om cinstit este să-i tragă la răspundere. Pentru asta avem nevoie de ajutor. Voi trebuie să ne ajutaţi să-i găsim pe aceşti neoameni care se află printre voi, şi în schimb veţi pleca mai curând acasă. Din nou vechea placă, deşi acum într-o formă uşor schimbată. Omul acesta părea să fie de altă calitate decât cei doi predecesori ai lui. Nu era insistent. Nu mi-a făcut direct propunerea să colaborez. Încă nu. Dar ceea ce m-a frapat era că nu mi-a vorbit de vreo "obligaţie", cum făcuse celălat "albastru", cel brutal.
    Dar amânarea nu înseamnă renunţare. La o întâlnire ulterioară a venit şi îndemnul să-l "ajut" ca să-i demaşte pe fascişti. Am început iar cu argumentul că, tocmai pentru că se vorbea în lagăr că tatăl meu fusese comunist, eram evitat.
    Părea să fie mulţumit cu acest răspuns, pentru că după avizarea programului m-a lăsat să plec. Dar următoarele întâlniri au devenit din ce în ce mai interesante.
    
    Într-o seară, când m-am dus din nou cu programul la el, şedea în cameră, iar pe masă se afla o lampă de birou.
    - Fii atent! Apăs pe buton... şi lampa se stinge... Apăs din nou, şi lampa se aprinde iar...
    A repetat asta de mai multe ori şi se bucura ca un copil. Nu ştiam ce să cred. Era într-adevăr atât de naiv încât să-şi închipuie că nu mai văzusem aşa ceva? Sau era ceva nou pentru el? Nu puteam crede. Omul ăsta avea prea multă experienţă ca să nu ştie cum funcţionează o lampă de birou.
    Când a început cu propunerea să-l ajut să demaşte criminalii, adică pe fascişti, i-am explicat pur şi simplu că nu pot face aşa ceva, în timp ce el insista că nu vreau.
    - Meseria dumneavoastră este să interogaţi oamenii. Dumneavoastră puteţi. Alţii nu pot face asta, fiindcă pentru ei este o problemă psihică.
    - Orice se poate, dacă se vrea. Când în armată primeşti un ordin, ordinul trebuie executat, vrei sau nu. Uneori crezi că nu poţi. Dacă însă încerci, observi că totuşi poţi.
    - Dar noi nu suntem la armată şi nu este vorba de un ordin. Iar la armată nu ţi se cere ceva ce nu poţi face.
    - În război pot apărea situaţii când ţi se cere aşa ceva.
    - Dar nu suntem în război.
    Convorbirea noastră s-a întrerupt brusc, fiindcă a venit un gardian care l-a rugat să se ducă urgent la comandament.
    
    O capcană
    Într-o după-amiază am fost invitat de Käthe Kranz la o cafea. Invitaţia mi s-a părut foarte bizară, cu atât mai mult cu cât nu mă aflam câtuşi de puţin într-o relaţie de prietenie cu această cucoană cu nasul pe sus (care de altfel sabota grupul nostru teatral refuzând din proprie iniţiativă să ne dea acordeonul lui Fischer, tocmai când aveam mai multă nevoie de el).
    Cu atât mai surprins am fost când, în timp ce ne beam cafeaua, a manifestat un interes special pentru grupul nostru teatral. A lăudat activitatea participanţilor care-şi sacrificau timpul liber, atât de scump, pentru binele lagărului.
     Avea un ton absolut nou, pe care nu i-l mai auzisem. Eram foarte mirat, cu atât mai mult cu cât tocmai ea ne făcea greutăţi ori de câte ori putea. Era atât de mândră de calitatea ei de şefă de echipă încât, pentru orice fleac trebuincios grupului nostru de teatru, trebuia s-o rugăm de mai multe ori.
    Un interes special arăta faţă de membrii grupului nostru. Mi-a cerut să-i descriu rolul fiecăruia în echipă. Am început prin a-i numi pe fiecare membru. Când am menţionat numele lui Galla m-a întrerupt:
     - Galla. Ce bine că ofiţerul NKVD nu ştie nimic despre el.
    Cum nu m-am arătat interesat de observaţia asta, a continuat neîntrebată:
    - A fost un personaj important în SS.
    Deşi n-am pus nici acum vreo întrebare, a început să descrie cu o precizie incredibilă funcţia pe care pretindea că ar fi avut-o el în SS, ca şi acţiunile pe care le-ar fi executat.
    Chestiunea asta nu mă interesa deloc, de aceea nici n-am reţinut tot ce spunea despre omul acesta.
    Cafeaua era foarte gustoasă, la fel şi cozonacul: un mic exemplu despre viaţa pe care o duceau şefii de echipă în lagărul unde atâţia sufereau de foame, iar unii chiar au murit de inaniţie.
    Asupra acestei ultime teme a luat sfârşit vizita mea. I-am mulţumit şi am părăsit camera, fără să înţeleg de ce fusesem de fapt invitat. De ce tocmai ea, care arătase cel mai puţin interes pentru grupul nostru artistic, se schimbase atât de brusc?
    Răspunsul la această întrebare nu avea să întârzie prea mult.
    
    Câteva zile mai târziu m-a chemat la el ofiţerul Oleinik. După o serie de banalităţi legate de viaţa în lagăr, a venit cu ceva nou:
     - Ţi-am promis că, dacă mă ajuţi, ai să pleci acasă mai devreme. Vezi, G. din lagărul 1 m-a ajutat şi a plecat acasă.
    Foarte surprinzător pentru mine a fost mai întâi faptul că pronunţase un nume, cu atât mai mult cu cât cei care lucrau pentru această organizaţie îşi îndeplineau munca de turnători în mare secret. Cum de i-a venit să-mi spună un nume? Tocmai mie, care nu făceam parte dintre oamenii lui de nădejde? Voia să-mi arate că are încredere în mine? Sau voia să demonstreze că şi eu aş putea face parte dintre aceia care, "după misiunea executată", mergeau acasă conform promisiunii? Oare bărbatul, al cărui nume în nici un caz n-aş vrea să-l menţionez, era într-adevăr în serviciul lui? Sau totul nu era decât un bluf? Mulţi plecaseră acasă cu diferite transporturi. Fiecăruia i se putea agăţa o tinichea de coadă! Şi oare cel pe care l-a numit plecase într-adevăr acasă, ori, ca să tacă, fusese trimis în vreun lagăr din Siberia cu cine ştie ce pedeapsă născocită, sau poate nici nu mai trăia?
    Dar o greşeală mare făcuse omul acesta, altfel inteligent în opinia mea. Aşa cum mi-a spus numele colaboratorului său, la fel putea spune oricui şi numele meu!
    Când mi-a făcut apoi propunerea, de mai multe ori repetată, de a-i de "ajutor", aveam pregătit un răspuns clar:
    - Eu ajut lagărul şi pe deţinuţii din lagăr chiar foarte mult, prin activitatea mea culturală intensă. Prin asta ajut la ridicarea moralului oamenilor. Şi asta mă costă multă osteneală şi muncă.
    - Bine, bine. Ştiu asta, nu trebuie să mi-o mai spui. Cine sunt cei care fac parte din grupul tău teatral?
    Cum nu aveam la mine nici un program, am început să enumăr numele participanţilor. Când am rostit numele lui Galla, m-a întrerupt.
    - Cine-i acest Galla?
    - Lucrează într-o echipă de muncă, în calitate de brigadier.
    - Şi ce este?
    - Brigadier, v-am spus.
    - Aş vrea să ştiu ce a fost înainte, acasă, nu aici în lagăr.
    - De unde să ştiu eu?
    - Nu ştii?
    - Nu!
    A devenit mai agresiv şi mai ameninţător:
    - Spui că nu ştii. Dar eu ştiu că ştii! Dar nu vrei să spui!
    Atunci m-am lămurit. Convorbirea la o ceşcuţă de cafea cu Käthe. De asta vorbise atât de amănunţit despre tânărul acesta. Acum mi-ar fi trebuit un sfat bun. Noroc că mi-a venit o idee.
    - Dacă ştiţi aşa de bine că eu ştiu, atunci ştiţi mai multe decât mine. Şi de ce mă mai întrebaţi? Însă un lucru pot să vă spun. Galla este un tânăr arătos. Are un loc de muncă bun şi câştigă bine. Asta ştiu. Multe femei ar vrea să-l aibă ca prieten. Şi dacă respinge vreo femeie, aceasta, din răzbunare, poate spune ceva rău despre el. De unde să ştiu ce spune cineva despre el, şi dacă este adevărat? Dumneavoastră, ca un ofiţer corect, aţi afirma ceva despre cineva, fără să ştiţi chiar dumneavoastră? În nici un caz eu nu pot afirma, în faţa unei persoane juridice, ca dumneavoastră, ce a spus o femeie despre el din cine ştie ce motive. Şi dacă minte? Atunci aş fi şi eu un mincinos şi calomniator.
    Vocea mea devenea tot mai dură. Argumentul meu părea să-şi fi atins ţinta. A spus doar, scurt:
    - Ladno, idi! Bine, pleacă.
    Cu o înscenare atât de urâtă voia să mă pună la încercare. Iar Käthe se învoise.
    După ce am ajuns să-l cunosc mai bine pe ofiţerul acesta, sunt convins că i-a fost şi lui penibil că-mi întinsese o cursă atât de transparentă.
    
    Ultimul argument
    În sâmbăta aceea aveam din nou spectacol. Programul era stabilit, când în vinerea precedentă l-am văzut pe Oleinik că intră în biroul lui din lagăr. Cu programul în mână m-am dus la el, ca să-l rog să-l avizeze.
    - Haroş konţert budit?
    Aşa m-a primit, când am intrat cu hârtia în mână în birou. Părea bine dispus şi speram că o să mă mai scutească de propunerile de colaborare. Din păcate, mă înşelasem. Iar a abordat problema de principiu dintre a putea şi a voi, respectiv a nu putea şi a nu voi. Tema asta îi plăcea în mod deosebit şi se străduia să mă convingă că nu voiam să-l ajut într-o "chestiune dreaptă".
    Însă trebuie să recunosc că nu a fost niciodată insistent şi nici n-a căutat să mă silească prin ameninţări să-i îndeplinesc dorinţa. De astă dată a început cu o argumentaţie pe care o mai folosise de câteva ori:
    - Tot afirmi mereu că nu poţi să mă ajuţi, dar eu ştiu că de fapt nu vrei.
    - Nu-i adevărat. Există lucruri pe care nu le poţi face nici atunci când vrei.
    Afirmaţia asta se baza pe o întâmplare, respectiv pe o caricatură pe care am făcut-o odată în lagărul Mişino despre bucătarul-şef Otto, cum că ar fi "expediat" pe un deţinut înfometat peste sârma ghimpată. Caricatura asta mi-a atras atunci o pedeapsă din partea comandantului Resanov. Poate că sârma asta ghimpată întinsă la mare înălţime o să-mi fie de ajutor în argumentaţie.
    - Aşa ceva nu există! Cine vrea, poate!
    - Domnule maior, vă rog, veniţi cu mine, aş dori să vă arăt ceva.
    - Ce vrei să-mi arăţi?
    - O să vedeţi.
    Devenise curios, pentru că era prima oară că voiam să-i arăt ceva.
    A ieşit în curte, şi l-am dus spre sârma ghimpată întinsă la o înălţime de peste 2 metri.
    - Ce vrei cu asta?
    - Domnule maior, vă rog, săriţi peste sârma asta ghimpată.
    La început m-a privit uluit, apoi a strigat, enervat:
    - Eşti nebun? Ce tot vorbeşti prostii? Îţi baţi joc de mine?
    - Nu mi-aş permite aşa ceva. V-am rugat numai să încercaţi măcar.
    - Îţi spus eu că-ţi baţi joc de mine. Asta n-am să tolerez!
    Şi a tras o înjurătură.
    - Vă rog să mă iertaţi, a fost doar o rugăminte. N-am vrut să vă jignesc. Vă rugasem numai să încercaţi.
    - Cum să încerc ceva ce nu pot?
    Îmi atinsesem scopul.
    - Poate că puteţi, dar nu vreţi.
    După o scurtă pauză stânjenită, când şi-a dat seama că de fapt căzuse într-o cursă, adică fusese învins cu propriile sale argumente, n-a ştiut cum să reacţioneze. Să mă pedepsească pentru obrăznicia mea, sau să ia totul mai curând în glumă? Era prea inteligent ca să-şi dezvăluie ciuda pedepsindu-mă, şi să-mi dea astfel dreptate în mod indirect. A spus doar, scurt:
    - O, tî hitrâi! Idi! O, eşti şiret. Du-te!
    Această mică întâmplare a avut urmări mari.
    Niciodată nu m-a mai pisălogit nici cu cea mai mică aluzie în legătură cu o viitoare colaborare. Când discutam programele, atingea unele teme din viaţa în lagăr, locurile noastre de muncă, până la diferite evenimente care s-au petrecut în străinătate, dar o temă a rămas pentru totdeauna tabu.
    
    O întorsătură?
    
    Cu programul în mână, am bătut la uşa maiorului.
    - Davai.
    Când am intrat, şedea cu o foaie de hârtie în mână la masă de lucru. În faţa lui un "rotnik", cu care părea să fi încheiat tocmai o discuţie. Când am dat să mă retrag, ca să nu-i deranjez, m-a reţinut şi a isprăvit convorbirea cu interpretul.
    - Şi cum lucrează acest inginer Untiet?
    - Foarte bine.
    - Ai întrebat la Rud-Zavod?
    - Da. Nacialnikul este foarte mulţumit de el.
    - Pust rabotaet dalşe. Lasă-l să lucreze mai departe!
    După ce rotnikul a plecat, ofiţerul mi-a spus cu o intonaţie specială:
    - Inginerul ăsta neamţ contribuie mai mult la reconstrucţia Uniunii Sovietice decât cel care l-a pârât!
    Mai mult nu a spus, şi nici eu nu am întrebat nimic.
    Examinarea programului teatral s-a desfăşurat fără multe vorbe. Voia doar mai multă muzică pentru că muzica este mai bine înţeleasă de toţii ruşii decât scenetele şi poeziile, care erau de asemenea introduse uneori în program.
    
    Când am ieşit din birou, a trebuit să mă gândesc serios la cele întâmplate. Tocmai ofiţerul ăsta, care se afla de fapt aici pentru a verifica amănunţit fiecare denunţ şi a-l folosi spre folosul propriu, pentru a-şi justifica activitatea, spune că un muncitor bun este mai important decât un turnător. Cu alte cuvinte, un specialist, care face o treabă bună, valorează mai mult decât unul care vegetează inactiv într-un lagăr de pedeapsă sau într-o închisoare. De fapt, o optică foarte sănătoasă!
    
    Altă maximă, pe care cunoştinţa mea, o rusoaică inteligentă, mi-o spusese odată, părea să se adeverească. Ea spunea: "Rusului îi place trădarea, dar dispreţuieşte pe trădător!"
    
    Ultimul şoc
    
    Ziua cea mare şi atât de jinduită a întoarcerii acasă sosise. Geamantanele noastre se aflau gata pregătite în curte. Nerăbdători aşteptam controlul - deoarece anumite lucruri nu aveam voie să le luăm cu noi - ca să ne instalăm apoi în şirul celor "trecuţi prin filtru" şi a fi conduşi imediat spre locul de îmbarcare, ceva mai în afara oraşului. În pofida marii noastre bucurii, ne-a cuprins un simţământ nostalgic. Ne-am luat rămas bun de la ofiţerii cu care trăiserăm în raporturi bune, în cei cinci ani, apoi de la camarazii care plecau în altă ţară şi care aveau să părăseasca lagărul ultimii, după câteva zile. Un ofiţer m-a chemat la el. Când am ieşit din rând, mi-a spus să mă duc la gospodin maior.
    Oleinik şedea, ca întotdeauna, pe scaun, calm ca de obicei. M-a privit cu ochii săi pătrunzători şi mi-a vorbit pe un ton mai deosebit:
    - Ultima zi a vieţii voastre de lagăr s-a încheiat. Plecaţi acasă. Ai făcut treabă bună aici. De asta am avut încredere în tine. Uneori însă n-ai meritat încrederea noastră! Ţi s-a făcut onoarea să aduci scrisorile de la Stalino şi să i le remiţi ofiţerului upolnomocennîi. Dar n-ai făcut asta întotdeauna. Uneori noaptea le-ai strecurat de la tine putere scrisori camarazilor tăi. Aşa i-ai dat lui... în ... şi lui ... în ... etc. scrisori.
    Mi-a dat exemple concrete, care corespundeau adevărului...
    Întâi m-am înroşit tot, apoi am pălit. N-am putut scoate nici un sunet. Mă şi vedeam în dubă, deportat în Siberia, unde să-mi petrec restul vieţii în gheaţă şi zăpadă...
    Un timp a savurat efectul vorbelor sale, apoi a continuat:
    - Ţi-am promis că, dacă mă ajuţi, ai să pleci acasă mai devreme. N-ai făcut-o, ai preferat să munceşti aici până la capătul celor cinci ani, pentru că, în opinia ta, nu voiai să le faci nimic "rău" alor tăi. Şi ce au făcut oamenii tăi? Te-au trădat! Sunt ofiţer, am sarcina să descopăr criminali de război şi fascişti şi să-i trimit în faţa tribunalului, ca să-şi primească pedeapsa meritată. Trebuie să se facă dreptate! Ca să-i descopăr pe criminalii ăştia folosesc oameni. Şi crede-mă, am găsit destui "tovarăşi" care m-au ajutat. Ai muncit mult în lagăr, în domeniul cultural. Asta am apreciat şi noi. Cu spectacolele voastre teatrale, ca şi cu "gastroli", turneele voastre în alte lagăre, aţi adus multă bucurie şi cinste lagărului nostru. De aceea te iert pentru nesupunerea ta în privinţa scrisorilor. Un lucru însă vreau să ţi-l spun. Voi, germanii, afirmaţi că sunteţi un popor mare, deosebit. Hitler al vostru a spus că voi, arienii, sunteţi un popor destinat să stăpânească lumea. Voi, nemţii, sunteţi foarte bine pregătiţi tehnic, asta aţi demonstrat-o deseori aici. Dar există şi o altă latură a omului, cea morală. Despre asta prefer să nu vorbesc. O las pentru tine.
    S-a ridicat în picioare, mi-a întins mâna şi a spus în chip de despărţire:
    - Îţi doresc mult succes în viaţă. Un lucru însă să nu-l uiţi niciodată. Nu toţi oamenii, care ţi se arată prieteni, îţi sunt prieteni adevăraţi! Proşciai! Adio!
    Uşurat, dar încă şocat până în străfunduri, am părăsit încăperea. Tot timpul mă vedeam în nopţile când strecuram unuia sau altuia câte o scrisoare, pe care pe drumul de la Stalino la lagăr o ascundeam în buzunarul interior, în speranţa să-i fac o bucurie unuia sau altuia, căci se putea bănui că "albastrul" acela brutal, în funcţie de toanele lui bune sau rele, pur şi simplu arunca la coş unele scrisori. Trebuie să recunosc că am făcut asta şi sub Oleinik, ceea ce însemna într-adevăr o insultă şi un abuz de încredere. Totuşi m-a iertat şi m-a pedepsit doar un foarte scurt timp, dar cu un efect foarte îndelungat, fiindcă a durat destul de mult până să-mi revin din şoc.
    

     
     
     
     
     
    - s-a născut pe 22 octombrie 1919 la Timişoara;
    - a studiat chimia la Institutul Politehnic din Bucureşti, iar apoi pictura la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti;
    - din ianuarie 1945 până în decembrie 1949 a fost deportat în Uniunea Sovietică în lagărele de la Makeevka, unde a lucrat în mină, în transportul de cărbuni, în cariere de piatră şi de nisip, precum şi în construcţii şi într-o fabrică de beton;
    - printre activităţile culturale desfăşurate în lagărele de la Makeevka se numără prezentarea operelor Carmen (4 reprezentaţii) şi Rigoletto (2 reprezentaţii), precum şi a spectacolelor Varieté (49 reprezentaţii);
    - în perioada 1950-1979 a fost cercetător ştiinţific principal la Institutul de Cercetări Textile din Bucureşti;
    - între anii 1951 şi 1954 a reprezentat la Bucureşti firma vest-germană "Hansa-Werke Bremen";
    - este unul dintre fondatorii Casei de Cultură "Friederich Schiller" unde, între anii 1957 şi 1960 şi 1970 şi 1987, a activat ca regizor şi organizator al unei trupe de teatru;
    - din 1987 s-a stabilit la Pfullingen, în Germania;
    - a călătorit în numeroase ţări: Polonia, Ungaria, Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, Anglia, Egipt, Israel, Maroc, Italia şi China;
    - a prezentat conferinţe despre: "Aşezări germane în România"; "Umorul ca terapie"; "Frumuseţea poeziei germane"; "Cinci ani de deportare în Uniunea Sovietică"; "O călătorie de studiu în China". 

      
     * Ofiţerii NKVD - Securitatea sovietică - aveau, ca şi la noi, iniţial, o bandă albastră pe chipiu (n.red.) 
     

Traducere de Micaela Ghiţescu