"Din toate acestea şi din multe altele
îşi trag seva adâncă Strigătele Meleť."
Apocalipsa era acasă
Astralita
Nu peste anii acoperiţi cu eternită,
Ne-am pus noi tinereţea la uscat.
Am tencuit prohodul celor singuri
Cu tablele din care băteam linguri
Şi i-am lăsat istoriei uituce la iernat,
De parca-am dat cu zaruri găunoase
Şi neavând nimic de câştigat
Le-am şi scuipat pe colţurile roase.
Şi lângă anii întinaţi cu eternită
Să nu-i ajungă ploaia tristă niciodată
Am lăsat acolo la "păstrare"
Un cincinal de tinereţe "demolată".
Dimineaţa nu ne-am sculat
Tocmai pentru că
Nu ne-am culcat.
Munca nu e doar una oarecare
Era săpatul cu târnăcopul,
Care nu a fost niciodată ascuţit.
Pământul se căra cu roaba
Nu la întâmplare. Cruciş,
Pe scânduri, în zig-zag, pieptiş,
Cu planificare
De 12 ore pe zi.
După care dormeam.
Dormeam în genunchi la curăţat de cartofi.
Aşa că, neavând baie
Unde să intrăm, ieşeam în curte.
Şi după aia la adunare,
Între timp "zmeii" chemau
Brigadierii şi normatorii,
La pelerinaj şi la golit guşa.
"Banditule, închide pe dinafară uşa
Şi vezi să iasă numărătoarea".
Asta nu iese niciodată din prima.
Apoi urma alinierea, pe câte cinci,
Şi iar numărătoarea, pentru a câta oară,
După care porneam la muncă.
Cu cântecul - înainte marş...
Nu ne puteam văita de migrene,
Că auzeau imediat,
Prin bunăvoinţa vecinului,
Şi venea zmeul vâjâind,
Cale de câteva poşte,
Şi pentru că acolo nu creşteau copaci,
Arunca omul "buzduganul",
De-ţi fluierau la ureche bietele oase
Şi nu-ţi mai puteai scoate pietrele din pantofi
Pentru că nu mai aveai pantofi.
Sau mai cu seamă şireturi,
Ca nu cumva să-ţi spânzuri
Bietele oase-nşirate sub piele.
De fugit nu puteam fugi
Decât de la colonie la şantier şi invers,
Ca să prindem numărătoarea.
Erau destule cazne de care nu ştiuse până atunci Sisif.
Căram pământ şi pietre şi adunam nisip,
Calul căruia-i smulsese piciorul mai trăia încă,
Chiar începuse să pască,
Nimeni nu ştia dacă şi asta are vreo legătură cu timpul...
Numai percheziţiile se făceau la miezul nopţii,
Atunci nu se putea ieşi pe scara din dos,
Fiindcă aceasta nu exista.
Exista numai aristocraţia brigadierilor,
Înnobilaţi după turnătorie.
Nu te puteai feri de trădare, ea bătea ca vântul din toate părţile.
Te putea surprinde lipsa ei.
Făceau norma numai cei puşi să numere roabele.
Dacă nu era gust, nu putea fi nici dezgust,
Atunci şi una şi alta erau închise
Între sârme ghimpate.
De parcă apocalipsa era la ea acasă;
Râdea şi capul singurei speranţe.
Dusul morţilor la policlinică
Era imaginea apocaliptică.
Număr condamnat
Fiecare din noi era socotit un bandit,
O ţintă.
Care oricum, putea fi împuşcat
Cu un singur glonţ sau cu mai multe.
Oricum tot împuşcat se cheamă,
Nu conta, era împuşcat numărul.
Ţinta pândită
De-o vorbă plesnea cu zgomot
Ori cu foc.
Pocnea cu muţenia,
Cu un baston şi un toc.
Apoi bătea vântul,
Şi se scădea numărul,
Şi nu mai era un bandit.
Ca şi când ar fi fost nisip.
Prin poartă-i trecea vântu-n rafale
Grăbind la numărat.
Deşi cărau pe umeri vestoane-n gri vărgat,
Erau numai un nimeni: aveau identitate
De număr condamnat.
Magii
Nici cel puţin nu avea locomotivă Pacific,
Numai vagoane bou avea.
O scârbă de tren, i-a fost scuipat într-o noapte,
Aproape patru mii. Cocostârci pe geamantane,
Într-un câmp unde părea că n-a fost ziuă niciodată.
Vântul le bătea numele ca marea gunoaiele la ţărm.
Noaptea înghiţise scările. Ei nu mai visau la urcare.
Să coboare nu mai puteau.
Venise secolul roşu; balaurul leşinat,
Cu gura deschisă ca un canal.
Fraţii lor, zmeii cu baioneta la puşcă
Îi împingeau spre adâncul abisal.
Judecătorii nu le văzuseră faţa şi n-o doreau
Veleitarii au mirosit încotro s-o apuce,
Ura lor cerea sânge.
Scris-au neştiind-o prea bine,
Pe conştiinţa naţiei, în zeghe, cu însemne latine;
36 de luni la unii, 60 la cei cu renume.
Încriminaţii nu bănuiau ce îi aşteaptă,
Ducând în aracul de sprijin
Povara anilor de condamnare nedreaptă.
Nu pentru a obţine porecla,
Ci pentru a-şi urca steaua mincinoasă ca epoca.
La muncă plecau înjuraţi de "Mucea Pieptosu"
El ştia, număra până la o sută
Şi credea că istoria-i o femeie hoaţă.
Concubină fiindu-i, ar putea ascunde făţărnicia.
Condamnaţii, visând la mâncare, coborau ultima treaptă.
Vremea catâră se înhăma la căruţa care-i ducea noaptea
La groapa comună. Miliţianul scotea baioneta
Şi le împungea sufletul.
"Asta a fost ministru, ăsta a fost profesor,
Asta a fost ministru, ăsta a fost profesor!".
Alimente de lux
Tocmai îl legase pe Dumitrache
La stâlpul infamiei,
Că au şi fost aduşi să-l scuipe
Toţi turnătorii coloniei.
De trei zile nemâncat,
Tot ei l-au împuşcat,
Înainte de-a se face ziuă.
Se lăsase oarbă înserarea,
Nimeni nu bănuia cât de lungă e noaptea,
Când se adaugă măsuri speciale,
Pentru o împuşcătură.
Asta-i misterul, asta-i dezlegarea...
Pe atunci mormântul celor ucişi
Era groapa comună.
Fără lege, fără cuminecătură.
Şi astăzi se cere iertarea
Celor care împuşcau oameni.
Să primească zile de concediu,
Soldatul avea puşca, mintea-i era de-mprumut
În timp ce arestatul nu avea nici o şansă,
La unsul roabei se folosea saliva.
Jugul îşi lăsa
În rănile adânci rugina,
Aşa în fiecare seară.
Când nu erau prea multe de făcut,
Stăteam o săptămână de nopţi
În carceră, afară, în ploaie şi-n vânt
Şi mai ales în singurătate.
Uneori venea un miliţian
Să-ntrebe de sănătate.
Cu un potop de-njurături
De parcă-ncarceratul l-ar fi ucis
Pe Simionescu-n bătăi.
Când după ani, primeai pachet,
Ţi-l furau brigadierii de la pedepsiţi,
Sub pretextul unui "acuz":
"Ai primit alimente de lux". |
