|
 |
|
Am trăit toată viaţa cu dorinţa de a emigra din Bulgaria în România, pe care o consideram adevărata mea patrie, cu toate că mă născusem în Bulgaria, unde mi-am trăit copilăria. Dar aşa fusesem educat de părinţii mei, amândoi aromâni, precum şi în şcoală - la Liceul Român din Sofia - dezvoltându-mi-se sentimente de dragoste şi patriotism pentru România. Idealul meu s-a împlinit până la urmă, dar cu preţul a nenumărate întâmplări potrivnice. La vârsta de 46 de ani am sosit pentru totdeauna în România împreună cu familia mea, soţia şi un fiu.
M-am născut în 1924, în oraşul Blagoevgrad (denumit până în 1951 Giumaia-de-Sus), unde se afla o comunitate destul de mare de aromâni. În familia mea - mama, tata, bunica şi doi fraţi - se vorbea dialectul aromân, iar limba română am învăţat-o la şcoala primară din oraşul natal. Cursul liceal l-am urmat la Liceul Român din Sofia, fiind intern (1935-1943); la fel şi fraţii mei. Liceul se afla lângă Biserica Română şi era întreţinut de statul român, dar nerecunoscut oficial de autorităţile bulgare. Am dat bacalaureatul în cadrul acestui liceu, preşedintele comisiei fiind prof. Şerban (cunoscut prin manualele sale de limbă franceză), delegat din partea Bucureştiului. Am fost clasificat primul dintre cei 11 candidaţi admişi, cu media 8,70. Diploma care mi s-a eliberat are antetul Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor, cu efigia Regelui Mihai.
În 1943 a început să se aplice acordul româno-bulgar pentru schimbul de populaţie dintre cele două ţări, ca urmare a aplicării Tratatului de la Craiova, prin care se cedaseră Bulgariei cele două judeţe Durostor şi Caliacra (Cadrilaterul) din sudul Dobrogei (1940).
Dorinţa mea nestrămutată, ca şi a tuturor colegilor mei aromâni şi timoceni (din Valea Timocului), era să venim în România, unde să urmăm studiile universitare. Am profitat aşadar de prevederile acordului ce permitea emigraţia benevolă în România a cetăţenilor bulgari de origine aromână (consideraţi de origine etnică română) şi astfel, la 21 august 1943, am ajuns la Bucureşti, fără a bănui câtuşi de puţin că aceasta nu era decât o etapă din lungul şir de "peripeţii" ce-mi va fi dat să trăiesc până la stabilirea definitivă în România.
Fratele meu mai mare, care venise din 1940 în România, cu paşaport, era student la Medicină în anul III, dar a fost arestat sub învinuirea de simpatizant legionar (şi eliberat în 1944). Fratele meu mai mic a avut altă soartă: a plecat din Bulgaria în 1944, o dată cu retragerea trupelor germane, ajungând în Italia, şi abia după terminarea războiului a venit în România, înscriindu-se la Politehnică. Părinţii mei au rămas însă în Bulgaria.
Imediat după sosirea la Bucureşti, am dat examenul de admitere la Facultatea de Medicină, devenind astfel student, iar în 1947, prin concurs, am devenit extern de spital. Dar la 5 iulie 1948, în penultimul an de studenţie, am fost arestat fiindcă participasem la o reuniune cu caracter naţionalist. Dus la Securitate, am văzut în registrul de luare în evidenţă a arestaţilor numele fratelui meu, care fusese deci arestat în aceeaşi zi cu mine.
Am fost dus la închisoarea de la Jilava, unde am rămas 7 luni, nefiind anchetat în acest răstimp decât o singură dată. Apoi am fost mutat la închisoarea din Calea Rahovei, unde se afla Tribunalul Militar şi unde am fost judecat şi condamnat la 6 luni de detenţie - pe care le petrecusem în fapt - cu motivarea de "delict de uneltire contra ordinii sociale". Dar - ceea ce era grav - deşi se hotărâse punerea mea în libertate, se adăuga "expulzarea în Bulgaria, fiind considerat cetăţean bulgar"! Şederea mea în România era însă perfect legală, în baza Certificatului nr. 179/9 sept. 1943, eliberat de Delegaţiunea Română a Comisiei mixte româno-bulgare pentru schimbul de populaţie, care menţiona clar: "Numitul Gavrizi Nicolae, plecat din Bulgaria în ziua de 21 august 1943 şi sosit în ţară în aceeaşi zi, a pierdut calitatea de cetăţean bulgar, urmând ca, potrivit Tratatului de la Craiova, acest român etnic, adus în ţară de statul român, să fie tratat ca cetăţean român până la dobândirea cetăţeniei române".
Totuşi, la 2 martie 1949 am fost dus sub escortă la Giurgiu şi apoi predat Securităţii bulgare în oraşul Ruse. Dar autorităţile bulgare din Sofia, unde ajunsesem tot sub arest, m-au întors în România la 31 martie, cu menţiunea, corectă, că părăsisem Bulgaria conform Tratatului de la Craiova şi deci pierdusem cetăţenia bulgară. Am fost "găzduit" din nou la Securitatea din Giurgiu timp de 22 de zile. Eram liber în curtea Securităţii şi puteam chiar să intru în încăperile clădirii pentru a face injecţii personalului sau alte servicii medicale. Această situaţie relativ favorabilă m-a făcut să cred că voi rămâne în România.
Dar paradoxul situaţiei a fost şi mai mare, căci în răstimpul în care traversasem silit graniţa de două ori, în acest joc absurd cu soarta mea, acelaşi Tribunal Militar, care mă condamnase, rectificase Hotărârea referitoare la expulzare, anulând-o la 1 martie (în urma contestaţiei mele), fără însă a mi-o aduce la cunoştinţă! Această anulare survenise, deci, cu o zi înainte de expulzare!
La 22 aprilie 1949 eram a doua oară expulzat în Bulgaria şi condus sub escortă în oraşul natal Blagoevgrad, unde am ajuns la 3 iunie şi am fost pus, în sfârşit, în libertate. Astfel, după 11 luni de detenţie, m-am văzut din nou în Bulgaria, cu studiile universitare neterminate. În urma acestei odisee, eu, absolventul de liceu care plecasem cu toate cele necesare, împreună cu idealurile mele, într-o "repatriere", reveneam acum acolo de unde plecasem, sub stare de arest, numai cu un cojocel sub braţ şi cu toate visurile spulberate de vitregia unor vremuri atât de nedrepte, barbare şi silnice!
Destinul meu va înregistra, din acel moment, 21 de ani trăiţi în Bulgaria, unde am terminat Facultatea de Medicină, m-am căsătorit şi am devenit medic ftiziolog, nu însă fără unele greutăţi legate de aşa-zisa mea condamnare din România. Am practicat profesiunea cu devotament, în oraşul natal, având frumoase realizări, spre satisfacţia mea personală.
Fratele meu mai mare devenise medic în România dar, fiindcă valabilitatea paşaportului său expirase, a fost expulzat în Bulgaria înaintea mea, tot în 1949, unde a efectuat stagiul militar şi a devenit medic pediatru. Nici fratele meu mai mic nu a scăpat de avatarurile epocii: după ce şi-a luat diploma de inginer, a lucrat pe şantierul barajului de la Bicaz, de unde a fost arestat şi dus în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. În 1952 a fost de asemenea expulzat în Bulgaria, decedând în urma unui accident pe munte. Părinţii mei au decedat în casa lor din Blagoevgrad.
Dar dorinţa realizării visului meu de a veni definitiv în România nu m-a părăsit şi nu am precupeţit nici un efort pentru îndeplinirea acestui ideal. Din 1968 am început să fac demersuri prin Ambasada Română de la Sofia ca să mă repatriez, crezând că se poate repara nedreptatea ce mi se făcuse prin expulzarea abuzivă. Eram la curent cu tot ce se întâmpla în România prin ziarele româneşti la care eram abonat. Am făcut nenumărate demersuri către Consiliul de Stat şi către Preşedintele ţării. "...sunt condamnat pe nedrept la moarte sufletească, şi asta nu numai pentru mine, dar şi pentru urmaşii mei" (căci aveam un fiu).
În timpul inundaţiilor din România din 1970 am organizat o colectă de bani şi de îmbrăcăminte pentru sinistraţii din România, acţiuni menţionate în ziarul "Scânteia" din 9 şi 23 iunie 1970, primind şi o adresă de mulţumire din partea Ambasadei Române din Sofia.
Am călătorit de mai multe ori în România până când, întâmplător, după 20 de ani, într-una din aceste ocazii, am aflat că expulzarea mea din România fusese anulată. Înarmat cu această nouă probă, am făcut iar demersuri, solicitând audienţe la Consiliul de Miniştri şi la secretarul Consiliului de Stat, Constantin Stătescu, totuşi lipsite de succes. Numai întâmplarea a intervenit din nou, deschizându-mi calea: vizita la Bragoevgrad a unei delegaţii române condusă de prof. Const. Costea, decanul Facultăţii de Silvicultură din Braşov, care a binevoit să înfăţişeze situaţia mea unor foruri din Bucureşti. Şi astfel, în sfârşit, mi s-a rezolvat arzătoarea mea dorinţă, aprobându-mi-se "repatrierea" ce urma să se producă în cursul unui an. Nici de astă dată n-au lipsit unele dificultăţi. Deşi la revenirea în ţară primisem decizia de numire ca medic la Spitalul Rafinăriei Ploieşti, când m-am prezentat să iau postul în primire, am constatat că fusese ocupat. Ministerul Sănătăţii (ministrul Dan Enăchescu) m-a numit apoi temporar la serviciul TBC din Slobozia şi apoi definitiv la Spitalul TBC din Baloteşti, de unde în 1980 am fost transferat la Spitalul TBC din Floreşti (jud. Giurgiu) şi apoi la Spitalul TBC "Izvoru", unde lucrez şi în prezent. În 1977 am susţinut examenul de medic primar dar, din lipsă de fonduri, nu mi s-a recunoscut acest grad decât după 1990! Fiul meu, după sosirea în România, a trebuit să se întoarcă în Bulgaria pentru a termina ultima clasă la liceul cu predare în limba franceză, să dea examen de admitere la Facultatea de Medicină din Sofia şi numai după aceea să se transfere la Bucureşti. În prezent este medic în SUA, unde şi-a întemeiat o familie. Fratele meu mai mare m-a urmat în România, împreună cu familia sa, profesând la Spitalul Cantacuzino din Bucureşti până la moartea sa, în 1990.
Aceasta este istoria vieţii mele de aromân. |
|
|
| |
|
|
|
Ultimele
numere: |
 |
| NUMARUL 68-69 |
| |
 |
| NUMARUL 66-67 |
| |
 |
| NUMARUL 64-65 |
| |
 |
| NUMARUL 63 |
| |
|
| Arhiva revistelor |
|
