Născut în 1902, în mahalaua Grant din Bucureşti, fiind primul din cei 11 copii ai lui Dumitru, un gospodar venit de prin părţile Olteniei (comuna Dobra, jud. Mehedinţi), şi Ioana, o ardeleancă din Lancrăm, despre care se spunea că ar fi fost rudă cu Blaga, numitul Alexandru (Sandu) Ungureanu şi-a luat crucea în spate din copilărie. Deschide ochii o dată cu primul război mondial, care îl face să simtă viaţa ca pe o luptă perpetuă care îl căleşte.
    Tatăl său fiind plecat pe front, el, primul născut, devine "bărbatul casei" şi înfruntă prin muncă armatele germane de ocupaţie de sub comanda feldmareşalului von Mackensen. Vânzător ambulant de ziare, ucenic mecanic la Banca Naţională - calitate în care munceşte zile şi nopţi la ambalarea aurului băncii care este transportat precipitat la Iaşi şi de acolo "în siguranţă" la Moscova - fochist de calorifere la locuinţa guvernatorului Băncii Naţionale, Bibicescu, locuinţă ce va deveni apoi reşedinţa comandantului militar german1 , şi înşiruirea muncilor prestate ca soluţie pentru supravieţuirea lui şi a familiei ar putea continua pe încă multe file.
    Dar războiul a adus, în afara trupelor de ocupaţie, şi mizeria rezultată din penurii alimentare, de combustibili, de mijloace pentru întreţinerea igienei, făcând să prolifereze păduchii, tifosul şi alte boli, formând mediul care pentru adolescentul Sandu a constituit "purgatoriul" prin care a fost nevoit să treacă încă din "dimineaţa vieţii" lui. În tumultul acestor evenimente se formează omul şi caracterul cu plusurile şi minusurile sale, la care contribuie şi mediul înconjurător - anturajul.
    În tinereţe, Sandu Ungureanu, câştigat de ideile socialiste la modă (sub influenţa anturajului de care am pomenit mai sus), este "cucerit" de mişcarea comunistă (dar nu pentru mult timp) care promitea "ştiinţific" marea cu sarea, crezând în promisiunile ei alături de multe alte nume de rezonanţă.
    După încetarea primei conflagraţii mondiale obţine calificarea de strungar în fier şi intră în mişcarea muncitorească, dar cu oarecare prudenţă, mai întâi încadrându-se în sindicatul muncitorilor feroviari unde lucra, pentru ca mai apoi să devină membru al Organizaţiei Tineretului Socialist.
    Avea 19 ani când, în 1921, după Congresul Partidului Socialist Român, are surpriza să constate că acest partid se destramă în trei "aripi", şi anume:
    Partidul Social-Democrat, având ca secretar general pe Ilie Moscovici;
    Partidul Socialist-Unitar-Centrist, prezidat de dr. Ghelerter, situat sub raport ideologic la stânga celui Social-Democrat, în care se va integra ulterior;
    şi Partidul Comunist, care aderase la Internaţionala a III-a sub conducerea lui Gh. Cristescu, zis şi "Plăpumarul".
    În acest labirint ideologic, ca tânăr cu nivel politic şi cultural scăzut, pare a tinde spre Partidul Comunist, care era mai dinamic, întreprinzând mereu vrute şi nevrute revendicări muncitoreşti. Remarcase totuşi că la comunişti aderaseră mai puţini intelectuali şi chiar şi aceştia nu erau de calitatea şi valoarea politică a unora ca Toma Dragu, George Grigorovici, C. Dobrogeanu-Gherea, Şerban Voinea, Emil Socor, Constantin-Titel Petrescu şi mulţi alţii. În consecinţă, îşi amână încadrarea politică, sperând ca, după o documentare mai solidă, să poată estima care partid este mai aproape de ADEVAR, LOGICA, RAŢIUNE.
    În focul acestei pasiuni pentru cunoaştere când, în afara prezenţelor la întruniri şi conferinţe, deşi refractar la cărţile didactice, lectura ziarelor, revistelor sau cărţilor a devenit precumpănitoare, şi beneficiind de putere de înţelegere dublată de o memorie peste nivel mediu, devine ceea ce se numeşte autodidact.
    De acum înainte activităţile se diversifică, el împletind preocupările politice, care vor rămâne totuşi precumpănitoare, cu alte diverse domenii de activitate, care se voiau a fi perdele de fum în spatele cărora bătătorea calea politicii.
    Mai întâi este atras de jocul de şah pe care, studiindu-l aprofundat, ajunge să-l stăpânească, obţinând titlul de maestru, într-o vreme când o asemenea performanţă era apanajul intelectualităţii. La masa cu 64 de pătrăţele îşi câştigă dreptul de a face parte din lotul României ce urma să participe la Olimpiada de Şah găzduită de Germania deceniului al patrulea, dar... este "refuzat" pe motiv că socialismul lui roşu era incompatibil cu brunul naţional-socialist al gazdelor.
    În preajma celui de al doilea război mondial, după o scurtă concentrare, este lăsat la vatră printr-o "ordonanţă de urgenţă" dată de generalul Antonescu, fiind imediat mobilizat în fabrică, la locul de muncă, pentru simplul motiv că ţara avea nevoie şi de tunuri - nu numai de "carne de tun".
    Angajat strungar la atelierele CFR-Lc.t. din Calea Giuleşti (azi întreprinderea "Ascensorul"), găseşte aici condiţii pentru desfăşurarea unei alte preocupări extraprofesionale: activitatea artistică. Funcţiona atunci (1941) în întreprindere o mică formaţie teatrală de amatori, rod al pasiunii unui grup de muncitori şi funcţionari susţinuţi de conducerea întreprinderii. Dacă suportul material şi cel de voinţă erau satisfăcătoare, partea de îndrumare artistică şi cea managerială, în general, erau în suferinţă.
    Simţind că are talent, Sandu Ungureanu intră în rândurile acestei formaţii teatrale de amatori, înscriindu-se în paralel şi la "Conservatorul Muncitoresc", unde a urmat şi absolvit cu "Diplomă de merit" cursurile de artă dramatică şi direcţie de scenă (regie) organizate şi conduse, printre alţii, de dramaturgul Victor Ion Popa.
    Acum este promovat şef al secţiei artistice, oferindu-i-se prilejul să-şi demonstreze "pe viu" talentul organizatoric, artistic şi de regizor. Ecourile succesului nu se lasă mult aşteptate, căci despre spectacolele prezentate săptămânal cu săli pline găsim în presa vremii (1942-1943) remarci cum ar fi:
    "...dl. Sandu Ungureanu, organizatorul şi entuziastul animator, dovedeşte talent şi merită cele mai nestăpânite elogii". (Marin Sârbulescu, în ziarul "Timpul".)
    Aceleaşi remarci le fac şi alte publicaţii, cum ar fi ziarele "Poporul" sau "Viaţa", purtând semnăturile lui Al.G. Iosifescu, Coca Farago şi alţii.
    Dar iată că ecourile acestor "mărunte" ştiri au rezonanţă la ambasada germană din Bucureşti şi, ca urmare, statului naţional-socialist i s-a năzărit să demonstreze că e preocupat de soarta păturilor muncitoare, oferind decoraţii unui mic număr de muncitori care s-au remarcat într-un domeniu oarecare (acţiunea a cuprins nu numai România, ci şi celelalte ţări satelite: Ungaria, Bulgaria, Italia, Finlanda). Şi uite aşa, simpatizantul mişcării comuniste în adolescenţă, notat în fişele Siguranţei statului ca marxist primejdios, se trezeşte decorat de statul naţional-socialist cu medalia "Vulturul German" pentru merite în mişcarea artistică muncitorească.
    Evenimentul nu scapă marilor cotidiene bucureştene ale timpului, care inserează pe prima pagină, sub un titlu göbbelsian "Solemnitatea decorării unor muncitori români, la ambasada Germaniei din Bucureşti", articole în care se preamărea generozitatea şi preocuparea Führerului faţă de păturile muncitoare din afara celui de al III-lea Reich.
    Paradoxul trăit îi aduce în memorie o zicală populară: "Dă-mi Doamne ce n-am gândit/Şi mă mir ce m-a găsit!"
    
    Războiul fiind în toi, trebuie remarcat că, încă de la începutul acestuia, Sandu Ungureanu a avut prilejul de a cântări consecinţele lui, "îndrăznind" să anticipeze mersul evenimentelor.
    "În zilele întunecate cu nopţi şi mai întunecate, când Marea Britanie rezistă singură, şi când cea mai mare parte din omenire, cu excepţia lui Churchill şi a englezilor, credea că Anglia e pe moarte..."2 , în acele zile şi nopţi, Sandu Ungureanu avea aceleaşi păreri cu ale "buldogului englez".
    Finalul conflagraţiei îi confirmă aprecierile politico-militare făcute în timpul desfăşurării evenimentelor şi îi dă certitudinea infaibilităţii vederilor anticipative.
    Războiul o dată terminat, România părând a reveni la democraţie parlamentară după mai mulţi ani de dictatură, consideră că acum, la 42 de ani, a sosit timpul manifestării sale plenare în viaţa politică. Opţiunea lui social-democrată fiind univocă, nu are momente de cumpănă în alegerea căii pe care va purcede.
    Socialismul fără dictatura proletariatului, fără luptă de clasă ca scop în sine şi respectând riguros principiile democraţiei erau valorile înmănunchiate în doctrina partidelor social-democrate pe care le considera ca un posibil viitor al omenirii.
    Cu unele retuşuri (vezi duplicitatea insidioaselor foste partide comuniste din estul Europei, rebotezate social-democrate), aceste premoniţii le putem accepta astăzi, după mai bine de 50 de ani, ca având acoperire în realitate, dacă ţinem seamă de rezultatele "exploziei urnelor" în marea majoritate a ţărilor vest-europene (de la N la S).
    Considerându-se pregătit pentru pasul pe care de "o viaţă" aştepta să-l facă, crezând că fructele la care râvnea s-au copt, se avântă în luptă convins de reuşită.
    Oare nu s-a luptat cu studiul şahului, atunci când, cu cele câteva clase primare, foarte puţini erau cei care îi acordau o cât de mică şansă, şi totuşi a ieşit învingător?
    Oare nu este el strungarul român de culoare roşie căruia un baron veritabil3  i-a aninat în piept "Vulturul German" pentru merite cultural-artistice, ca o recunoaştere a talentului interpretativ şi regizoral în arta dramatică?
    Acum, când viziunile sale politice anticipative au fost demonstrate, urmează urcuşul "golgotei" pe care se avântă, dar... nu a luat în calcul că politica externă a ţării în care trăia a fost catastrofală în ultimii peste cinci ani şi l-a costat;
    nu s-a gândit că cei în a căror onestitate a crezut ne-ar putea abandona în ghearele nesătule ale unui balaur multinaţional;
    nu a văzut că din felia de tort a Europei cedată Kremlinului făceam şi noi parte;
    în sfârşit, fostul maestru de şah n-a realizat că şi România era o piesă de sacrificiu pe masa de şah a diplomaţiei europene sau, altfel spus, că, în "regia" marilor puteri învingătoare, României i s-a rezervat rolul perdantului.
    Şi uite aşa, scăpând din vedere "amănuntele" de mai sus - şi multe altele - îşi primeşte şi el "plata" în cadrul lotului celor de bună credinţă, în fruntea cărora se găseau politicieni de talia lui Maniu, Titel Petrescu, Brătianu etc., oameni al căror trecut politic reprezenta o mare garanţie prin prestaţiile pe care le-au avut, dar care acum s-au dovedit revolute sau chiar "expirate"!
    Acum, când marea majoritate a românilor îi aştepta pe americani, el nu s-a deosebit de ei decât poate printr-o tenace şi încăpăţânată încredere în... ceea ce n-a fost nimic!
    Activitatea lui în PSD începe de la organizaţia de cartier, trece pe la sector şi ajunge în vârful piramidei, după divizarea partidului în 1946.
    Comuniştii, care au reuşit în 1921 spărtura în mişcarea muncitorească, pozează acum în campionii reconcilierii. Aşa au procedat în România şi tot aşa în multe alte ţări până în zilele noastre, când vechii călăi cer cu tupeu reconciliere cu victimele.
    "De unde atâta încrâncenare?" - întreabă astăzi ai lor epigoni, când li se aminteşte că au făcut parte din conducerea supremă a unui partid ce a lăsat în istoria României (şi nu numai) urmele unor crime odioase aidoma celor legionare.
    El, ca reprezentant al PSD în Frontul Unic Muncitoresc (copreşedinte în sectorul 4), se loveşte de la început de actele dictatoriale ale "colegilor/tovarăşi" din PCR care, erijându-se în reprezentanţi autentici ai clasei muncitoare, rezolvă totul de pe poziţii de forţă la toate nivelurile.
    PCR, în umbra tancurilor sovietice, urmăreşte de la început nimicirea tuturor partidelor, indiferent de care parte a eşichierului politic s-ar afla. Ţelul fiind unul singur, diferă doar metodele. Faţă de PSD adoptă - pervers - metoda unirii, care stă bine în faţa Occidentului.
    Apariţia PMR este produsul înrolării forţate a PSD ca remorcă a PCR, în fapt zdrobirea primului în favoarea celui de al doilea. Nu este mai puţin adevărat că peceriştii s-au bucurat de "ajutoare" şi din interiorul PSD, căci de la biblicul Iuda şi până la Quisling, trădările sunt oglinda anumitor caractere, şi ele "omeneşti". Aşa se face că o parte din staff-ul PSD trece cu arme şi bagaje cu tot în noua barcă, mulţi dintre ei încă înainte ca zarurile să fi fost aruncate. Unii din oportunism, simţind de unde vine mirosul fripturii, alţii din meschinărie, laşitate sau - hai să dovedim indulgenţă şi să-i numim la grămadă - cei cu instinctul de conservare mai dezvoltat!
    În vâltoarea acestei migraţii, Sandu Ungureanu este şi el contactat de L. Rădăceanu, care-i cere să-l urmeze, mergând la proximele alegeri cu PSD alături de comunişti, propunându-i-se o funcţie de director în Ministerul Muncii şi o vilişoară în cartierul Vatra Luminoasă. Oferta, oricât de tentantă, este refuzată, pentru că Sandu Ungureanu "nu-şi poate trăda ideile, prostituându-se".
    Rămâne deci alături de Constantin Titel-Petrescu în Partidul Social-Democrat Independent (noua denumire), fără a aştepta recompense materiale, pentru simplul fapt că este un idealist nevindecabil (trăsătură de caracter apreciată şi de Marin Preda atunci când l-a cunoscut la o masă intimă de la Uniunea Scriitorilor, la care au mai participat alţi doi oameni ai literelor, care sunt în viaţă).
    Când începe belicoasa campanie electorală, pe Alexandru Ungureanu îl găsim nominalizat al zecelea pe lista nr. 4 a PSD, care cuprindea la alegerile din 19 noiembrie 1946 un număr de 31 de candidaţi din Capitală, în frunte cu C. Titel-Petrescu.
    "Rezultatele oficiale" ale alegerilor de atunci, date publicităţii de "Scânteia", astăzi sunt cunoscute şi chiar mai mult decât atât. PSDI, de-a valma cu ţărăniştii şi liberalii, sunt grosolan eliminaţi din viaţa politică. Mutându-şi sediul dintr-un loc în altul, PSDI este urmărit şi molestat de bande înarmate cu ciomege, transportate nocturn în camioane puse la dispoziţie de conducerea statului (aidoma "minerilor" cărora şeful statului le-a mulţumit în 1990 şi 1991, pentru că au "dovedit" o înaltă răspundere civică).
    La întrebarea unor corespondenţi străini: "Ce s-a întâmplat cu PSDI?", răspunsul autorităţilor era invariabil: "S-a desfiinţat din lipsă de aderenţi!"
    Şi astfel SOARELE4  pârjoleşte nu numai OCHIUL burghezo-moşieresc, ci şi FÂNTÂNA social-democrată. De acum familia Ungureanu, care cuprindea un muncitor strungar şi o muncitoare la C.A.M., împreună cu cei doi copii, vor începe să simtă binefacerile partidului clasei muncitoare!
    În primul "act" tatăl este trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan, iar Mina, soţia sa, este concediată într-un "cadru festiv", în urma unui miting în care s-au găsit "colege" s-o înfiereze şi s-o huiduie, pentru "crima" de a fi trădat clasa muncitoare (a fost delegată la urne din partea PSDI).
    Astăzi dezvăluirile care cuprind metodele democraţiei comuniste au devenit banale prin mulţimea lor şi prin faptul că se conjugă la timpul trecut. Şi totuşi, a le şti, a le înţelege, a le pătrunde este o necesitate pentru evitarea lor în viitor. Nuditatea lor este hâdă şi datorită faptului că "genocidul" se consuma în numele celei mai autentice democraţii. Crimele avute în vedere la nivelul întregului lagăr socialist, ca metode şi număr, nu cred că au corespondenţă în istoria omenirii.
    Grozăviile nazismului, sancţionate de contemporani (vezi procesul de la Nürnberg), aveau un microscopic dram de "moralitate" (iertată-mi fie aserţiunea), pentru că naziştii se declarau făţiş dictatori, rasă superioară dominantă, care excludea rasele inferioare etc., în timp ce comunismul lozincard însoţea odioasele crime cu masca unei democraţii zâmbăreţe, trâmbiţând despre pace, etică, libertăţi, iubire de oameni şi alte asemenea atitudini filistine, neuitând să împânzească mass-media cu filipice contra adevăratelor democraţii. Şi astăzi discursul comunist mărşăluieşte între aceleaşi coordonate, chiar dacă şi-a schimbat "firma".
    Dar, revenind la cel al cărui drum ne-am propus a-l urmări, observăm că "vacanţele lui bărăgănene" au întreruperi (reveniri în Bucureşti), care se succed până prin anul 1954. În tot acest timp lupta lui îmbracă diferite forme, printre care să-i zicem şi o "grevă" ce viza neprezentarea la mascarada aşa-ziselor alegeri.
    Dacă, de prin anii '80 Securitatea nu mai urmărea prezenţa la vot a cetăţenilor, iar urnele de la circumscripţiile de votare mergeau direct la crematorii, fără a mai fi desfăcute, rezultatele fiind planificate între 98 şi 99%, în primii ani după 1947 prezenţa avea rolul (printre altele) de "educare" forţată a populaţiei, căreia trebuia să-i intre bine în cap democraţia republicii suverane.
    Aşa stând lucrurile, absenţa lui de la această "îndatorire cetăţenească", transformată în sărbătoare, zgândărea orgoliul puterii care se simţea persiflată.
    Pentru a scăpa de tracasările la care era supus în acele zile, datorită repetatelor invitaţii-somaţii de a se prezenta la urne, Ungureanu înmânează pisălogilor delegaţi o scrisoare,5  adresată preşedintelui de circumscripţie electorală, în care îşi motivează gestul destul de franc:
    
    Către tovarăşul Preşedinte al Secţiei de votare nr....
    Subsemnatul Alexandru Ungureanu, muncitor strungar cu domiciliul în Bucureşti str. Mărăşeşti nr. 17, sector 4 Verde, încerc prin prezenta să lămuresc cazul meu, dacă vi se pare că eu reprezint un caz.
    Mai întâi un minim de date personale le consider necesare pentru motivarea în continuare a atitudinii mele.
    Născut şi crescut într-un cartier muncitoresc de la periferia Bucureştiului, din părinţi muncitori cu o familie numeroasă - 11 copii -, de tânăr am fost cucerit de ideile socialist-marxiste şi am apreciat felul cum social-democraţia europeană sau autohtonă îşi propunea să le traducă în fapte.
    Ca urmare, rămânând tributar acestor curente de idei, eu, care am fost şi sunt membru al Partidului Social-Democrat Independent, mă simt obligat moraliceşte să mă abţin de la vot, întrucât partidul căruia îi aparţin nu candidează în alegeri şi în consecinţă nu am cu cine vota.
    Sperând că am din partea Dvs. înţelegerea la care fac apel, vă mulţumesc anticipat.
    
    
    Acesta a fost documentul care, dospit, s-a transformat în "corp delict", germinând verdictul viitorului proces politic: duşman al poporului şi al statului!
    Urmează percheziţia la domiciliu (care de altfel nu a fost prima), arestarea, "judecarea", condamnarea şi... restul "tacâmului":
    Alexandru Ungureanu a fost arestat pe data de 20 aprilie 1961 şi, prin sentinţa Tribunalului Militar (din 27 septembrie 1961), a fost condamnat la 10 ani închisoare corecţională, confiscarea averii şi 5 ani de interdicţie, pentru "uneltire contra ordinii sociale"; a fost eliberat în 27 iulie 1964.
    
    Şuvoiul lavei comuniste a înroşit mare parte din Terra, lăsând în urmă sechele greu vindecabile. Şi azi, la peste zece ani de la evenimentele din decembrie 1989, imoralitatea cu tot cortegiul de abjecţii nu s-a putut deratiza. Cel mai trist lucru pare a fi cronicitatea confuziilor doctrinare moştenite de marea masă a unui electorat labil.
    Dacă, la alegerile din '90, comuniştii ar fi fost judecaţi după fapte, nu după cuvinte, alta ar fi fost situaţia României de azi, cu atât mai mult cu cât mă tem că reziduurile din vechiul aparat de partid şi Securitate pot reveni în prim planul scenei politice ca în '90 şi '92, condamnând România la o lungă perioadă de convalescenţă. Deşi Sandu Ungureanu s-a "grăbit" să-şi elibereze spiritul în neant (2 oct. 1984), fără a vedea ultimele zvârcoliri ale hidrei, rămăşiţele lui pământeşti aveau să pătimească în continuare.
    În ianuarie 1986 este deshumat din cavoul familiei aflat la cimitirul Crângaşi, împreună cu osemintele părinţilor, fraţilor şi surorilor lui, ca şi cu alţi 11.000 de morţi, fiind transferat la Giuleşti-Sârbi, lângă groapa de gunoi.
    Cimitirul în acele zile înfiorătoare avea aspectul Hiroşimei. Cruci "decapitate", cavouri distruse, biserica în demolare, ploaie şi lapoviţă, temperatură scăzută, noroaie şi mirosuri pestilenţiale, un furnicar de oameni cu feţe îngheţate, plânse şi desfigurate de suferinţă, gropari beţi, aduşi din alte cimitire (cei mai mulţi din provincie), având ca ajutoare deţinuţi de drept comun, iar printre toate şi toţi colcăiau securiştii plătiţi cu solde consistente pentru "a păstra ordinea". (Mulţi dintre aceştia sunt azi legiuitorii noştri şi "capitalişti" ai României!)
    Osemintele şi morţii, o dată deshumaţi, erau odios reambalaţi în coşciuge STAS din pvc, li se dădea un număr ca la Auschwitz şi, încărcaţi stive în camioane, erau "deportaţi" la noul cimitir, urmaţi pe cont propriu de rude sau prieteni în viaţă.
    Simplu!
    Ca unul care am fost martor al acestui eveniment apocaliptic, fiori de gheaţă mă pătrund, iar mâna-mi refuză condeiul când încerc a continua descrierea unui tablou lugubru, care îmi chinuie şi acum nopţile.
    Consider că, prin cazul descris, civilizaţia secolului XX şi chiar rasa umană e degradată, mai ales dacă avem în vedere şi bestialităţile nazismului cu temutele lor lagăre.
    Se pare că dezafectarea cimitirului Crângaşi reprezintă "opera de vârf" a ceea ce este posibil în comunism în materie de sacrilegii, având în vedere numărul mare de morţi şi morminte pângărite "legal"...
    Naziştii au comis crime!
    Comuniştii, crime şi profanări!
    În timpul operaţiei de deshumare, după 16 luni de la deces, când rămăşiţele tatălui meu au fost mutate în alt sicriu, i s-a desprins capul de trup şi a căzut în cavoul cu apă.
    Acolo este şi astăzi, simbol al blasfemiei atee!
    Acum peste acel cimitir s-a aşternut un lac.
    Rămâne ca MEMORIA românilor să reţină că luciul Lacului Morii vrea să ascundă locul unde, în numele utopiilor comuniste, a avut loc "martiriul" a 11.000 de... morţi!!!

Lupt pentru pace,

Alex. Ungureanu