Motto
A ierta nu înseamnă a uita,
Dar a uita este de neiertat
    
    Noul tip de relaţii pe care le-am stabilit cu ţările socialiste şi în cadrul cărora centrul de greutate îl constituiau egalitatea în drepturi, suveranitatea şi neamestecul în treburile interne, a făcut posibilă apariţia unei schimbări în bine. Relaţiile noastre cu această ţară, de la bun început nu foarte simple, s-au complicat mai mult când trupele a cinci state din Pactul de la Varşovia au intrat în Cehoslovacia în august 1968.
    
    Poziţia specială
    
    De atunci a început Nicolae Ceauşescu, pe vremea aceea deja de trei ani în fruntea Partidului Comunist Român, să se distanţeze de Uniunea Sovietică şi să sublinieze aproape cu fiecare ocazie independenţa şi suveranitatea României. Această cerinţă în sine elementară a devenit cu timpul, prin nenumăratele ei repetări cu orice prilej (şi uneori chiar fără nici unul), un fel de formulă magică, ce aducea dividende duble. "Poziţia specială" a României a fost sprijinită din Vest prin împrumuturi, investiţii, clauze ale naţiunii celei mai favorizate în comerţ şi multe altele, iar Nicolae Ceauşescu a folosit acest lucru cu dibăcie pentru a-şi întări controlul, oricum deja foarte riguros, asupra comportamentului şi mentalităţii românilor şi să-şi creeze o poziţie de forţă absolută. Populaţia era în majoritatea ei izolată, prin bariere administrative de netrecut, atât de Vest cât şi de Uniunea Sovietică.
    Pe Ceauşescu l-am cunoscut personal încă înainte ca eu să devin secretar general. Ca secretar al CC al PCUS am avut ocazia să-l întâlnesc ori de câte ori vizita URSS. Nu era prea apreciat la Moscova; i se luau în nume de rău ambiţiile şi relaţiile ostentative cu Vestul. Consecinţa a fost că el îşi declara şi mai răspicat părerile "deosebite" şi avansa iniţiative de politică externă ambiţioase, care nu urmăreau în nici un caz o realizare practică, ci doar întărirea, în conştiinţa mondială, a propriei sale originalităţi. Un sentiment ciudat mă stăpânea de fiecare dată când observam cum încerca Ceauşescu prin toate mijloacele să accentueze independenţa părerilor sale. Toate acestea erau artificiale; orice persoană, chiar şi cu o precară cultură politică, observa limpede limitele personalităţii lui şi labilitatea sa psihică.
    Cu toate acestea mi se părea util să eliberez relaţiile sovieto-române de umbra vreunei confruntări. De aceea am încercat să vorbesc cu tact cu Ceauşescu şi să înţeleg esenţa propunerilor sale în detaliu. Am recunoscut, de exemplu, adevărul parţial pe care-l cuprindea concepţia lui că tensiunile dintre Moscova şi Beijing se puteau explica cel puţin în parte prin neînţelegeri şi aprecieri greşite din partea sovietică. Ceauşescu era foarte mândru de bunele sale relaţii cu conducerea chineză şi s-ar fi oferit cu plăcere ca mijlocitor între Moscova şi Beijing.
    Oricum, rolul de intermediar îi convenea bărbatului de la Bucureşti. Astfel se străduia el, printre altele, să întreţină contacte mai strânse cu oamenii politici arabi, cu Arafat ca şi cu Israel, şi probabil că ar fi mai uşor să enumere cineva ţările Africii şi Asiei de sud-vest în care Ceauşescu nu acţiona, decât cele în care efectua vizite foarte puternic mediatizate. Şi mişcarea statelor nealiniate era urmărită cu interes de preşedintele român, care privea cu invidie popularitatea Iugoslaviei în acest grup. Pretutindeni căuta să-şi consolideze prin relaţii economice ambiţiile sale mondiale, oferind un sortiment bogat de mărfuri româneşti: de la produse ale petrochimiei, maşini agricole, compresoare şi agregate Diesel, până la tehnică aeronautică, automobile şi locomotive Diesel. Întreprinderile industriale româneşti în care se realizau toate aceste produse îşi îndeplineau misiunea desigur fără nici o speranţă şi sufereau tot mereu, din punctul de vedere al energiei, materialelor şi materiilor prime, de mari dificultăţi de aprovizionare. Dar economia românească a fost şi a rămas total subordonată ambiţiilor de mare putere ale stăpânului ei. Ea semăna tot mai mult cu o mârţoagă sleită de forţe, stimulată de un teribil călăreţ cu un bici nemilos.
    Eram perfect la curent cu situaţia din România. Încă din 1986 existau indicii că acolo - chiar dacă informaţiile care parveneau erau foarte rare - exista un interes crescând pentru procesele de reformă care se petreceau la noi. Era vorba, fireşte, cum ştia oricine, în primul rând de poziţia lui Ceauşescu: prea multe depindeau de acest "zeu în viaţă", de unul singur dintre cuvintele lui. La noi se ştia că rude de-ale conducătorului suprem şi ale soţiei sale fuseseră înălţate în poziţii-cheie în ţară (doar în CC se numărau la un moment dat până la şaptezeci) şi că oricine protesta împotriva acestui lucru cădea în dizgraţie. Ori de câte ori era vorba, într-o discuţie, de Ceauşescu, la Moscova se ridica din umeri, ca şi cum faţă de regimul acela orice "speranţă şi osteneală" erau pierdute, orice comentariu era inutil.
    Aflasem totuşi că Ceauşescu căuta o ocazie să mă întâlnească. Ştia că, atât în interesul propriu cât şi în cel al României (avea tendinţa să se aşeze pe sine pe un plan de egalitate cu România), colaborarea cu Uniunea Sovietică, vecin cu mare putere, trebuia să continue, şi că, măcar din acest motiv, trebuia să ţină seama de noi. La aceasta s-au adăugat constrângerile economice. România avea nevoie de ţiţeiul sovietic, deoarece producţia proprie nu acoperea nici măcar jumătate din nevoile de materie primă ale întreprinderilor de prelucrare a ţiţeiului care fuseseră construite din voinţa conducătorului fără nişte calcule prealabile raţionale.
    Şi mai exista un punct în calculele lui Ceauşescu, care de asemenea nu constituia un secret pentru mine: prin relaţii bune cu noul şi relativ tânărul secretar al CC al PCUS spera să-şi poată îndeplini planurile orgolioase, propria sa "politică mondială". Absolut serios s-a exprimat odată Elena Ceauşescu spunând că, pentru un bărbat ca Nicolae Ceauşescu, România era mult prea mică.
    Până atunci avusesem de-a face cu mulţi oameni ambiţioşi, şi chiar dacă este greu să-ţi imaginezi un om politic cu greutate care să nu aibă şi un anumit orgoliu şi o anumită cutezanţă, Ceauşescu rămâne totuşi în această privinţă fără nici o concurenţă. Pe buzele lui se vedea permanent un rânjet arogant, menit să-i arate interlocutorului că vede prin el şi nu dă pe el nici două parale. Această aroganţă şi acest dispreţ faţă de ceilalţi, care de-a lungul deceniilor a căpătat o formă absolut grotescă, le-a reportat - posibil fără să-şi dea seama - de la "oamenii lui de curte" chiar şi asupra unor parteneri care ocupau cel puţin acelaşi rang ca şi el.
    Preşedintelui român îi plăcea să-şi demonstreze importanţa sa deosebită la foruri internaţionale. Nici un alt om de stat sau activist de partid, oricât de înaltă funcţie ar fi ocupat în România, nu era împuternicit să-şi pună definitiv semnătura pe documente care erau acceptate în asemenea foruri. Aşa se întâmpla şi în şedinţele Consiliului Politic al Pactului de la Varşovia, ale cărui decizii şi declaraţii nu se aprobau decât în consens: reprezentanţii României insistau mereu asupra unora dintre propunerile lor, la care nu putea renunţa decât "el însuşi", iar Ceauşescu nu făcea concesii decât la rugămintea secretarului general al CC al PCUS, şi nici măcar atunci întotdeauna. În contrapartidă cerea câteva milioane de tone de ţiţei - un truc care, încă de pe timpul lui Brejnev, fusese exersat de mai multe ori. N-am făcut o dramă din asta. În mod curent, în timpul şedinţei sau într-o pauză mă îndreptam spre el şi ne retrăgeam împreună pentru o discuţie între patru ochi sau în prezenţa încă unei persoane din delegaţiile noastre. Un asemenea gest ostentativ din partea mea îl mulţumea, iar mie îmi convenea de asemenea, dar din alt motiv: la astfel de discuţii reuşeam să rezolv nu numai problemele controversate, ci într-o oarecare măsură să şi moderez pretenţiile nemăsurate ale lui Ceauşescu şi să contracarez încercările sale de şantaj.
    Trebuie însă, de dragul adevărului, să menţionez că unele din declaraţiile cu care voia să obţină un mare efect, în ciuda unor ornamentaţii propagandistice, mergeau totuşi în direcţia justă. Cu toate acestea nesfârşitele pretenţii şi capricii ale românilor le-au devenit treptat tuturor atât de plictisitoare, încât uneori pur şi simplu nici nu mai voia nimeni să le asculte şi de la bun început propunerile lor se declarau drept inacceptabile, deşi unele dintre ele conţineau şi câte "un dram" de raţiune.
    Uneori totuşi constatam, în întâlnirile mele cu Ceauşescu, că, prin perdeaua deasă a unui comportament de învăţător, devenit obicei, tot mai străbătea o anume tendinţă spre un dialog familiar, un schimb informal de păreri, pe scurt o relaţie umană normală. Dar câteodată aceasta căpăta trăsături comice. La şedinţele Comitetului Politic al Consiliului Pactului de la Varşovia, oamenii lui erau tot timpul atenţi în ce moment sosea delegaţia sovietică. Imediat Ceauşescu era informat şi - ca din întâmplare - sosea şi el în acelaşi timp cu mine. Mi-amintesc cum, în timpul unei reuniuni în Ungaria, am străbătut pe jos un parc spre a ajunge la locul următoarei şedinţe. În faţă mergea delegaţia română. Deodată Ceauşescu s-a prăbuşit la pământ; părea să-şi fi sucit piciorul. A fost ajutat să se ridice. L-am ajuns din urmă şi l-am întrebat cum se simte. La fel de "întâmplător" ca şi cum s-ar fi găsit un pian printre arbuşti, au apărut în clipa aceea reporteri de televiziune cu camerele de luat vederi, după care presa şi televiziunea au comunicat despre o întâlnire dintre Ceauşescu şi mine. Era un joc foarte transparent. Ceauşescu voia să demonstreze întregii lumi că un Gorbaciov se întâlneşte în mod special cu el, stă de vorbă cu el şi ţine seama de el.
    În total, relaţiile mele cu Ceauşescu nu erau împovărate de nici un fel de "socoteli vechi" pe care ar fi trebuit să le rezolvăm. Voiam ocazional să vorbesc cu el personal şi eram convins că posed suficientă răbdare şi destule argumente ca să-l determin pe preşedintele român să purceadă la unele schimbări, corespunzând spiritului timpului. Cel mai important era să provoc o situaţie prin care societatea românească să se deschidă unor contacte, unei cooperări; după aceea ar fi intrat în joc alte mecanisme. Acest lucru mă preocupa atunci când am fost de acord să dau curs mai multor invitaţii explicite ale lui Ceauşescu şi să fac o vizită oficială de prietenie în România. Ultima oară mai fusese un secretar general al PCUS la Bucureşti în 1976.
    
    Zeul în viaţă
    
    La 25 mai 1987 am ajuns în capitala României pe o vreme caldă şi însorită. La aeroport, Raisa Maximovna şi cu mine am fost primiţi de Ceauşescu şi soţia lui. O gardă de salut ne-a însoţit, s-au tras salve de onoare - ca întotdeauna la vizitele oficiale. Pe drumul dintre aeroport şi reşedinţă totul s-a desfăşurat, lucru pe care aveam să-l observ foarte curând, după un scenariu bine determinat: sute de mii de oameni stăteau aliniaţi pe marginea străzilor. Mi s-a indicat un loc în automobilul deschis, lângă Ceauşescu, iar în timpul călătoriei ne-am ridicat de mai multe ori spre a-i saluta pe oamenii care ne urau bun venit. Din când în când ne opream câteva minute, şi imediat - ca la un semnal secret - începeau hore, dansuri şi cântece. Ţâşneau strigăte de salut bine exersate: "Ceauşescu - Gorbaciov!", "Ceauşescu!", "Ceauşescu!". Şi toate acestea într-un ritm molipsitor, desigur studiat de vreo regie oarecare. Imaginea mulţimii era amestecată: unii cădeau, aşa se părea, într-un fel de extaz, alţii în schimb se comportau indiferenţi ca nişte actori obosiţi. Mi se părea că asist la o reprezentaţie de circ.
    
    În continuare era prevăzută o convorbire în faţa şemineului - şi asta la începutul verii. Îmi venea să-mi scot haina. Evident se voia să se arate pe toate canalele TV că discuţia dintre Ceauşescu şi Gorbaciov nu era cu nimic mai prejos de convorbirea din faţa şemineului dintre Gorbaciov şi Reagan. Oricum, atunci, la Geneva, era sfârşit de toamnă, şi o vreme deosebit de rece.
    În timp ce Ceauşescu şi cu mine discutam, Raisa Maximovna s-a dus în oraş ca să cunoască obiectivele Bucureştiului demne de vizitat şi să intre în vorbă cu oamenii. Dar de câte ori încerca să intre în contact cu cineva, persoana respectivă se retrăgea imediat. "Se tem să nu fie surprinşi stând de vorbă cu Ťstrăiniť", ne-a explicat un funcţionar al Ambasadei. Şi eu am făcut experienţe asemănătoare chiar în aceeaşi zi. În timp ce am depus coroane de flori în "Parcul Libertăţii" şi în diverse locuri din Bucureşti, în amintirea soldaţilor sovietici şi români căzuţi în luptele de eliberare a ţării, mă întorceam tot mereu spre locuitorii capitalei ca să mă întreţin cu ei. Dar nu s-a putut ajunge la nici o convorbire. Eram consternat: cum de a fost posibil ca aceşti oameni, cu temperamentul lor sudic, cu deschiderea şi locvacitatea lor naturale, să fi fost "domesticiţi" în felul ăsta? A doua zi a avut loc în Palatul Republicii o manifestare a prieteniei româno-sovietice. O sală uriaşă, care oferea loc la aproximativ trei mii de persoane, era arhiplină. Întreaga conducere de partid şi de stat, ca şi reprezentanţii de frunte ai oficialităţii, erau prezenţi, pe lângă un număr mare de tineri, cu aspect de automate, probabil militari în civil. Toţi păreau deosebit de concentraţi - ca şi cum ar fi aşteptat, în tensiune, un semn. Atunci când Ceauşescu şi soţia lui, Raisa Maximovna şi cu mine am intrat în sală, imediat întregul auditoriu s-a ridicat şi a început să scandeze în cor: "Ceauşescu - Gorbaciov!", PCR - PCUS!", "Ceauşescu!, Ceauşescu!"
    Ceauşescu a luat cuvântul, din nou toţi s-au ridicat în picioare, au aplaudat şi au strigat lozinci. În total a trebuit să ne ridicăm de la locurile noastre de douăzeci şi şapte de ori, deoarece discursurile lui Ceauşescu erau întotdeauna foarte lungi, pline de învăţăminte şi de enumerarea multiplelor sale realizări. De astă dată a vorbit foarte amănunţit despre "democraţia revoluţionară muncitorească" din România: de câtva timp deja, spunea el, se aplica în ţară administrarea autonomă şi propria "conducere a economiei" de către muncitori - o indicaţie că democratizarea fusese introdusă în România de peste douăzeci de ani, adică o dată cu accederea la putere a lui Ceauşescu, iar "planul de democratizare" fusese iniţiat cu succes. Între timp "guvernarea democratică", după cum reieşea şi din prezenta manifestare, fusese însuşită în toate detaliile. Regia pentru aplauze, pentru începerea şi încheierea scandărilor, era condusă de al doilea secretar la CC, Bobu.
    Înainte de vizită ne puseserăm de acord asupra discursului meu la această manifestare. Nu ar fi fost oare cel mai bine să relatez pur şi simplu ce se petrecea în Uniunea Sovietică? Dar când am observat ce teatru se făcea în jurul meu, m-au cuprins îndoielile şi m-am întrebat dacă nu ar trebui să-mi mai schimb discursul. Până la urmă am decis totuşi să rămân la conceptul meu iniţial.
    În sală se asculta cu atenţie, dar şi cu o neîncredere greu de explicat. Oamenii se temeau în mod vizibil să-şi exprime simţămintele sub ochii vigilenţi ai şefului. Cum mi s-a raportat apoi, remarcaseră toţi că m-am adresat doar o singură dată şi fără elogii lui Ceauşescu, ceea ce fireşte că i-a displăcut acestuia. Totuşi la început n-a lăsat să se observe nimic. Abia mai târziu şi-a exprimat nemulţumirea.
    
    Din convorbirile mele cu Ceauşescu a reieşit nemulţumirea "Conducătorului" din cauza perestroikăi. Cel mai puţin îi convenea culpabilizarea stalinismului, a metodelor dictatoriale ale sistemului administrativ de comandă, căci chiar dacă el căuta să mascheze esenţa dictatorială a propriei sale conduceri prin tot soiul de organizaţii pseudodemocratice - existau nenumărate "fronturi", "consilii", consfătuiri şi conferinţe -, lui Ceauşescu îi cădea de fapt din ce în ce mai greu să-şi menţină stilul său de conducere obişnuit.
    Conducătorul român obişnuia să se răfuiască în mod riguros cu criticii şi adversarii săi, folosindu-se de regulă de un paravan oricând potrivit: rotaţia cadrelor. Uneori se adăugau la aceasta şi măsuri represive, de vreme ce în România sistemul spionării, urmăririi şi denunţării ajunsese la o perfecţiune aproape incredibilă. În felul acesta mulţi oameni politici talentaţi, care nu erau dispuşi să se transforme în marionete ascultătoare, au fost îndepărtaţi, printre aceştia şi Ion Iliescu, care mai târziu avea să conducă Frontul de Salvare Naţională şi să fie ales preşedinte. La fel s-a întâmplat cu veterani ai partidului, oameni de ştiinţă şi artişti, care îndrăzniseră să-şi exprime propria lor părere sau doar critici minore la adresa regimului.
    Ceauşescu îşi dădea osteneala să mă convingă că în ţara sa ar domni un sistem democratic deosebit, care ar servi intereselor şi voinţei oamenilor muncii. El s-a referit la rapoarte de activitate, protocoale şi decizii privind activitatea a numeroase consilii sociale şi comitete de partid şi de stat. La ce ar folosi, explica el, ca toate acestea să fie publicate în presă, de vreme ce oricum reprezentanţi ai oamenilor muncii veneau la el, spre a decide împreună cu el asupra uneia sau altei probleme? Tocmai asta ar fi nemijlocita "democraţie revoluţionară a muncitorilor".
    Fireşte: şi eu căutam în cadrul perestroikăi mele, ori de câte ori era posibil, sprijinul publicului. Dar atâta timp cât sistemul autoritar birocratic s-a menţinut, toate eforturile mele de reformă s-au dovedit până la urmă inutile. Şi chiar dacă nu pot tăgădui că sindicatele, organizaţiile de comsomol şi uniunile de creaţie ale intelectualităţii, ba chiar şi consfătuirile de producţie din multe întreprinderi realizau o muncă utilă, acestea, ca şi numeroase alte organizaţii sociale, îndeplineau în cele din urmă tot funcţia de "curele de transmisie": pe ele se baza monopolul partidului de guvernământ, mai bine zis un grup mic de funcţionari atotputernici. Iar unde există un monopol, acolo sunt inevitabile bunul plac, stagnarea şi deformarea, şi nici un fel de ornamente pseudodemocratice nu pot să ascundă corupţia care se extinde rapid.
    Aceste consideraţii am căutat să i le exprim interlocutorului meu într-o manieră cât mai neechivocă. Trebuie să mărturisesc că nu am avut nici un succes; dar pe mine mă interesa mai mult să-i fac cunoscut lui Ceauşescu că am ales în mod conştient drumul nostru spre perestroika, deschidere, democratizare, şi că el trebuia urmat şi în viitor. În ceea ce privea consideraţiile lui despre "democraţia muncitorească revoluţionară", i-am dat de înţeles în mod clar că nu mă lăsam înşelat de adevăratul sens al acestei democraţii.
    
    În faţa şemineului
    
    În seara de 26 mai Ceauşescu ne-a invitat, pe Raisa Maximovna şi pe mine, la reşedinţa oficială. Din nou în şemineu ardea focul. Pretutindeni se vedeau flori, iar masa era pusă după toate regulile etichetei. Totul indica desfăşurarea unei cine prieteneşti, fără constrângeri.
    Dar în timpul conversaţiei la masă Ceauşescu şi-a regăsit curând tonul său de învăţător. El împărţea învăţături şi prelegeri, relevând în mod special că s-au întreprins prea multe iniţiative îndreptate spre Vest. Era evident deranjat de faptul că propriile sale eforturi de politică externă nu găsiseră ecoul pe care îl sperase. Totuşi cauza reacţiilor reci se afla înainte de orice în caracterul declarat propagandistic al propunerilor sale: Ceauşescu nu voia sau nu putea să înţeleagă că ţesătura fină a relaţiilor internaţionale cerea procedee total diferite, care nu se mai cuvenea să fie propagandistice, ci obiective. Tocmai de aceea dispreţuia el iniţiativele internaţionale ale altor state din cadrul Pactului de la Varşovia.
    Involuntar însă citeai în cuvintele lui Ceauşescu şi o anumită îngrijorare. Nu îi scăpase faptul că noua conducere sovietică obţinuse rapid recunoaştere internaţională şi fusese primită neobişnuit de binevoitor chiar şi în cercurile cele mai conservatoare ale scenei publice occidentale, şi nu în ultimul rând în SUA.
    În continuare am ajuns să vorbim din nou despre perestroika. Ceauşescu considera cu neplăcere criticarea, în opinia sa exagerată, a stalinismului, şi vedea şi în libertatea presei o ameninţare. I-am răspuns: "Ştii, Nicolae, înţeleg perfect că dumitale nu-ţi convine ce se întâmplă în ţara noastră. Te numeri, dintre personalităţile de la conducere în ţările socialiste, printre veteranii care, de peste douăzeci de ani, se află la putere, şi fără îndoială că acest lucru reprezintă o experienţă de neînlocuit. Dar el ascunde şi primejdii, de exemplu o anume lene în gândire, incapacitatea de a concepe o situaţie schimbată, noile cerinţe ale vieţii. Părerea dumitale despre politica sovietică o accept cu sânge rece, nu mă deranjează. Şi nici nu îţi cer dumitale - cum s-ar fi întâmplat în trecut - să urmezi exemplul nostru. Fă în ţara dumitale ce socoteşti că este corect, şi poartă singur răspunderea pentru aceasta. Noi, în schimb, vom proceda aşa cum o cere situaţia de la noi, fiindcă ţara noastră nu mai poate în nici un caz să trăiască mai departe ca până acum. Oamenii vor schimbări şi le sprijină pe toate căile."
    Când a auzit Ceauşescu asta, a amuţit. Elena a încercat să îndrepte discuţia spre altă temă. Raisa Maximovna a spus însă, pentru a sprijini argumentele mele: "Ştiţi, tovarăşe Ceauşescu, câte scrisori primeşte Mihail Sergheievici?" "Câte?" "Până la trei, patru mii zilnic, şi din toate regiunile Uniunii Sovietice. În majoritatea acestor scrisori este apreciată perestroika, ba chiar se cere ca ea să fie dusă mai departe cu mai multă hotărâre, pentru că schimbările se produc prea încet."
    La acestea Ceauşescu a ripostat furios că el - dacă ar fi cetăţean al Uniunii Sovietice - i-ar scrie de asemenea lui Mihail Sergheievici şi l-ar sfătui să se ocupe mai puţin de chestiuni internaţionale şi mai mult de probleme interne şi să dea dovadă de precauţie în chestiunile democratizării şi deschiderii. În acel moment am renunţat la rezerva mea şi am spus fără ocolişuri: "Ceea ce pretinzi în ţara dumitale că ar fi o societate a bunăstării şi a umanismului nu are, în opinia mea, nici o legătură, nici cu una nici cu celălalt, ca să nu mai vorbim de democraţie: în realitate ţii ţara într-o stare de frică şi teroare, după ce ai izolat-o de restul lumii." (subl. n.)
    Discuţia care a urmat atunci a fost dusă pe un ton atât de ridicat, încât unul dintre colaboratorii lui Ceauşescu a dat indicaţia să se închidă cât mai rapid ferestrele, deschise larg în noaptea caldă de vară, şi să se gonească gardienii cât mai în fundul parcului: nu trebuiau să existe martori. Ceauşescu a căutat să mă contrazică, s-a enervat, dar nu a putut invoca nimic convingător. Seara a fost total stricată. Totuşi am căzut de acord ca soţii Ceauşescu să ne arate a doua zi Bucureştiul.
    
    Potemkiniada a la România
    
    În centrul capitalei se construia pe atunci un complex de blocuri, în care urmau să fie adăpostite instituţiile politice şi administrative. În acest scop Ceauşescu pusese la dispoziţie mijloace considerabile; s-au adus chiar şi muncitori constructori de la alte obiective, care să lucreze aici. Un plan pe măsură: preşedintele voia, prin transformarea Bucureştiului într-un port transmaritim, să-şi înalţe un monument care să dureze peste veacuri ca un soi de Manhattan românesc. De aceea a iniţiat construcţia unui uriaş canal navigabil, care trebuia să lege Bucureştiul de Dunăre şi să aibă o lungime de circa nouăzeci de kilometri.
    În timp ce străbăteam oraşul, Ceauşescu ne-a relatat despre înfiinţarea aşa-ziselor oraşe agrare care, în imaginaţia lui, aveau să rezolve toate probleme agriculturii şi le-ar oferi ţăranilor un nou mod de viaţă. Am pus întrebarea: "Găseşti că este cuminte să desparţi ţăranii de pământ şi de ţarină, să-i goneşti din localităţile unde s-au născut, unde se află mormintele strămoşilor lor?" I-am vorbit despre experienţele amare care s-au făcut la noi când s-au distrus "satele lipsite de perspectivă" din zona fără pământ negru.
    Dar Ceauşescu nici nu voia să audă despre aşa ceva. Ochii îi străluceau: "Nu, noi suntem copţi pentru o nouă revoluţie agrară; oraşele agrare sunt singura cale spre progres." El credea că, în felul acesta, va putea rezolva şi problema minorităţii maghiare din ţara sa: ţăranii de naţionalitate maghiară aveau să fie strămutaţi; prin ordonanţe trebuiau să fie amestecaţi cu ţărani români. Mi-am exprimat părerea că aceste metode nu aplanează în nici un caz simţămintele naţionaliste ci, dimpotrivă, le aţâţă şi le ascut.
    Încă de pe atunci era uşor de observat că se făcuseră o serie de greşeli politice şi economice care aveau să cântărească greu. O politică de investiţii falsă ducea la importante pierderi de investiţii şi la un număr considerabil de întreprinderi nerentabile. Economia energetică rămăsese mult în urmă; s-a ajuns atât de departe, încât televiziunea nu mai putea emite decât două, trei ore pe zi. Iar plata datoriilor externe, decisă de Ceauşescu în mod pripit, a devenit o grea povară pentru populaţie.
    Exportul pretindea cele mai bune produse industriale şi alimentare, în timp ce consumul în interiorul ţării a fost raţionalizat. În schimb nouă ni s-a prezentat un adevărat belşug de produse alimentare, dar nu în pieţe - acolo nu am avut voie să mergem, pentru că serviciul de pază, chipurile, nu era pregătit pentru asta -, ci într-un magazin alimentar. În marele magazin nu exista nici un singur client, afară însă stătea o mare mulţime de oameni. Sortimentul era excepţional, se vedeau cel puţin patruzeci de sorturi de mezeluri şi produse din carne, diferite sorturi de brânzeturi şi multe altele. De îndată ce am plecat, majoritatea produselor alimentare au fost retrase din magazin; restul l-au cumpărat oamenii care au reuşit să năvălească înăuntru. Salariaţi ai ambasadei noastre, martori ai scenei, mi-au relatat acest lucru mai târziu. Despre ce era deci vorba? De o potemkiniadă mobilă.
    M-am îndreptat spre Institutul Politehnic Bucureşti, situat într-un cartier de construcţii noi. Totul fusese bine proiectat şi construit: clădiri de studiu, cămine, locuinţe pentru cadrele didactice. Dar tinerii, care scandau necontenit "Ceauşescu - Gorbaciov", prezentau o imagine tristă. M-am îndreptat spre ei, am încercat să le vorbesc, dar ei strigau mai departe. Am apucat de mânecă pe unul dintre ei, am repetat de mai multe ori: "Aşteaptă! Încetează!" Voiam să leg o convorbire. Drept răspuns am auzit câteva cuvinte disparate, apoi din nou: "Ceauşescu - Gorbaciov!" Nu am reuşit să port cu ei nici măcar o scurtă conversaţie deschisă.
    O vizită în România mi-a oferit încă un argument ca să continui perestroika: trebuia să se isprăvească pentru totdeauna cu încercarea de a se "ferici" societatea cu de-a sila. Întregul sistem reprobabil al intimidării, al îndobitocirii conştiente şi al manipulării luase sfârşit.
    Curând am primit ştiri din România cum că muncitorii au protestat împotriva înrăutăţirii condiţiilor de viaţă şi de muncă. Unele acţiuni au primit o susţinere de masă, de exemplu în întreprinderea de camioane din Braşov; participanţii - după cum a relatat presa românească - fuseseră pedepsiţi.
    Faţă de dificultăţile crescânde din politica internă şi externă, Ceauşescu a căutat atunci să lărgească substanţial colaborarea economică cu Uniunea Sovietică. Astfel, în noiembrie 1988 a avut loc întoarcerea vizitei la Moscova. Şi de data aceasta preşedintele român a cerut insistent să se mărească livrările de ţiţei sovietic. Tot timpul s-a plâns de faptul că noi discriminăm România, deoarece îi vindem mai puţin ţiţei decât altor ţări din cadrul Pactului de la Varşovia. Dar planurile ambiţioase ale conducerii româneşti au avut şi aici, cum am mai spus-o, urmări fatale. Fuseseră înfiinţate multe întreprinderi care nu puteau lucra fără ţiţei importat, şi nici noi nu eram în situaţia să acoperim aceste nevoi. Printr-o mai bună cooperare şi o anumită specializare a producţiei în cadrul Pactului de la Varşovia s-ar fi putut eventual minimiza problemele, dar pentru aceasta ar fi fost din nou nevoie de alte premise: o mare independenţă a întreprinderilor, relaţii directe între ele şi crearea unei pieţe comune în cadrul ţărilor din Pactul de la Varşovia. Tocmai această perspectivă îl umplea însă de spaimă pe Ceauşescu. Se temea că în felul acesta va pierde controlul total asupra ţării sale.
    Oricum, dacă România ne-ar fi livrat, pentru ţiţeiul nostru, mărfuri în devize şi echipamente petroliere şi ar fi participat într-un anumit cadru la dezvoltarea mai departe a regiunilor noastre producătoare de ţiţei şi de gaze naturale, s-ar fi putut lega contracte. Dar, deşi volumul acestor relaţii trebuia să rămână în mod necesar mai degrabă mic, Ceauşescu a propus să mărească cifra de afaceri sovieto-română fără întârziere. De la cinci miliarde de ruble, la dublu. În plus, voia să mă convingă să întăresc acest plan cu hotărâri politice la cel mai înalt nivel. Asta corespundea vizibil stilului său: să impună vieţii propria sa voinţă, fără a ţine absolut deloc seama de realităţi.
    Când mi s-a adresat cu aceste propuneri, probabil că punea pe plan de egalitate situaţia din România cu a noastră. În România un lucru era clar: ce ordona Ceauşescu, asta se executa. Dar la noi fiecare problemă importantă devenea obiect al evaluării specialiştilor şi al dezbaterilor politice; abia după aceea se ajungea la o decizie colectivă. Astfel, i-am explicat lui Ceauşescu că vom calcula totul, iar ceea ce va corespunde posibilităţilor noastre ar putea să fie realizat.
    
    Prevestiri ale prăbuşirii
    
    La întâlnirea noastră finală între patru ochi i-am comunicat lui Ceauşescu hotărârile celei de-a XIX-a conferinţă a partidului, i-am arătat cum, începând din 1989, pregăteam trecerea tuturor întreprinderilor pe o contabilitate economică, şi am menţionat relaţiile dintre naţionalităţi. Ceauşescu mi-a mulţumit pentru prezentarea sinceră şi a declarat, citându-l pe Lenin, că socialismul în diferitele ţări trebuie construit conform condiţiilor naţionale şi că el se va ţine de această regulă.
    Atunci m-am convins definitiv că Ceauşescu pur şi simplu nu era în stare să pornească pe drumul democratizării, al deschiderii, al înnoirii. Chiar şi primii paşi pe acest drum ar ridica problema desprinderii de regim şi a propriei sale poziţii. Cred că a înţeles asta perfect, dar tocmai de aceea refuza cu atâta încăpăţânare să ia cunoştinţă de realităţi.
    În timpul unei mese neoficiale la Novo-Ogariovo, conducătorul român a abordat subiecte istorice. Avea impresia, spunea el, că literatura sovietică prezenta doar unilateral rolul lui Stalin în construirea socialismului. Centrul de greutate erau critica şi obiecţiile, fără să se ţină seama cum se cuvine de situaţia dificilă din acei ani şi de contextul internaţional. Dar importanţa istorică a lui Stalin consta în faptul că el câştigase războiul împotriva fascismului şi apărase socialismul. De aceea detronarea lui nu putea decât să dăuneze partidului, ba chiar să submineze prestigiul orânduirii socialiste în ansamblu.
    Am replicat că Stalin este privit la noi doar în contextul dezvoltării istorice şi că nimeni nu are intenţia să-l elimine din istorie. Dispunem de documente care ne-au permis să schiţăm un tablou autentic al epocii lui. Într-adevăr, multe hotărâri s-au putut explica prin realităţile situaţiei mondiale din acea epocă sau prin dificultăţi interne; nu avem însă nici un motiv să justificăm sau chiar să scuzăm "acţiunile de purificare" sângeroase declanşate de Stalin. Oare nu a fost nimicită elita naţiunii, oameni politici deosebiţi, persoane foarte talentate din armată, ştiinţă şi cultură? Mulţi au fost daţi afară din partid, unii au trebuit să îndure GULAGUL. Nouăzeci la sută dintre delegaţii la al XVII-lea Congres al partidului au fost expuşi unor represalii teribile, iar oprimarea în masă a ţărănimii a costat nenumărate victime.
    Ceauşescu a simţit în acel moment posibilitatea ca poziţia să-i fie contestată. A declarat că citise mult despre epoca aceea, ştiuse de represalii, dar nu crezuse niciodată că ar fi avut un asemenea caracter de masă. El personal nu este un susţinător al lui Stalin, dar "violenţa şi victimele sunt inevitabile în orice revoluţie". La aceste constatări se reduceau probabil şi principiile politice şi personale de care avea nevoie Ceauşescu spre a-şi justifica viaţa şi regimul. Astfel că, nu întâmplător, la numai un an după aceea a devenit chiar el victima unei sentinţe teribile.
    Pesemne că preşedintele român a proclamat pentru prima oară la Moscova "solidaritatea revoluţionară" dintre partidele şi popoarele noastre. Ne-a cerut să supunem unei analize aprofundate "problemele actuale ale edificării socialiste" şi a insistat să-i convocăm cel mai târziu în octombrie 1989 pe reprezentanţii de frunte ai ţărilor socialiste. "Bineînţeles", a adăugat el, "concluziile formulate la această întâlnire nu vor avea un caracter obligatoriu. Dar dacă vor fi acceptate de către toţi, este ceva foarte important. Fiecare partid le va aplica în felul în care va socoti de cuviinţă, şi chiar numai prin aceasta consfătuirea va îndeplini o funcţie politică. Acum trebuie să conlucrăm cât mai strâns posibil şi să depăşim împreună dificultăţile noastre, pentru a păşi mai departe cu succes în viitor. Căci dacă procedăm solidar, vom reuşi să instaurăm socialismul nu numai în ţările noastre, ci în întreaga lume." (subl. n.).
    Toate aceste apeluri neobişnuite ale lui Ceauşescu de a fi hotărâţi dădeau impresia că în faţa noastră nu se mai afla bărbatul care se dovedise mult timp absolut insuportabil pentru partenerii săi politici, fiindcă întotdeauna voia să dea lecţii şi repeta ridicol de des tema independenţei şi a suveranităţii româneşti. Atunci am înţeles că în spatele înflăcărării lui pentru solidaritate se afla de fapt panica. Ceauşescu se temea de schimbările din ţările socialiste şi se străduia acum să le pună capăt cu orice preţ. Bănuia pesemne că România nu ar putea rămâne departe de noile desfăşurări şi vedea deodată, dezorientat şi neajutorat, sfârşitul regimului său autocrat.
    Atunci, dar şi mai târziu am fost de mai multe ori întrebat: De ce nu s-a amestecat URSS în drama românească, de ce nu a făcut nimic pentru răsturnarea dictatorului? Nu ne-am amestecat pentru că acest lucru ar fi contravenit principiilor noii noastre politici. Oare încercările de amestec în trecut nu au dăunat întotdeauna până la urmă ţării noastre? În cel mai bun caz erau o victorie a la Pirus. Acestea au fost învăţămintele pe care le-am tras din evenimentele din Ungaria în 1956, Cehoslovacia în 1968 şi Afganistan în 1979.
    În nici unul dintre cazuri conducerea sovietică nu a contravenit principiilor declarate în 1985 cu privire la aliaţii şi vecinii săi. România nu făcea nici ea excepţie: de aceea nu ne-am alăturat opoziţiei contra lui Ceauşescu, deşi primeam informaţii că în societatea românească valul de respingere a regimului creştea considerabil.
    La sfârşitul lui noiembrie 1989 a avut loc al XIV-lea Congres al PCR sub lozinca "Congresul marilor victorii, al triumfului socialismului şi al totalei proclamări a independenţei şi suveranităţii României". Delegaţia PCUS, care a participat la congres, era condusă de Vorotnikov. Când el şi-a prezentat mai târziu impresiile în faţa biroului politic, nu-şi putea ascunde surprinderea: "M-am trezit deodată din nou într-un trecut foarte îndepărtat, într-o lume total diferită, străină. Totul se învârtea în jurul unei singure persoane. Idei rezonabile nu s-au exprimat, numai jurăminte şi adulări. De patruzeci şi trei de ori s-au ridicat în picioare deputaţii în timpul discursului lui Ceauşescu, în timp ce răsunau urale şi aplauze furtunoase". Relatarea lui Vorotnikov nu cuprindea nimic nou în principiu. Nouă era doar propria sa reacţie la cele petrecute la Bucureşti - şi asta m-a bucurat.
    Ultima oară l-am întâlnit pe Ceauşescu la 4 decembrie 1989 la Moscova. În clădirea de recepţie de pe Colinele lui Lenin s-au adunat la îndemnul meu reprezentanţii de frunte ai statelor din Pactul de la Varşovia. I-am informat amănunţit despre tratativele mele cu preşedintele Bush, care avuseseră loc la 2 şi 3 decembrie pe insula Malta. Relatarea mea a fost primită pozitiv, şi s-a afirmat chiar dorinţa unei transformări fundamentale a pactului nostru, a trecerii de la un bloc politico-militar la un pact preponderent politic.
    Componenţa participanţilor la această întrunire oglindea schimbările furtunoase care avuseseră loc în ţările Europei de Est. Printre participanţi se aflau numeroase figuri noi. Printre aceştia se numărau Petar Mladenov, care devenise atunci noul preşedinte al consiliului de stat bulgar, ca şi conducătorii Hans Modrow (RDG), Miklos Nemeth (Ungaria), Tadeusz Mazowiecki (Polonia) şi Ladislaw Adamec (Cehoslovacia).
    Imediat după încheierea convorbirilor am stat de vorbă cu Ceauşescu Mi-a făcut o impresie ciudată: strălucire în ochi, o oarecare furie şi totodată o stranie intimidare şi reţinere. Era vizibil că se temea de desfăşurările din anii următori. Mi-a cerut părerea în legătură cu viitorul ţărilor noastre.
    I-am explicat că procesul de evoluţie în care ne găseam în acel moment avea, în ciuda tuturor contradicţiilor şi durerilor, un caracter democratic evident, astfel încât chiar şi numai pentru asta nu exista nici un motiv să ne temem de prăbuşirea sau de sfârşitul socialismului.
    Din nou Ceauşescu a propus să se convoace o consfătuire a partidelor comuniste. "Avem nevoie de răspunsuri noi la întrebări noi", era el de părere. "Oamenii se întreabă de ce se întrunesc liberalii, conservatorii, social-democraţii, şi tocmai comuniştii nu, chiar dacă nu ar veni toţi. Chiar dacă nu ar mai fi decât puţini, se impune ca, precum Lenin în 1903, să ridicăm din nou stindardul revoluţiei şi al socialismului". Răspunsul meu a fost scurt: "Nicolae, ceea ce se impune să facem acum este tocmai ce facem în cadrul perestroikăi."
    Răspunsul acesta a părut să-l surprindă. "Da", a spus el agitat şi bâlbâindu-se, "ea contribuie mult la imaginea socialismului, dar are părţi bune şi mai puţin bune. O perfecţionare şi înnoire a societăţii este necesară, totuşi evenimentele din unele ţări ale Europei de Est reprezintă o ameninţare pentru socialism, pentru soarta partidelor comuniste, iar urmările pot atârna deosebit de greu în balanţă". A continuat: "Uniunea Sovietică ar trebui..." Priveam neabătut în ochii interlocutorului meu. Ceauşescu a simţit asta, s-a oprit o clipă, apoi a continuat: "...desigur nu cu mijloace militare, ci prin elaborarea unei noi orientări, să-şi valorifice influenţa. Ar trebui să ne gândim serios cum trebuie procedat în unele ţări socialiste."
    Atunci i-am declarat interlocutorului meu fără multe ocolişuri: "Ştii, tovarăşe Ceauşescu, bineînţeles că putem să ne întrebăm cum să procedăm, dar ne întrebăm şi din ce motive am rămas atâta timp inactivi ori am procedat exact pe dos de cum se cerea de destulă vreme. Cine i-a împiedicat pe Honecker sau pe Jakes ca, la un nivel de viaţă relativ ridicat şi la o stabilitate evidentă în ţările lor, să iniţieze acele procese de democratizare care ar fi răspuns aşteptărilor societăţii? De mai multe ori am vorbit prieteneşte cu Honecker: ŤNu rata dezvoltarea care se coace la voi.ť, dar Honecker s-a sustras unei discuţii deschise. Îmi pot imagina cum dumneata, Nicolae, în întâlnirile cu el, m-aţi atacat, cum aţi batjocorit perestroika. Vă recunosc dreptul la o părere proprie. Dar cât de mult timp aţi pierdut în mod inutil prin asta! Peste tot se ridică multe probleme din cauza amânărilor, întârzierilor, şi la noi în URSS."
    Ceauşescu abia dacă avea ce să riposteze la asta. A declarat numai că Honecker şi cu el nu m-au criticat, ci doar au schimbat opinii între ei. Apoi şi-a exprimat părerea de rău asupra felului cum a fost tratat Honecker.
    Toată ziua Ceauşescu a rămas extrem de tensionat şi, ca întotdeauna când era agitat, vorbea cu dificultate. Nu se putea să nu i se observe bâlbâiala. Îi venea greu să-şi ducă frazele până la capăt; faţa i se schimonosea.
    Cu puţin timp înainte de încheierea discuţiei, Ceauşescu m-a întrebat: "Îţi place să vânezi?" I-am răspuns că nici nu mai ştiam ce înseamnă asta. "Atunci ar trebui să vii la noi. Vino să mergem împreună la vânătoare, avem cele mai bune condiţii pentru asta", a spus el, abia zâmbind. Voia el oare să demonstreze prin asta încredere în viitor, voia oare să arate că poziţia lui în ţară era stabilă? Două săptămâni şi jumătate mai târziu s-a ajuns în România la evenimente tragice.
    Declaraţiile lui despre impresionanta stabilitate a statului român, relatările lui despre rezultate excepţionale - toate astea se adresau unei publicităţi care nu avea nici o legătură cu adevărata stare a lucrurilor. Dar Ceauşescu personal simţea desigur ce îl ameninţa şi recunoştea că doar cu greu va putea să fie iertat. Până şi persoane din imediata sa apropiere nu puteau să nu vadă dezastrul iminent. Spaţiul lor de decizie era înspăimântător de redus: să se predea de bună voie noii puteri, ori să rişte totul şi să pună să se tragă asupra demonstranţilor, asupra poporului? Să încerce să se dea la fund, să fugă pe undeva? Prima cale ar fi pretins curaj; către cea de-a doua îi împingea frica şi un orgoliu paralizant.
    La 22 decembrie 1989 regimul Ceauşescu, care a dăinuit în România un sfert de secol, a fost răsturnat de populaţie. Armata i-a sprijinit pe cetăţeni. La 25 decembrie, Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost împuşcaţi, conform sentinţei unui tribunal excepţional, pentru crimă împotriva poporului român. Venise sfârşitul, şi într-un anume sens acest lucru poate fi considerat amar şi tragic nu numai pentru Ceauşescu, ci şi pentru poporul care, prin suferinţe de decenii, a dus la aceste evenimente. Pentru mine în orice caz răzbunarea, şi tot ce provine din această motivaţie josnică, este inacceptabilă; urăsc răfuielile violente, mai ales când degenerează într-o baie de sânge. Dar cum Ceauşescu a dat ordin să se tragă asupra propriului său popor, nu poate fi criticată nici poziţia acelora care au luat asupra lor să-i decidă soarta.
    
     
     
     

Traducere de Micaela Ghiţescu