|
 |
|
Îndrăznesc să mă ocup de acest subiect, întrucât începuturile mele ca istoric sunt strâns legate de revistele bisericeşti. Am debutat în 1962, cu un mic articol ce a apărut în "Glasul Bisericii" la recomandarea regretatului profesor Victor Brătulescu. Iar apoi, timp de câţiva ani, am publicat diverse contribuţii numai în paginile acestor periodice.
Am recurs la această amintire cu caracter personal, deoarece ea trimite la momentul dinainte de scurta iluzie a aşa-zisei "liberalizări" a regimului comunist român (1964-1971). Or, cine răsfoieşte astăzi colecţia revistelor "Biserica Ortodoxă Română", "Mitropolia Olteniei", "Glasul Bisericii" sau a celorlalte câteva, de la sfârşitul anilor '50 şi începutul anilor '60, rămâne uimit să întâlnească o serie întreagă de nume de intelectuali "laici" din perioada interbelică, care supravieţuiseră terorii staliniste practicate de regimul Dej, dar erau în continuare puşi sub interdicţie în privinţa accesului la revistele academice sau editurile de stat. Cu alte cuvinte, pentru viaţa culturală "oficială" ei încetaseră demult să mai existe. Dar îşi găsiseră refugiul la aceste reviste, unde continuau să scrie despre istoria Bisericii româneşti, despre relaţiile româno-bizantine, despre cărţi şi manuscrise vechi, despre obiecte de artă şi picturi. Adică despre temele şi valorile autentice ale istoriei şi culturii vechi româneşti. Şi asta în total contrast cu subiectele tratate în revistele de istorie academice, unde relaţiile româno-ruse şi româno-sovietice sau istoria aşa-zisei mişcări muncitoreşti şi a Partidului Comunist continuau să fie preocuparea de căpetenie...
Mă grăbesc să adaug numaidecât: această "oază" nu era deloc nesupravegheată. Ba dimpotrivă! În chip evident, revistele bisericeşti au fost tolerate de regim în scop propagandistic, ca o ilustrare a tezei oficiale despre "libertatea cultelor" la noi. În schimb, ele erau supuse unei duble cenzuri, cea a Direcţiei Presei şi Tipăriturilor, dar şi cea a Departamentului Cultelor. Exista chiar şi o a treia fază de control, lectura numărului de revistă tipărit, în vederea obţinerii vizei pentru difuzare. Şi, oricum, aceste reviste aveau o răspândire aproape confidenţială: ajungeau, numai pe bază de abonament, la parohii, la centrele eparhiale, în bibliotecile seminariilor sau ale celor două facultăţi de teologie.
Nu este însă mai puţin adevărat că, în fond, erau singurele publicaţii nemarxiste din ţară. Şi astfel autorii care semnau în paginile lor, fie că era vorba de ierarhi şi preoţi cărturari de dinainte de război, precum Tit Simedrea, I. Lupaş - fost membru al Academiei Române! -, I. Răuţescu etc., fie de istorici şi de istorici ai artei, precum Constantin C. Giurescu, N. Bănescu, Ştefan Meteş, I. D. Ştefănescu, Virgil Drăchigeanu, Aurelian Sacerdoţeanu sau Alexandru Elian, nu erau obligaţi să-şi alinieze textele la ideologia oficială din punct de vedere al tematicii studiilor sau prin introducerea unor citate din "clasicii" marxismului.
Trebuie semnalat, totuşi, un cuvânt de ordine pe care cenzura avea grijă a-l face respectat: articolele şi studiile publicate nu aveau voie să polemizeze cu poziţiile istoriografiei oficiale. De pildă, regretatul profesor Aurelian Sacerdoţeanu îmi spunea că a făcut repetate încercări zadarnice, în lungul mai multor ani, până să izbutească să tipărească, abia în... 1968, un studiu în care combătea teza susţinută de P.P. Panaitescu - sub pseudonimul Al. Grecu - în 1950, cu privire la momentul pătrunderii influenţei slave în spaţiul cultural românesc, în zorii evului mediu. Iar replica lui A. Sacerdoţeanu nu a putut apărea decât, bineînţeles, sub titlul extrem de neutru: Organizarea Bisericii Ortodoxe Române în secolele al IX-lea-al XIII-lea ("Studii Teologice", 1968/ 3-4).
Deopotrivă este necesar să atrag atenţia şi asupra a cel puţin unei ambiguităţi legate de tematica istorică prezentă în revistele bisericeşti. Este vorba de problema unirii cu Roma, de la 1700, a Bisericii ortodoxe române din Transilvania. Şi mă gândesc acum în chip special la un excepţional studiu asupra întregului "dosar" al unirii, întocmit de distinsul istoric clujean Silviu Dragomir, fost şi el membru titular al Academiei Române între cele două războaie mondiale. Acest studiu a apărut în "Biserica Ortodoxă Română" în 1962, în chiar anul săvârşirii din viaţă a autorului. În el sunt impecabil analizate critic documentele care au stat la baza actului unirii, demostrându-se falsurile comise cu implicarea directă a autorităţilor catolice din Transilvania, proaspăt încăpută sub oblăduire habsburgică. Dar, chiar dacă observaţiile lui Silviu Dragomir sunt perfect valabile şi astăzi, nu rămâne minor faptul că studiul cu pricina, în BOR, care era "Buletinul oficial" al Patriarhiei, răspundea atât intereselor regimului comunist, responsabil de desfiinţarea abuzivă a Bisericii greco-catolice în anul 1948, cât şi Bisericii ortodoxe, care a fost beneficiara acestui act politic dictat de la Moscova1 .
Dincolo de aceste precizări, fără doar şi poate absolut obligatorii, aş dori să mai pun în lumină un alt merit al periodicelor bisericeşti din epoca la care mă refer: ele au polarizat nu numai personalităţi marginalizate, ci şi tineri - pe atunci! - cercetători, oameni de incontestabilă valoare, care au găsit astfel spaţiul tipografic, altminteri greu, dacă nu imposibil de obţinut pentru subiectele ce-i preocupau. De pildă, un Petre Şt. Năsturel scria în "Mitropolia Olteniei" în 1958-1959 despre Legăturile Ţărilor Române cu Muntele Athos până la mijlocul veacului al XV-lea şi despre Urmările căderii Ţarigradului pentru Biserica românească (MO, 1958/11-12 şi 1959/1-2). Iar Pavel Chihaia debuta, dacă nu mă înşel, în "Biserica Ortodoxă Română", în 1961, cu un studiu în care încerca să reconstituie planul originar al vechii biserici domneşti din Câmpulung-Muscel (BOR, 1961/11-12). În paranteză fie spus, acest studiu l-a "provocat" pe venerabilul arheolog Virgil Drăghiceanu - autorul binecunoscutelor descoperiri de la Curtea de Argeş - să publice, în paginile aceleiaşi reviste (BOR, 1964/3-4), jurnalul inedit al săpăturilor arheologice de la Mănăstirea Câmpulung, întreprinse în anul 1924 de către Comisia Monumentelor Istorice.
Tot din rândul cărturarilor tineri din epocă voi mai aminte pe Dan Zamfirescu şi Virgil Cândea, ale căror începuturi erudite s-au concentrat asupra literaturii mistice a Bizanţului. Astfel, cel dintâi publica în 1958, în "Ortodoxia", un temeinic studiu despre supranumele Sfântului Simion - "Noul Teolog". Iar Virgil Cândea, sub pseudonimul F. Gheorghe, se ocupa în 1956, în "Mitropolia Olteniei", de Cuviosul Pavel Everghetinos (sec. XI) şi de Cuviosul Nicodim Aghioritul (sec. XVIII)2 .
Sigur, lista colaboratorilor revistelor bisericeşti din perioada discutată poate fi uşor întregită cu alte nume, de certă rezonanţă în spaţiul istoriografiei româneşti. Mă voi mulţumi să mai pomenesc doar în treacăt pe cele ale lui Emil Vârtosu, Damian P. Bogdan, Dan Simonescu, Constantin Grecescu, George D. Florescu, Ilie Corfus, Toma G. Bulat, Ion-Radu Mircea, Virgil Molin, Paul Cernovodeanu, Dinu C. Giurescu. Este de observat, însă, că uneori semnăturile sunt reduse doar la simple iniţiale ori sunt abreviate, numele trecând înaintea prenumelui (cazul lui Pavel Chihaia, care în MO, 1962/7-9 apare sub forma: Ch. Pavel). Aceasta însemna că în instituţiile în care lucrau - instituţii academice sau universitare - acestor autori li s-a cerut să înceteze colaborarea cu revistele bisericeşti.
Mă întreb în ce măsură "deschiderea" revistelor bisericeşti pentru colaborările intelectualilor marginalizaţi la sfârşitul anilor '50 s-a datorat patriarhului Justinian Marina. Dar nu voi insista asupra acestei chestiuni, atâta vreme cât personalitatea şi rolul jucat de acest înalt ierarh rămân încă a fi judecate în viitor. Oricum, cred că fenomenul pe care l-am semnalat nu poate lipsi din orice discuţie asupra avatarurilor istoriografiei române sub regimul comunist. |
|
|
| |
|
|
|
Ultimele
numere: |
 |
| NUMARUL 68-69 |
| |
 |
| NUMARUL 66-67 |
| |
 |
| NUMARUL 64-65 |
| |
 |
| NUMARUL 63 |
| |
|
| Arhiva revistelor |
|
