Începutul sfârşitului În ţara lui Roş Împărat
durerea se culcă cu trupul în pat,
durerea se suie cu sufletu-n cer.
Demult, un Copil de dulgher
a spus: Să fugiţi de păcat
şi de ţara lui Roş Împărat.
Andrei Ciurunga, În ţara lui Roş Împărat
Vara anului 1940. De aproape zece luni lumea trăia drama celui de al doilea război mondial. Germania nazistă şi Uniunea Sovietică îşi dăduseră mâna în distrugerea Poloniei. Italia lui Mussolini, roasă de antice nostalgii imperiale după încorporarea Etiopiei, îşi ţintea privirile lacome spre Africa de Nord şi Balcani. Concesiile făcute permanent agresorilor de către marile democraţii europene s-au întors împotriva lor. În Ungaria, Bulgaria sau Iugoslavia grupurile de extremă dreaptă încercau să se impună marcând falimentul democraţiei. În iunie, după o rapidă campanie, armatele naziste au invadat vestul Europei. La 20 iunie 1940, Franţa capitula. O nouă ordine începea să se contureze în lume. Forţa dreptului era înlocuită cu dreptul forţei.
În acest context dramatic, la 26 iunie 1940 guvernul sovietic a crezut că sosise momentul răfuielii cu România. Molotov, comisarul sovietic pentru Afacerile Externe, remite ministrului român la Moscova, Gheorghe Davidescu, o notă ultimativă. Prin ea se cerea evacuarea rapidă a Basarabiei şi Nordului Bucovinei de către armata şi administraţia românească. Documentul ultimativ reprezenta o culme a cinismului şi o sfidare flagrantă a dreptului istoric: "În anul 1918 România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni...."1 În continuare nota ultimativă "considera necesar ca în interesul restabilirii adevărului" să fie cedat către URSS şi Nordul Bucovinei care ar reprezenta "numai într-o măsură neînsemnată un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS şi populaţiei Basarabiei prin dominaţiunea de 22 de ani a României în Basarabia."2
Pretenţiile sovietice asupra Bucovinei au vizat iniţial ocuparea integrală a acestei provincii româneşti. Ele nu îşi aveau o bază juridică nici măcar în protocolul secret al pactului Ribbentrop-Molotov prin care se hotărâse trista soartă a Basarabiei. Chiar pentru germani revendicarea de către sovietici a Bucovinei reprezenta "o noutate"3 . Molotov a trebuit astfel să-şi modereze cererile şi să le găsească o îndoielnică justificare.
România se găsea pentru încă o dată în istoria ei sub povara fatalităţii implacabile. Spre teritoriul ei ţinteau ochii lacomi ai vecinilor. Ungaria revendica zgomotos Ardealul. Bulgaria dorea teritoriul sud-dobrogean alipit României în urma păcii de la Bucureşti din 1913.
Garanţiile franco-engleze de care îşi legaseră iluziile politicienii români deveniseră inoperabile. Înţelegerea Balcanică îşi trăia ultimele zile, iar Societatea Naţiunilor îşi dovedea încă o dată ineficienţa. Regimul autoritar al lui Carol al II-lea nu reuşise să atragă simpatiile marilor puteri europene. Reuşise în schimb să învrăjbească societatea românească ce-şi căuta salvarea în soluţii politice extremiste.
Sovieticii au adresat a doua notă ultimativă guvernului român pe 27 iunie 1940. Ei cereau în mod imperios evacuarea în patru zile a teritoriilor revendicate. România a încercat să temporizeze lucrurile în speranţa găsirii vreunei susţineri internaţionale. Dar, exceptând Turcia, aliaţii balcanici ai României au sfătuit-o să accepte ultimatumul. Guvernul de la Ankara se arătase gata să-şi îndeplinească obligaţiile asumate prin Înţelegerea Balcanică.4 Ministrul plenipotenţiar italian, Pellegrino Ghigi, în întâlnirea cu Gheorghe Tătărescu a ţinut să sublinieze oporturnitatea cedării fără luptă.5 Guvernul german, într-o oarecare măsură artizan al dezmembrării României interbelice, a recomandat acceptarea cererilor sovietice. Un eventual război româno-sovietic nu s-ar fi încheiat cu suficiente beneficii pentru germani. Sovieticii ar fi ocupat zona petroliferă a Văii Prahovei. Germanii, chiar şi în condiţiile unui atac combinat sovieto-german, ar fi ajuns acolo mult prea târziu.6 Radu Lecca aduce în acest sens, în memoriile sale, argumentul reprezentantului agenţiei germane de presă D.N.B. la Bucureşti, Klaus Schikert: "Schikert ne-a spus că dezmembrarea României nu poate avea loc decât după ocuparea Franţei, pentru motivul că regele Carol, atâta vreme cât Franţa nu este învinsă, ar fi în stare să se împotrivească cu armele cedării de teritorii. În acest caz Rusia, fiind vecină, ar fi prima care să ocupe regiunile petrolifere, ceea ce nu ar fi convenit deloc Germaniei. Acesta e motivul pentru care România a putut să rămână nedezmembrată până în vara anului 1940."7 Germania nu putea să ierte României atitudinea ei oscilantă preponderent antinazistă. Răspunsul lui Hitler adresat regelui Carol al II-lea ţinea să sublinieze tocmai acest aspect: "România a fost timp de câteva decenii aliatul activ şi hotărât al oponenţilor Reichului german... Numai în ultimul timp a încercat să se elibereze de aceste legături care au ţinut-o în tabăra antigermană. Materialul documentar care se află la dispoziţia guvernului german ne oferă o serie de informaţii instructive în acest sens."8
Cedarea
Şi sânge gros, de lună, lângă cer
va răscoli adâncuri de cleştar.
Va prohodi o doină din altar
şi va ţipa o cucuvea de fier.
Chiar de la primirea primei note ultimative, Carol al II-lea s-a pronunţat pentru rezistenţa armată. Insolenţa Uniunii Sovietice merita un răspuns pe măsură. "Ni se cere de către URSS să cedăm Basarabia şi Nordul Bucovinei şi să dăm răspunsul în 24 de ore. Această ştire m-a trăznit ca o lovitură de maciucă şi m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru atât de oribil încât nici o minte românească nu poate s-o conceapă. Oricare ar fi riscurile, părerea mea este să rezistăm la astfel de injoncţiuni şi să ne ţinem de ceea ce am spus atât de des, că dacă vom fi atacaţi ne vom apăra... Eu sunt hotărât pentru rezistenţă, Gigurtu nu vede cum, iar Tătărescu şovăie înclinând mai mult pentru cedare... riscăm o situaţie foarte gravă dacă suntem atacaţi pe trei fronturi."9
Izolarea internaţională a României era o certitudine. Puterile Axei dictau politica europeană, dând aliaţilor lor satisfacţia să se înfrupte din trupul sfârtecat al vreunui stat neputincios. Rusia îşi luase partea din Polonia, Ungaria din Cehoslovacia iar Bulgaria viza şi ea să-şi extindă teritoriul pe seama vecinilor. Sosise momentul sacrificării României. "Astfel, în noaptea de 26 spre 27 iunie 1940, ne-am găsit singuri în faţa ameninţării - afirma Tătărescu. Singuri. Puteam să nu fim singuri? Deşi întreaga ţară a primit lovitura din 26 iunie cu o bărbăţie demnă de cele mai mari tradiţii ale neamului nostru, totuşi s-au ridicat, cum era firesc, începuturi de critici tinzând la crearea unei stări de spirit menite să nască în sufletul poporului nostru simţământul îndoielii. Se afirmă uneori că nu am fi fost singuri dacă eram aliaţii Germaniei, alteori, că ultimatumul nu ar fi fost posibil dacă eram legaţi de Soviete printr-un act, oricare ar fi fost caracterul său. Care este valoarea acestei îndoite afirmări?"10
Două consilii de coroană au încercat să găsească soluţia optimă pentru România. Ele au avut loc pe 27 iunie 1940. În primul s-a hotărât primirea ultimatumului cu unele rezerve. Ca urmare a celei de-a doua note ultimative, un nou consiliu de coroană hotărăşte acceptarea cererilor sovietice.
"Consiliul de Coroană a avut loc şi am ieşit din el amărât şi dezgustat - nota regele Carol al II-lea în jurnalul său în legătură cu cel de-al doilea consiliu. Toţi cei care făceau pe eroii la prânz s-au desumflat. Numai 6 voturi din cei 26 prezenţi au fost pentru rezistenţă. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu. Toţi ceilalţi, cu oarecare nuanţă, au fost pentru acceptarea ultimatumului... Consider că se face o foarte mare greşeală de a ceda aproape fără nici o rezistenţă aproape un sfert din 3ară... Oh, de ce românii noştri nu au cea mai mică doză de orgoliu naţional în aceste clipe într-adevăr grele. E o zi a ruşinii naţionale."11
Regimul autoritar al regelui, contestat de elita politică democratică românească, subminase el însuşi orgoliul naţional. Lamentaţiile regelui Carol al II-lea, privite în contextul politic intern şi internaţional, sunt poate doar circumstanţe atenuante. Ele pot să-l absolve numai parţial pe suveranul român de vina greşelilor guvernării sale.
Drama prin care trecea România avea pe de altă parte un element comun cu drama tuturor ţărilor prinse în implacabilul cleşte germano-sovietic.
Răspunsul guvernului român din ziua de 28 iunie a adus Uniunii Sovietice confirmarea acceptării ultimatumului de către România. O comisie mixtă urma să lichideze chestiunile în litigiu ce puteau apărea în cursul retragerii. Această hotărâre a adus României pierderea unui teritoriu de 50.500 km2 şi a 3.700.000 de locuitori, în majoritate români.
Vestea cedării fără lupte a Basarabiei şi Nordului Bucovinei a stârnit o vie emoţie în rândul populaţiei. Pentru a evita panica, guvernul transmitea prin radio şi presă comunicate lapidare privind evoluţia tratativelor şi a operaţiunilor de evacuare.
Evacuarea
Prietenii cu care altădată cântam
ca un vis au trecut peste Prut.
Fata pe care şi prin somn o iubeam
s-a sfârşit peste plai... M-a durut.
Retragerea trupelor şi a administraţiei române, însoţite de o numeroasă populaţie, s-a făcut sub presiunea Armatei Roşii. Această presiune a fost amplificată de atitudinea ostilă a anumitor grupuri ale populaţiei minoritare faţă de români. În paralel, în spiritul materializării influenţelor ideilor politice antisemite, guvernul României permitea evreilor să părăsească teritoriul românesc şi să emigreze în URSS.
Din cauza scurtului interval în care a avut loc retragerea românească, ea a fost marcată de haos şi dezorganizare. Înaintarea sovietică, susţinută şi de o mare campanie de propagandă, s-a bucurat de sprijinul unei părţi a populaţiei locale. Spionii sovietici infiltraţi în Basarabia şi Bucovina au procedat la incitarea populaţiei minoritare împotriva românilor. Ei au organizat acte de sabotaj şi de intimidare a militarilor români. "Din documente rezultă că membrii militanţi comunişti din Basarabia au fost înştiinţaţi de mult timp de agenţii sovietici despre ultimatum. Ei au intensificat acţiunile anti-româneşti. Au constituit grupe de diversiune, confecţionându-şi steaguri şi pancarte cu slogane comuniste."12 Concomitent au fost transmise şi Partidului Comunist din România sarcini de a intensifica propaganda pro-sovietică în ţară. Astfel, într-un manifest al Comitetului regional Moldova al Partidului Comunist din România difuzat în zilele acelor tragice evenimente, se putea citi: "Armata Roşie, a muncitorilor şi a ţăranilor, armata care ajută proletariatul din toată lumea de a se elibera de sub jugul imperialismului a intrat în acţiune. Ea a păşit în Basarabia şi Bucovina de unde izgoneşte ciocoii şi moşierii care au supt sângele poporului şi va ajuta muncitorii şi ţăranii să-şi scuture jugul capitalist şi să-şi croiască o viaţă fericită instaurând sovietele de muncitori, ţărani şi soldaţi.13
În Basarabia şi Bucovina, agenţii Moscovei au încercat prin diferite materiale de propagandă să exploateze sentimentele etnice sau nemulţumirile sociale. La 22.06.1940, serviciul de contrainformaţii al armatei române consemna răspândirea, în teritoriile ce vor fi revendicate de URSS, a unui manifest cu conţinut subversiv: "A venit un ceas mare, al eliberării noastre de sub jugul boierilor români, moşierilor, capitaliştilor şi Siguranţei. URSS, armata roşie, conduse de partidul lui Lenin şi Stalin, iau sub protecţia lor puternică Basarabia, furată de la noi în 1918 de boierii şi clica militară românească... Trăiască fraţii noştri moldoveni, ruşi, ucraineni smulşi din robia românească."14
Retragerea armatei şi a administraţiei române s-a făcut în grabă şi a fost marcată de multe incidente. Un raport contrainformativ al armatei din 30.06.1940 consemna că "Batalionul 2/39 Infanterie a fost dezarmat în gara Bălţi de trupe sovietice în ziua de 29 iunie. Soldaţii basarabeni şi evrei au fost opriţi. Unii ofiţeri degradaţi. Maiorul Voicescu Constantin, comandant de batalion, prins de ruşi în împrejurări necunoscute. O parte a populaţiei evreieşti a ajutat la dazarmare... Înainte de retragerea trupelor din Bălţi numeroase avioane făceau demonstraţii, lansând manifeste şi foi din ziarul "Libertatea" cu conţinut comunist... Ciocniri între populaţia evreiască, refugiaţi şi trupe au avut loc la Ungheni în timpul nopţii. Sunt victime. Au fost reţinuţi de ruşi şeful secţiei C.F.R., şeful gării Ungheni, precum şi ofiţeri."15 Sandu Iulia din comuna Derineu, judeţul Orhei, relata Siguranţei româneşti la trei săptămâni după nefericitele evenimente detaliile instaurării puterii sovietice în localitatea ei. "Au fost împuşcaţi Teodor Guţu, fost căpitan la regimentul 7 Vânători, pensionar, apoi comisarul Graur de la circa III din Chişinău. Au fost arestaţi agentul de poliţie Botez Diaconu, comisarul Vasilescu a fost arestat din tren. Vin doi soldaţi şi patru evrei cari fac tot ce spun evreii. La gară, de exemplu, nişte evrei civili, împreună cu militarii, au dezarmat un grup de 62 de ofiţeri cari au fost duşi apoi cu nişte camioane spre Tiraspol. Mie personal mi s-au deschis toate coletele, luându-mi-se tot ce aveam de valoare şi veriga din deget. S-au sinucis foarte mulţi de teamă să nu fie maltrataţi. Au căutat să ne oprească, spunându-ne că peste o lună jumătate vor veni să ocupe şi vestul României."16
Informaţiile trimise de comandanţii trupelor române în retragere către eşaloanele superioare sunt cutremurătoare. "Am avut ciocniri cu trupe motorizate sovietice şi cu bande armate jidoveşti în regiunea Călăraşi, judeţul Lăpuşna. Am pierderi în ofiţeri, subofiţeri şi mult material. Timp de 50 de ore am mers în continuu fără ca trupa şi caii să mănânce"- raporta pe 30.06 comandantul Cavaleriei Corpului 3 Armată.17 În gara Bolgrad armata a fost atacată de "elemente găgăuze şi bulgare înarmate." Militarii companiei 8 de Grăniceri au fost dezarmaţi şi prădaţi de bocanci, bluze şi alte materiale. Dezertările militarilor de alte etnii din armata română erau curente. Cutremurătoare este şi mărturia soldatului Costică Delea din Regimentul 2 Călăraşi cuprinsă într-o scrisoare trimisă părinţilor săi:
"Scumpii mei părinţi,
Căci acum ştiţi şi voi ce s-a întâmplat în Basarabia şi cât de rău a fost de noi că ne apucase acolo, în fine numai noi ştim ce-am păţit, mulţi sunt morţi alţii răniţi, dar nu de la regimentul nostru, noi am scăpat ca prin urechile acului şi cinci nopţi numai pe jos cu caii călări, nemâncaţi şi ca vai de noi, am răbdat de foame, (...). Dar alţii care au venit mai în urmă au fost vai de ei, le-au luat caii, căruţele cu bagaje, cu şei, cu arme, cu muniţii şi soldaţii i-au prins şi le-au luat armătura şi le-a dat drumul. Mai mult s-au revoltat civilii şi-au făcut rău la soldaţi. Soldaţii ruşi n-au făcut nimic dar civilii veneau cu ciomege şi pietroaie, îi trăgeau de picioare de pe cai, mai ales femeile..."18
Populaţia oraşelor a cunoscut oarecum derularea evenimentelor prin intermediul radioului sau al presei. La ţară surprinderea a fost în unele locuri totală. "În ziua de 28 iunie, ora 9.30, declară ulterior autorităţilor române refugiatul Constantin Constantinescu, m-am trezit cu armata sovietică în faţa oficiului poştal unde funcţionam fără ca să ştiu ceva, întrucât circulara pentru evacuare s-a primit la oficiul rezidenţial la ora 11.30. În acest timp s-a prezentat la oficiu un evreu şi cu un ofiţer rus care a verificat şi a sigilat casa de bani iar subsemnatul am fost arestat şi toată mobila confiscată".19
"Astăzi două săptămâni, declara un alt refugiat român, Constantin Mihu, din comuna Pogăneşti, a venit în sat la noi armata rusă cu mitraliere şi alte arme,..., şi l-au pus primar pe evreul Bihman, cerealist... În ziua de duminică s-a dus clopotarul Serafim Pascaru ca să tragă clopotul la biserică, dar soldaţii ruşi l-au bătut şi l-au alungat,..., spunând că la ei nu există Dumnezeu şi din biserică au să facă grajd pentru cai."20
Şi in Bucovina situaţia era asemănătoare. "Prin luna iunie, tot în anul acela [1940], relatează Aniţa Nandriş Cudla în cartea sa autobiografică, pe la sfârşitul lunei, s-au retras românii de pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei. Organizaţiile şi lumia ceia învăţată au ştiut mai din timp de lucrul ista, dară cu vreo două sau trei zile au ştiut toată lumia. S-a făcut o zarvă, o răscoală în sat de nu ştia lumia de care să se prindă. Armată nu era în sat decât posturile de jandarmi (...). La început a părut şiagă, dar când s-a văzut că arde focul cu hârtii înaintea primăriei şi s-a rădicat postul de jandarmi, a stat lumia mâhnită şi pe gânduri. Să întrebau unii pe alţii, oare ce are să fie şi la ce are să ducă asta. Unii stau mâhniţi, numai strângiau din umeri şi nu răspundiau nimic. Alţii, mai bărbătoşi, ziciau: da vie orişicine a veni, ce-mi pasă mie, eu tot am să-mi văd de coasă şi de sapă, că nu-s domn să scriu la masă. Şi dacă or veni moscalii, mi-or lua condeiu şi mi-or da sapa? Fiecare ce-i da în gând, aceia vorbia, dar care avia judecată mai adâncă presupunia ce vine înainte. Eu aviam atâta de mare frică de moscali! Încă din timpul războiului care s-a început în anu 1914 s-a vârât atâta de mare frică în mine, căci acuma, când am văzut că vin a doilia oară, eu nu mai aviam inimă în mine. Fratele care trăia în gospodăria părintească tot nu era de acord să rămâie sub ocupaţia moscalilor."21
Un alt supravieţuitor al acelor vremuri tulburi, într-o altă carte de aceeaşi valoare excepţională, îşi aminteşte: "Peste noapte satul meu Treblencea s-a găsit într-o altă lume. Toate s-au schimbat în mai puţin de 24 de ore. Credeai că puterile iadului au fost dezlănţuite de stăpânul lor asupra satelor paşnice (...) Ucigaşii şi toţi făcătorii de rele au fost scoşi din casele de sănătate şi s-au întovărăşit cu toţi vagabonzii şi criminalii, făcându-se şefi de poliţie şi apărători ai regimului comunist. Venetici cunoscuţi şi necunoscuţi au fost făcuţi primari şi prefecţi de către armatele de invazie. La aceştia s-au adăugat pleava doritoare de pradă din fiecare localitate pentru a-şi împărţi avutul altora. Aceştia erau instrumentele prin care comuniştii distrugeau o lume aşezată de secole prin muncă şi omenie, căci partide comuniste pe la noi nu erau..." "Din primele zile ale ocupaţiei a intrat groaza în populaţia românească. Toate informaţiile de care aveau nevoie noii conducători le luau de la minoritari sau de la românii decăzuţi cum era cazul unuia Costan Panciuc zis Costălău. ... În 1940 când au venit la putere comuniştii acest nenorocit le-a întins mâna şi, bătându-se cu pumnul în piept, le zicea: ŤTovarăşi, eu comunist, eu ispravnic!ť. A reclamat pe mulţi oameni, cu diferite minciuni, căci un neadevăr al unui comunist era crezut. (...) Când au început arestările individuale Costălău însoţea Miliţia arătând locuinţa şi tot el era cel care răcnea mai tare decât Miliţia la omul care urma să fie arestat, cerându-i să-şi părăsească cât mai repede casa."22
Pierderea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei a avut un ecou deosebit în societatea românească. Degringolada retragerii, samavolniciile minoritarilor şi ineficienţa organizatorică a autorităţilor din România transformau lamentaţiile în acuzaţii. Regele Carol al II-lea, la adresa căruia începuseră să se concentreze reproşurile, era destul de afectat de situaţia creată prin ineficienţa miniştrilor săi. "Ştirile asupra evenimentelor din Basarabia şi Bucovina sunt din ce în ce mai triste. Dezertările soldaţilor basarabeni, excese de orice fel ale populaţiei minoritare, mai ales evreii care atacă şi insultă pe ai noştri, ofiţeri batjocoriţi, unităţi dezorganizate etc."23 "Mulţi dintre conducătorii (Frontului Renaşterii Naţionale din Basarabia şi Bucovina, n.red.) s-au arătat complet bolşevizaţi, fiind cei dintâi care au primit cu drapele roşii şi cu flori trupele sovietice. Incidente cu populaţia, mai ales evreiască, au avut loc peste tot. Din această cauză evacuările, care şi aşa au fost grele, în multe locuri au fost făcute imposibile. S-au împuşcat funcţionari, s-au atacat şi dezarmat chiar unităţi militare."24 Anumite atitudini intransigente faţă de politica suveranului au început să se afirme în armată. Generalul Ion Antonescu alege să-l înfrunte direct pe Rege înmânându-i cu ocazia unei audienţe o scrisoare plină de reproşuri. Gestul său îi va aduce ulterior arestarea. "Majestate, scria generalul, ţara se prăbuşeşte. În Basarabia şi Bucovina se petrec scene sfâşietoare... Funcţionarii, familiile lor şi ale ofiţerilor au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii... Demoralizarea este fără limită. Lipsa lor de încredere în conducători este totală. Dacă Majestatea Ta nu va apleca nici în acest suprem ceas urechile la durerile neamului, prăbuşirea totală, prăbuşirea iremediabilă cu tot cortegiul ei de sinistre crime şi distrugeri va urma."25
În România ziua de 3 iulie a fost declarată zi de doliu naţional. Cotidiane de mare tiraj precum Universul, Neamul Românesc, Jurnalul, Semnalul sau Curentul au acordat spaţii largi în paginile lor tragicului eveniment. Curentul din 5.07 scria în legătură cu aceasta: "Zi întunecată în lacrimi şi cernită în zăbranic. Zi de doliu pentru neamul românesc şi pentru sufletele noastre ale tuturor. Instituţiile politice si particulare au arborat culorile naţionale cernite. Vehiculele de tot felul îşi flutură cu disperare parcă doliul în bătaia vântului. Magazinele şi localurile publice sunt pustii,... Deşi va fi vremelnică această despărţire ne doare în suflet." Academia Română marchează evenimentul în după amiaza de 3 iulie. Nicolae Iorga propune în acest sens redactarea şi trimiterea unui memoriu tuturor Academiilor din lume. Documentul urma să arate ilegitimitatea istorică a pretenţiilor sovietice asupra Basarabiei. Societatea Scriitorilor Români organizează şi ea o şedinţă extraordinară în care s-au citit mesaje de îmbărbătare pentru scriitorii basarabeni. De asemenea, Biserica Ortodoxă a oficiat pe 30 iunie la Biserica Sf. Antim o impresionantă slujbă la sfârşitul căreia părintele Partenie, preşedintele clerului ortodox român, a ţinut o emoţionantă cuvântare.
În căutarea vinovaţilor
Războiul urlă colo-n bătătură
şi graniţa se clatină mereu.
Atâtea luni de plânset şi de ură
se prăbuşesc scrâşnind în jurul meu.
Răpirea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei şi samavolniciile comise la adresa românilor au impresionat opinia publică. Un puternic sentiment de solidaritate naţională anima societatea românească. În paralel însă, o ţară întreagă cerea pedepsirea vinovaţilor ruşinoasei retrageri. Forţele de extremă dreaptă au încercat să exploateze în beneficiul lor sentimentele unei ţări în criză. Pentru că autoritatea monarhului era încă destul de puternică, ei au renunţat temporar la atacuri directe împotriva lui Carol al II-lea. În schimb au indus în mentalitatea românească un puternic sentiment de antisemitism. Evreimea mondială, "adversara hotărâtă a oricărui stat naţional", trebuia să fie responsabilă de catastrofa României. Evoluţiile din Basarabia şi Bucovina, ura populaţiei evreieşti împotriva armatei şi administraţiei româneşti păreau să confirme discursul legionar la adresa "fiilor lui Israel".26 Mişcările de extremă dreaptă au găsit în evrei cauzele tuturor relelor din societatea românească. Cioran însă observa în acest sens: "Invazia iudaică din ultimele decenii ale devenirii româneşti a făcut din antisemitism trăsătura esenţială a naţionalismului nostru. Dacă România n-ar fi avut nici un evreu ar fi reprezentat ea o existenţă mai puţin mizerabilă? Evreii cel mult au amânat ceasul solemn al României, ei nu sunt în nici un caz cauza mizeriei noastre de totdeauna."27 Radu Lecca credea însă că în România "sărăcia populaţiei se datora în primul rând politicienilor, iar aceştia din urmă căutau să arunce vina asupra evreilor speculanţi. Statul avea mijloace pentru a lovi în plutocraţia evreiască însă aceste măsuri nu conveneau pentru că s-ar fi lovit şi în politicienii şi în latifundiarii români." Sentimentul antisemit inculcat mai ales în rândul militarilor de către militanţii legionari a cunoscut o puternică efervescenţă pe fondul evoluţiilor din Basarabia. Atitudinea evreilor venea parcă să confirme tarele lor. Măsurile punitive la adresa populaţiei iudaice erau de o necesitate imperioasă. În relatările contemporanilor evreii sunt mai răi decât chiar trupele sovietice. Ei sunt priviţi ca fii renegaţi ai României. Li se pretinsese fidelitate iar ei au demonstrat tocmai contrariul. Ce le oferise însă România interbelică? Evenimentele lăsau să se întrevadă în vara lui 1940 alinierea României la politica antisemită nazistă. În 21 ianuarie 1938 guvernul Goga-Cuza a emis decretul de revizuire a cetăţeniei române. El viza în mod direct pe toţi evreii din România. Efectele sale au fost însă drastic compromise de corupţia ce domnea în ţară. În februarie 1940 autorităţile române îngăduie Legaţiei Germane din Bucureşti editarea şi difuzarea în mediile româneşti a unei publicaţii cu caracter antisemit - Serviciul mondial. Corespondenţă mondială pentru studiul problemei evreieşti. Citind-o, mulţi români au aderat la ideea ei centrală. Evreii erau consideraţi germeni de disociere şi destrămare a tuturor statelor organizate. Publicaţia a avut un succes deosebit în special în mediile militare.28
În aceeaşi perioadă A.C. Cuza perora vehement de la tribuna Senatului acuzaţii la adresa minorităţii evreieşti. "Jidanii" erau învinuiţi de toate relele. Împotriva lor erau justificate orice măsuri punitive. În acest sens chiar planurile de evacuare a Basarabiei, concepute în primăvara anului 1940, erau elocvente. Ele recomandau ca în cazul retragerii administraţiei române din această provincie populaţia minoritară nesimpatizantă să rămână pe loc.29 Evreii, ruşii sau găgăuzii erau suspectaţi de simpatii comuniste. Locul lor nu putea fi decât în imperiul sovietic. Astfel erau condamnaţi în masă mii de oameni al căror destin era tranşat de câţiva politicieni îmbătaţi de naţionalism. Planurile de evacuare au fost aduse la cunoştinţa administraţiilor locale din zonele periclitate. Cum discreţia nu era calitatea funcţionarului român din vremea aceea, prevederile lor au ajuns repede să fie cunoscute de poporul din Basarabia. Vestea a răvăşit moral pe evrei şi le-a confirmat suspiciunile. Statul român se pregătea să-i trădeze. Sosirea în ţară a lui Horia Sima şi eventualitatea participării sale la guvernare le îndreptăţea temerile. Viitorul comunităţilor evreieşti în România părea compromis. Ca o confirmare, în chiar zilele anterioare ultimatumului sovietic, guvernul român discuta legea care începând cu 1 august 1940 îngrădea accesul evreilor la funcţiile publice.30 Aceasta era perspectiva "generoasă" pe care statul român o pregătea minorităţii evreieşti. În numele ei el le pretindea fidelitate.
După retragerea din Basarabia, presa de la Bucureşti s-a năpustit asupra evreilor. Cenzura le interzicea orice atacuri la adresa autorităţilor statului. Nici împotriva sovieticilor discursul ei nu se remarca prin virulenţă. Ieşirile antisovietice erau considerate de guvernul de la Bucureşti inoportune. Şi cum cineva trebuia să fie vinovat, gazetarii au descoperit în evrei obiectul predilect al urii lor. Astfel în articolul "Ce rămâne?" publicat în Neamul Românesc din iulie 1940, N. Iorga a ţinut să nu facă notă discordantă în presa contemporană: "Prin retragerea administraţiei rămâne în oraşe amintirea unui sfert de veac de libertate, rămâne o generaţie crescută de noi, păstrând în cap şi-n inimi aceleaşi gânduri şi simţuri ca şi noi. Rămâne ce-am putut îndrepta acolo unde am găsit ignoranţă, evrei şi păduchi. Rămâne o întreagă generaţie de intelectuali care nu pot avea decât un singur gând: Ťrevenirea la dreptul lor şi al nostru". Răspunsul la cuvintele marelui istoric a venit însă ceva mai târziu. Un mare om de stat a încercat să arate cealaltă faţă a realităţii. Iuliu Maniu, într-o scrisoare adresată lui Ion Antonescu la 18 iulie 1941, justifica astfel ura faţă de români a locuitorilor Basarabiei şi Bucovinei. "Cele două provincii au fost inundate de funcţionari din regat necunoscători ai oamenilor de acolo, aceştia s-au prefăcut în adevăraţi satrapi ai populaţiei şi au stârnit numeroase nemulţumiri (...). Ei au fost aceia care au făcut ca denumirea de regăţeni să devină odioasă şi timp de două decenii provinciile în bună măsură s-au înstrăinat în loc să se închege sufleteşte complet cu ţara."31 Cuvintele lui Maniu vin ca răspuns şi pentru un alt articol al lui Iorga. "De ce atâta ură?" se întreba distinsul savant în paginile Neamului Românesc din 6 iulie 1940. "Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor, au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă (...) Românimea aceasta de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii." Exacerbarea naţionalismului era cu inconştienţă întreţinută de presă. Din nefericire declaraţiile patriotarde n-au reuşit să mobilizeze factorul politic. Toată lumea blama atitudinea evreilor din Basarabia, uitând colaboraţionismul condamnabil al unor români. Degringolada retragerii a fost cauzată în mare parte de unii reprezentanţi ai administraţiei şi armatei române. Unii funcţionari s-au grăbit să-şi pună la adăpost averile şi familiile. Îndatoririle lor faţă de statul român au rămas pe un plan secund. În unele localităţi chiar românii au încercat să-i convingă pe basarabeni de binefacerile maleficei schimbări. La 28 iunie, inspectorii poliţiei din Chişinău au căutat să-i întâmpine pe sovietici într-un mod special. Principala lor preocupare a fost să decoreze clădirea comisariatului cu lozinci comuniste şi steaguri roşii. Ca ei s-au comportat şi alţii. Membrii remarcabili ai Frontului Renaşterii Naţionale şi-au demonstrat oportunismul alergând în întâmpinarea sovieticilor. Comportamentul lor dezonorant nu se cădea însă adus la cunoştinţa opiniei publice.32 Toată responsabilitatea dezastrului trebuia să cadă în seama evreimii. Afinităţile filosovietice ale unui părţi a evreilor basarabeni sunt de necontestat. De aici până la culpabilizarea unei etnii în integritatea sa este un drum lung. El s-a dovedit însă prea scurt pentru ca anumiţi politicieni români să-şi ascundă incompetenţa. Discursurile lor incitau la violenţa interetnică. Represaliile la adresa evreilor nu s-au lăsat aşteptate. Susceptibili de simpatii comuniste, ei au atras asupra lor ura şi blamul public. Pe de altă parte, majoritatea evreilor vedea în Uniunea Sovietică un eventual refugiu din faţa persecuţiilor ce se anunţau şi în România. Mulţi s-au gândit că şi-ar putea începe o nouă viaţă în imperiul lui Stalin. "Şlepul pe care ne-am îmbarcat - îşi aminteşte Valentina Caraion - era ticsit de evrei mai ales din Moldova, care se duceau şi ei să-şi caute fericirea în Uniunea Sovietică."33 Părinţii tinerei Valentina aleseseră această cale la sfârşitul căreia îi aştepta o crudă dezamăgire. În România evreii erau învinuiţi de trădare. Ei trădau o ţară care la rândul ei îi trădase, punându-le în discuţie drepturile cetăţeneşti. "În oraşul Iaşi populaţia evreiască în majoritate comunistă arată pe faţă bucuria vecinătăţii ruşilor la Prut şi are o atitudine sfidătoare. Aceste atitudini nemulţumesc şi îngrijorează populaţia românească care vede o agravare în viitor... Eventualitatea unor manifestări comuniste impune măsuri de siguranţă urgentă." Cu aceste fraze se încheia raportul şefului Biroului statistic militar privind evacuarea Basarabiei din 30 iunie 1940. Exacerbarea pericolului evreiesc ajunsese aproape o psihoză în acele zile. Retragerea armatei a adus nu doar începutul tribulaţiilor populaţiei româneşti abandonate, ea a determinat într-o anumită măsură şi escaladarea temerilor antisemite. Numeroase incidente au avut loc în oraşele Moldovei şi zeci de evrei au căzut victimă răfuielilor naţionaliste. Agitarea inconştientă a antisemitismului în societatea românească a avut doar efecte funeste. Masacrul de la Dorohoi din 1 iulie 194034 este o consecinţă a acestei atitudini ce a dus la moartea a 52 evrei, în majoritate civili. În timpul ceremoniei funerare consacrate unui militar evreu ucis de sovietici, în cimitirul evreiesc au început să se audă focuri de armă. "Focul fusese deschis de nişte soldaţi din Grupul 3 Grăniceri şi 8 Artilerie care se retrăgeau din regiunea Herţei umiliţi şi batjocoriţi de evreii din Herţa şi ca răzbunare au început să tragă în evreii de la cimitirul evreiesc. Probabil că fusese oarecare înţelegere între soldaţii pătrunzând prin casele evreieşti şi împuşcând tot ce era prin ele. Semnificativ este că unele case creştineşti aveau în geamuri icoane creştine sau aveau pe pereţi cruci făcute cu diferite boieli, acestea ca un indiciu că acolo locuiesc creştini şi în consecinţă să nu se tragă."35 O altă mărturie vine şi ea să confirme că masacrul fusese premeditat: "În acea zi arzătoare de 1 iulie 1940 în timpul amiezii au început să răsune împuşcături prin oraş - îşi aminteşte G. Brăilescu Gotlieb. Deodată un grup de legionari îmbrăcaţi în haine militare, comandaţi de un locotenent, au năvălit cu armele în mâini în cabinetul meu de stomatologie. (...) Am fost târât în stradă, lovit cu patul puştilor şi împins până la comandamentul diviziei. Aici se mai aflau 20-25 de evrei arestaţi. Eram acuzaţi de-a fi tras cu armele asupra armatei (...) aveam certitudinea că vom fi executaţi (...) întregul orăşel a fost cuprins de o panică nemaicunoscută până atunci. În noaptea ce a urmat mulţi dintre noi ne-am refugiat la familiile neevreieşti care ne-au primit cu bunăvoinţă."36 În zilele următoare acţiunile criminale la adresa evreilor au continuat. Ele au fost comise în mare majoritate de către militari traumatizaţi de experienţele retragerii şi aflaţi sub influenţa ideilor legionare.
Persecuţiile şi asasinatele îndreptate împotriva evreilor însă abia începeau într-o ţară ce părea condamnată. În interior corupţia şi tensiunile interetnice îi măcinau vitalitatea. În exterior puterile fasciste pregăteau României Dictatul de la Viena. Paharul amărăciunii şi umilinţei urma să fie băut până la fund. Istoria îi condamna pe români la noi tribulaţii.
1 23 August 1944, Documente, vol. I (1939-1943), Bucureşti 1984, p. 81 doc. 56.
2 Ibidem.
3 Ibidem, pp. 79-80, doc. 55, vezi şi Oleg Sarin, Lev Dvoressky, Război contra speciei umane. Agresiunile Uniunii Sovietice împotriva lumii 1919-1989, Bucureşti 1993, p. 72.
4 Dinu C. Giurescu, România în al doilea război mondial (1939-1945), Bucureşti, 1999, p. 53.
5 A. Hillgruber, Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române (1938-1944), Bucureşti 1994, p. 107.
6 N. Djuvara, O scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1999, p. 201.
7 Radu Lecca, Eu i-am salvat pe evreii din România, Bucureşti, 1994, p. 137.
8 Stelian Neagoe, Bătălia pentru Bucovina, Timişoara, 1992.
9 Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice, 1937-1951, vol. II, Bucureşti, 1996, p. 216.
10 Stelian Neagoe, op. cit., p. 179.
11 Carol al II-lea al României, op. cit., vol. II, p. 219.
12 Ioan Scurtu, Constantin Hlidor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, 1992, p. 23.
13 Arhiva M.Ap.N., fond microfilme, rola PII, 2.612.c 382.
14 Ibidem, rola PII, 2.652, c680.1.
15 Ioan Scurtu, Constantin Hlidor, op.cit., pp. 148-149.
16 Document privitor la evacuarea Basarabiei din 20.07.1940 în Ion Scurtu, Constantin Hlidor, op.cit., p. 156-157.
17 Arhiva M.Ap.N., fond microfilme, rola PII 2.1644 c.110.
18 I. Scurtu, Constantin Hlidor, op.cit., p. 158-159.
19 Ibidem, p. 82.
20 Ibidem, p. 157.
21 Aniţa Nandriş Cudlea, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, Bucureşti, 1991, p. 41.
22 Dumitru Nunigeanu, Însemnările unui ţăran deportat din Bucovina, Timişoara, 1993, p. 24.
23 Carol al II-lea al României, op. cit., p. 228.
24 Ibidem, p. 229.
25 I. Scurtu, Constantin Hlidor, op. cit., p. 38.
26 Vezi Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi Ťproblema evreiascăť în România anilor '30, Bucureşti, 1995.
27 E. Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, 1937, p. 128-129.
28 M. Pelin, Legendă şi Adevăr, Bucureşti, 1994, p. 22.
29 Ibidem, p. 25-26.
30 Martiriul evreilor din România (1940-1944). Documente şi mărturii, Bucureşti, 1991, p. 17.
31 apud M. Pelin, op.cit., p. 39.
32 Ibidem.
33 "Memoria" nr. 23, p. 87.
34 I. Scurtu, Constantin Hlidor, op. cit. p. 154.
35 Raport al procurorului delegat Filaret Săhleanu către procurorul general, în Martiriul evreilor din România, p. 25-26, doc. 3.
36 Ibidem, pp. 37-38 doc. 13.
BR> Andrei Ciurunga, Fiţi gata!, Cahul, 9 iulie 1941
Andrei Ciurunga, Elegie, 20 iulie 1940
A. Ciurunga, Mi-e dor, Cahul, 2 august 1940 |
