|
 |
|
In Memoriam
Pr. Evmenie Moraru
Motivaţia de a da la o parte lespezile de beton armat aruncate peste acest fenomen politic al istoriei noastre vine din stăruinţa cu care a fost ascunsă timp îndelungat această mişcare, care a atras un mare număr de intelectuali români, ca Mircea Eliade, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Petre Ţuţea şi alţii.
Fascinaţia şi carisma pe care a exercitat-o liderul spiritual al mişcării, Corneliu Codreanu, asupra tinerei generaţii din perioada interbelică, puterea de a mobiliza toată dăruirea ei, precum şi ataşamentul faţă de aceasta a unui număr covârşitor de oameni incită la o cercetare mai profundă a respectivei mişcări politice.
Cum s-a putut dezlănţui şi apoi degrada, sub mantia celui mai creştin naţionalism şi în numele celor mai curate năzuinţe ale neamului românesc, într-un şir întreg de crime, această mişcare născută sub îndemnul biblic?
Iată câteva întrebări şi tot atâtea paradoxuri care fac demersul nostru mai motivat decât oricând - astăzi - când încercăm să regăsim istoria şi pe noi înşine cu greşelile şi meritele adunate în clepsidra implacabilă a timpului.
Este datoria fiecăruia dintre noi de a ne cunoaşte trecutul pentru ca, ştiindu-l, să construim un viitor fără a repeta erorile anterioare.
"Acele grupări politice care s-au pronunţat în România interbelică pentru modificări esenţiale în domeniul conducerii şi organizării societăţii au gândit şi au acţionat în spiritul unor schimbări profunde, chiar "revoluţionare? - într-un sens regresiv. Ele au contestat democraţia, civilizaţia urbană, nu au recunoscut dreptul de existenţă al minorităţilor naţionale, au promovat principii autoritariste şi elitiste, totul pe un fond de naţionalism accentuat."
Este important a reliefa sensul şi profunzimea schimbării.
Se disting două tipuri de schimbări - progresistă şi regresivă. Deşi aceşti termeni au căpătat conotaţii nefericite datorită apartenenţei şi folosirii lor abuzive în cadrul "limbajului de lemn", li se pot găsi cu greu înlocuitori.
Schimbarea progresistă în domeniul politicii este aceea care determină direcţionarea către ceva nou, diferit faţă de trecut, iar cea regresivă implică o întoarcere la o politică sau la o instituţie care a mai fost utilizată. Comunismul sovietic a fost ceva complet nou, deci progresist, însă el a dus, printre altele, la zeci de milioane de morţi, iar pe de altă parte conservatorismul uneori regresiv - ca de exemplu cel al echipei lui Ronald Reagan - nu poate fi considerat ca unul fără rezultate pozitive concrete.
Trebuie de asemenea să se aibă în vedere profunzimea şi viteza schimbării. Se poate realiza o transformare minoră sau alta majoră a societăţii - aşa cum se poate modifica un element superficial al organismului social sau se poate înlocui ori suprima o instituţie fundamentală. Abordarea schimbării se realizează din lumina anumitor valori şi idei politice. Dintre acestea naţionalismul a îmbrăcat una din formele cele mai pitoreşti în Mişcarea Legionară.
După Marea Unire din 1918, România se găsea în faţa unor importante probleme: mărirea teritoriului, înglobarea unor populaţii de origine etnică diferită, reforma agrară şi cea electorală, refacerea economică, militară, administrativă - toate trebuiau să ducă la o întărire a procesului de unitate şi coeziune a statului.
Or, acest proces de edificare a noii societăţi româneşti a fost dificil, masele ţărăneşti, principalele beneficiare ale marilor reforme, nu au putut fi integrate activ în organismul social. Chiar elitele - cele care ar fi trebuit să fie promotoarele noii societăţi - se găseau într-o stare de dezbinare profundă. Aceasta se datora - după cum arată Lucian Leuştean - aşa-numitului "complex al eternului început", specific istoriei româneşti; la trei-patru decenii o dată, se pune în discuţie drumul parcurs, se denigrează tot ce s-a înfăptuit până atunci - şi se propun căi şi soluţii noi.
Una dintre schimbările fundamentale din România interbelică a fost ritmul de viaţă. Febra marilor prefaceri a dus la un fenomen de radicalizare în mentalitate, dar şi în plan social, în viaţa economică, politică, în literatură şi artă.
Războiul şi reformele postbelice au distrus în bună parte "patriarhalitatea" societăţii româneşti. Toată lumea dorea să beneficieze de şansele nelimitate ale schimbării. Din nefericire, şansele nelimitate pot fi o cauză a frustrării la fel ca şi puţinătatea sau lipsa lor. Când posibilităţile de alegere sunt aparent nelimitate, se produce o depreciere inevitabilă a prezentului, în sensul gustului amar lăsat de ocaziile nefructificate. În consecinţă, extremismul îşi găseşte un teren de afirmare pe fondul acestor frustrări.
România s-a aliniat unui ritm extrem de rapid al evoluţiei societăţii şi politicii, în care etapele erau parcurse incomplet, "fără a li se împlini toate momentele."
Istoricul spaniol Francisco Veiga scrie că acest fenomen, prezent în toate ţările Europei de Est la începutul secolului al XX-lea, iar astăzi în statele din aşa-numita Lume a treia, a determinat o ruptură fatală între societatea civilă şi stat.
"Cei care doresc să facă o schimbare radicală într-un timp rapid trebuie să aibă sentimentul că se află în posesia unei doctrine puternice, a unui lider infailibil şi a unei noi tehnici. Ei trebuie să aibă o concepţie extravagantă asupra perspectivelor şi posibilităţilor viitorului şi să fie de asemenea destul de ignoranţi în privinţa dificultăţilor presupuse de sarcina lor vastă."
Aceste cerinţe au generat o adevărată criză politică. Partide istorice ca Partidul Naţional-Liberal, Partidul Poporului şi Partidul Naţional-Ţărănesc au constituit o bază - ele polarizând energiile, inteligenţele şi speranţele României în acea perioadă.
Mari oameni politici şi de cultură au cunoscut transformări sinuoase ale gândirii lor.
Statutul intelectualilor în societate a suferit o radicală schimbare. Locul lor privilegiat, prestigiul imens de care se bucuraseră înainte de război, s-a năruit. "Deodată şi în chip brutal, intelectualul român a fost smuls din lumea sa romantică şi izbit cu fruntea de realitate", aşa cum ilustrează Ştefan Zeletin.
Artizanul doctrinei politice de extremă dreaptă din ţara noastră este A.C. Cuza. El înfiinţează în 1922, împreună cu N.C. Paulescu, Uniunea Naţional Creştină, care se transformă anul următor în Liga Apărării Naţionale Creştine (LANC).
Doctrina sa se baza pe antisemitism, creştinismul constituind un element "nodal al argumentaţiei cuziste", forma de organizare statală era monarhia constituţională, iar agricultura constituia baza economică a ţării.
În 1935, LANC a fuzionat cu Partidul Naţional Agrar condus de Octavian Goga şi a format Partidul Naţional Creştin (PNC).
Un element de continuitate l-a reprezentat însemnul PNC - svastica. A.C. Cuza identifica simbolul svasticii pe o inscripţie a unei legiuni romane de provenienţă dacică, pe mormântul Mariei de Mangop, una dintre soţiile lui Ştefan cel Mare, şi în picturile din biserica Trei Ierarhi. Şi se pare că avea dreptate. Din nefericire acest simbol solar întâlnit şi în alte culturi străvechi a căpătat astăzi o semantică ce cu greu poate fi eludată: aceea a cruzimii naziste.
Nichifor Crainic este, de asemenea, un doctrinar al extremei drepte. El a creat un "Program al statului etnografic", conferind un loc important Bisericii şi tineretului.
Spre deosebire de cuzism şi de doctrina etnografică a lui Nichifor Crainic, de la început legionarismul a reprezentat cu totul altceva. S-a impus ca o acţiune extrem de consecventă, care s-a vrut şi a fost, înainte de a fi o doctrină sau un partid politic, "o stare de spirit" şi o mişcare de masă. În acest sens figura lui Corneliu Zelea Codreanu - liderul Legiunii Arhanghelului Mihail, înfiinţată în 1927, se înscrie în galeria figurilor politice ale perioadei interbelice româneşti.
Temut şi iubit cu pasiune de contemporanii săi, Corneliu Codreanu a pus bazele unei mişcări de tineret care se dorea a fi salvarea societăţii româneşti de influenţele şi imixtiunile străine nocive în cultură, economie, învăţământ, şi revenirea la grandoarea uşor romantică a marilor domnitori medievali.
Iată o definiţie dată naţionalismului: "Ne iubim ţara, poporul şi limba. Ne cunoaştem istoria şi jertfele aduse pentru apărarea pământului strămoşesc, ştim datinile rămase din moşi. Ne sunt dragi colindele şi doinele şi cântecele de vitejie, basmele şi poveştile cu Ilene Cosânzene şi Feţi Frumoşi, ca şi realizările culturale majore, noi. Credem că neamul românesc are un rost în lume şi dorim pentru el un viitor pe măsura calităţilor lui. Suntem naţionalişti şi naţionalismul nostru, voind să slujească Neamul, e izvorât din fondul sufletului românesc şi este, de aceea, naţionalism creştin."
Din păcate valul de ură dirijată, mai mult sau mai puţin ocult, împotriva Mişcării Legionare, a adus, ca răspuns al acesteia, un şir întreg de cruzimi făcute în numele iubirii de patrie şi în numele creştinismului. Mişcarea Legionară devine astfel un reper al violenţei şi urii xenofobe.
Înainte de a fi o doctrină politică sau un partid politic, Mişcarea Legionară a fost aşadar "o stare de spirit" şi un fenomen de masă. Liderii legionari au afişat un dispreţ suveran faţă de orice construcţie raţională în domeniul doctrinei sau elaborării programelor.
"Ţara aceasta piere din lipsă de oameni nu din lipsă de programe". "Doctrina se creează prin fapta de fiecare zi a legiunii".
În lucrarea lui Traian Herseni Mişcarea Legionară şi ţărănimea se arată opoziţia dintre programe şi credinţă. Programele sunt considerate superficiale, exterioare, menite a amăgi pe "proşti" în alegeri, unelte ale "vorbăriei şi înşelătoriei politicianiste", spre deosebire de credinţă care izvorăşte dinlăuntru, din inima şi sufletul omului.
Prin urmare Mişcarea Legionară are "credinţe şi nu programe", ea are credincioşi şi nu partizani, îi acceptă numai pe cei capabili de sacrificiu de sine. Credinciosul legionar trebuie să caute întotdeauna adevărul absolut întruchipat în spiritualitatea legionară cu inima şi nu cu mintea.
Cu excepţia comuniştilor, care nu reprezentau nimic în perioada interbelică, legionarii au fost cei care au propus o schimbare fundamentală, chiar revoluţionară, a societăţii româneşti. Ei au fost primii care nu se mai mulţumeau cu promovarea tradiţionalismului revendicativ românesc.
Ei nu au avut practic o opoziţie de stânga - care ar fi fost necesară - şi deci s-au limitat la un anticomunism teoretic - vizând vecinii de la răsărit - preluând unele idei politice de stânga, în special cele de tip populist. Muncitorii au fost o ţintă concretă, constituind un corp distinct în cadrul Mişcării Legionare, promiţându-li-se dreptul la muncă, salariu, sănătate, cultură, onoare, ocrotire din partea statului şi asigurarea unui minim necesar pentru trai.
"Muncitorul stăpân îşi va avea legile, organizarea în stat şi soarta pe care singur şi le va face cu mâna, cu capul şi cu conştiinţa de sine."
Este dificil a judeca Mişcarea Legionară prin doctrina sa, ceea ce trebuie avut în vedere fiind organizarea colectivă pentru absorbţia totală şi rapidă a nemulţumiţilor.
Dacă Partidul Cuzist a rămas "cantonat într-un colţ de ţară", legionarii au reuşit în numai câţiva ani să acopere întreaga Românie pe orizontală şi pe verticală.
Revoluţia presupusă de legionari era una spirituală - cum spunea Corneliu Codreanu -, înfiinţarea Legiunii Arhanghelului Mihail fiind un semn că statuia "zeiţei "Raţiunea?" va fi sfărâmată.
Mişcarea Legionară era văzută ca o "mare zguduire morală" a conştiinţelor ce va izbuti să facă o nouă educaţie a caracterelor, care astfel pregătite să reziste capcanelor puse de corupţie, fraudă şi viclenia clasei politice.
De mare importanţă era considerată organizarea ierarhică, disciplinată după legile militare, iar, la nevoie, înarmarea cadrelor de conducere. Aceasta presupunea cultivarea eroismului. Se promova ideea "omului de caracter" şi aceea de "aristocraţie a virtuţii" (sau elita ascetică). Sărăcia era considerată o valoare intrinsecă. "Omul sărac de bună voie, omul sărac din dragoste faţă de Dumnezeu este curat, este puternic şi este liber".
"Piatra unghiulară a legionarismului, cum o numea Corneliu Zelea Codreanu, era aceea a formării "omului nou? - un om cu calităţi de erou. Ce era omul nou? "Era acel erou care, ieşit din şcoala legionară, va şti să facă programe, să rezolve şi problema "jidănească?, va şti să dea o bună organizare statului, va şti să convingă şi pe ceilalţi români, iar dacă nu, va şti să moară căci pentru aceasta este erou".
Omul nou trebuie să fie tânăr, căci numai cei tineri, aprigi şi neîntinaţi pot cuprinde tainele acestui nou fel de a fi şi-i pot da o expresie deplină.
Fiind "cavaleri ai dreptăţii şi onoarei naţionale", aceşti tineri aveau dreptul să se ridice şi să pedepsească batjocurile, ofensele şi trădările aduse cauzei pentru care luptau, aceea a formării unei ţări frumoase "ca soarele sfânt de pe cer".
Acestea aduc aminte de un trecut foarte apropiat generaţiei actuale, care a cunoscut încercarea de formare a "omului nou", dar de tip comunist de această dată...
Se pare că extremele, de orice culoare politică, nu vor servi niciodată intereselor indivizilor. Ele vor fi de o frumuseţe cuceritoare uneori, dar din păcate numai teoretică, experienţa românească reprezentând o dovadă grăitoare. Atât comunismul cât şi legionarismul au adus doar victime şi contorsionarea gândirii dincolo de valorile fundamentale ale umanităţii.
Este grăitoare mărturia unui intelectual romaşcan, martor al vremurilor interbelice, care remarca cu amărăciune:
"Dacă generaţia tânără din acea perioadă şi-ar fi pus capacităţile intelectuale, energiile creatoare specifice vârstei şi toate resursele lor în slujba înnoirii şi întăririi partidelor tradiţionale, dacă aceste generaţii ar fi sprijinit activ partidele politice şi ar fi contribuit la consolidarea lor, poate, viitorul României s-ar fi clădit altfel.
Dacă tinereţea lor nu ar fi fost frântă de iureşul unor idealuri care au fost întâmpinate cu ură şi crimă şi care, la rândul lor, au degenerat în ură şi crimă, poate vocaţia acelei generaţii ar fi susţinut un alt drum pentru neamul românesc. Nu s-ar fi ajuns la valurile de sânge curs în România acelor vremuri".
Iată mărturii care se transformă în semne de întrebare şi dau de gândit actualei generaţii... * * *
Pentru a judeca cu obiectivitate extremismul românesc putem argumenta cu conceptul aristotelic despre politică: "În sânul polisului va trebui să ţinem seama de toate dimensiunile umane. Astfel toate chestiunile politico-etice se pun în termeni concreţi, pe planul realităţii, într-un stat determinat, cu cetăţenii săi obişnuiţi aşa cum sunt ei - şi se ridică problema găsirii unui echilibru între exigenţe diferite sau chiar contradictorii. Această idee de echilibru este aici decisivă".
În acelaşi context putem lua ca alternativă valorile politice ale iluminismului american, ale generaţiei independenţei Americii care sunt şi acum un izvor al democraţiei bine înţelese şi sunt verificate în practică cu mult succes de peste două sute de ani.
Principiile lui John Adams, Jefferson sau Franklin şi-au câştigat o tot mai mare valoare prin trecerea timpului şi ele sunt un model şi o alternativă la extremismul politic românesc oricând ar fi fost el implantat în peisajul istoriei noastre.
"Fericirea individului este scopul suprem al vieţii", în consecinţă guvernarea se cuvine a fi "creaţia celor guvernaţi", să fie conştientă de "îndatoririle sale faţă de voinţa celor mulţi şi să lucreze fără contenire pentru împlinirea nevoilor cetăţenilor ţării".
"Nu instituţiile, ci oamenii sunt "creaţii sacrosancte?; ori de câte ori făpturile umane au nevoie de schimbări care să le dea fericirea datorată de stat, instituţiile trebuie schimbate".
Plecând de la concepţia lui Thomas Paine din celebrul său articol "Common Sense? (Bunul simţ) - în care spune că "despotismul este o formă care s-a născut din neputinţa de a guverna lumea" - putem conchide că orice mişcare politică atinsă de aceste simptome sociale patologice va fi sortită unui eşec. Eşec care va costa valori şi vieţi omeneşti.
Orice extremism politic poate fi o oglindire deformată a valorilor spirituale ale unui neam.
Naţionalismul poate fi viciat în substanţa lui, dacă va fi folosit pentru a denigra şi minimaliza valorile altor etnii.
Pentru o societate, echilibrul aristotelic şi democraţia americană sunt modele care merită să fie luate în seamă (dar nu sunt singurele), pentru ca viaţa colectivităţii şi împlinirea destinului ei, ca însumare a destinelor individuale, să fie una care să tindă spre civilizaţie şi afirmarea valorilor adevărate.
Bibliografie selectivă
Andrei Petre - Fascismul, Editura Neuron, Focşani, 1995
Leuştean Lucian - Extrema dreaptă românească în perioada interbelică, Anuarul Institutului de Istorie "A.D. Xenopol" al Academiei Române, 1995
Preot Ştefan Palaghiţă - Istoria Mişcării Legionare, Bucureşti, 1993
Tudorică Nae - Mărturisiri în duhul adevărului, vol. I, II, III, Chişinău
Veiga Francisco - Istoria Gărzii de Fier 1919-1941 - Mistica ultranaţionalismului, Bucureşti, 1993
Zeletin Ştefan - Neoliberalismul. Studiu asupra istoriei şi politicii burgheze române, Bucureşti, 1992 |
|
|
| |
|
|
|
Ultimele
numere: |
 |
| NUMARUL 68-69 |
| |
 |
| NUMARUL 66-67 |
| |
 |
| NUMARUL 64-65 |
| |
 |
| NUMARUL 63 |
| |
|
| Arhiva revistelor |
|
