 |
 |
 |
| |
| Ion Constantinescu-Mărăcineanu |
|
|
|
|
|
22 decembrie 1949. Comedia de la Tribunalul Militar provocase rumoare. Lotul masiv al muscelenilor a fost retrimis la anchetă pentru simplul motiv că acuzaţii au refuzat să recunoască declaraţiile semnate la primele interogatorii. Am fost introduşi în temniţa din Piteşti la subsol, într-o cameră igrasioasă de 7 x 5 m, cu ciment pe jos, fără paturi, fără rogojini, fără căldură. Magazia de lemne fusese transformată în arest. Cincizeci şi patru de fiinţe umane au fost obligate să suporte regimul diabolic de detenţie. Înghesuiţi ca sardelele pe betonul rece, nu ne puteam aşeza decât pe o singură parte. Ne răsuceam la comandă. Încercarea de a sta pe spate era imposibilă. În loc de ferestre, două ochiuri la nivelul pavajului din curte prin care şuiera vântul. Urina aruncată prin ferestrele de la parter şi etaje se prefăcuse în ţurţuri maronii de gheaţă în jurul drugilor de fier. Afară bântuia un ger de -15 grade. Căpitanul Cârnu, anchetatorul, în complicitate cu comandantul penitenciarului, Dumitrescu, avusese grijă să plătească pentru comportarea de la Tribunalul Militar când deţinuţii l-au acuzat că declaraţiile fuseseră semnate prin folosirea bâtei.
Se instaurase un regim de teroare şi subnutriţie. Plimbările în pas alergător printre ciomegele gardienilor postaţi pe traseu deveniseră un calvar. Nu era scutit nimeni. Înjurăturile completau spectacolul. Un bătrân avocat din Slatina, Iliescu, din conducerea organizaţiei ţărăniste, abia se mai mişca. Cele mai multe lovituri le-a primit el. N-a reuşit niciodată să fugă. Într-o zi s-a prăbuşit sub avalanşa de lovituri dirijată de primul gardian, Mândruţă. A fost evacuat la infirmerie. N-am mai aflat nimic de soarta lui.
După masa de prânz, la care ni se ofereau un soi de lături calde cu iz dezgustător, eram scoşi pe coridor în cămaşă şi izmene pentru percheziţie. Aceasta dura două ore: făcea parte din tabietul zilnic. Tremuram şi protestam inutil. Dumitrescu asista cu satisfacţie la suferinţele fantomelor cu chip uman. Era un regim necruţător. Zvonurile circulau ca stafiile pe la ferestre, nopţile erau bântuite de urletele studenţilor prinşi în ghearele echipei Ţurcanu.
Începuse sălbatica reeducare. Câţiva dintre studenţi reuşiseră în disperare să scape de calvar: se aruncaseră în golul de pe scara interioară. Era confirmarea sinuciderilor.
Masa devenise insuportabilă, apă fiartă, cu câteva bucăţele de cartofi în coaja lor murdară, parte chiar stricaţi, sau fire de varză şi gogonele murate. Protestele se izbeau de zidul glacial al nepăsării, în înjurăturile triviale ale gardienilor. Cu o zi înainte de Crăciun a apărut în pragul uşii inspectorul Nicolski, urmat de suita din penitenciar. I s-a raportat despre regimul de teroare şi exterminare, despre cazarea criminală. Îmbrăcat într-o haină neagră din piele, colonelul cu buză de iepure şi ochelari de soare a ascultat plângerile câtorva deţinuţi aflaţi lângă uşă. A avut răbdare să-l asculte şi pe unul dintre cei mai curajoşi şi mai insistenţi, studentul Davidescu.
- Regimul de aici, i-a explicat acesta, a atins limita maximă. Nu se mai poate. Nici la Auschwitz nu a fost un asemenea regim. Bătăile au devenit o regulă, fac parte din programul zilnic. Masa este o ruşine, lături pe care şi porcii le-ar refuza. Cazarea o vedeţi, insuportabilă. Nu se mai poate îndura regimul de exterminare. Nu uitaţi că suntem necondamnaţi şi vom merge la tribunal. Vom arăta urmele ciomegelor. Priviţi-le.
Studentul şi-a scos cămaşa, arătându-i vânătăile de pe spate.
- Destul. Am înţeles, ne-a grăit Nicolski într-o românească stâlcită. Masa se va îmbunătăţi de azi înainte. Despre bătaie, nu cred că paznicii se dedau la asemenea brutalităţi. Voi verifica şi voi lua măsurile de rigoare. Tu vei merge cu mine la bucătărie să te convingi că masa s-a schimbat.
Au ieşit împreună. După zece minute, doi gardieni l-au adus pe braţe şi l-au aruncat în cameră. Studentul avea faţa tumefiată şi umflată. Urlând de durere, abia a reuşit să îndruge câteva fraze:
- Fraţilor, mor. Nu mă lăsaţi, bateţi în uşă şi cereţi să mă ducă la spital, nu la infirmeria călăului Ciortan. Sunt orb. Inspectorul mi-a întins polonicul cu ciorba de fasole să gust. Când m-am aplecat să gust, m-a luat de ceafă şi mi-a băgat capul în cazanul cu ciorba în clocot. Mi-a spus să mă învăţ minte să mai protestez, să mai pomenesc de Auschwitz. Nu ştiu dacă mai scap cu viaţă. Bateţi să mă ducă imediat la spital. Fie-vă milă, nu mai pot îndura. Mă ustură groaznic, sunt în stare să-mi rup carnea de pe obraji.
După o oră de bătăi în uşă şi vociferări, studentul a fost scos afară. N-am mai aflat de soarta lui. Revolta în sufletele noastre atinsese culmea. Deşi masa se îmbunătăţise oarecum, plimbările între ciomege au continuat. Era gimnastica matinală pentru menţinerea condiţiei fizice. Gardienii rânjeau privind scenele dramatice pe care le provocau. Grupul nostru a hotărât să nu mai iasă la plimbare. Drept pedeapsă pentru acest gest a urmat
o percheziţie la pielea goală în ger. Din ordinul anchetatorului, am fost scutiţi de plimbare.
După Crăciun au reînceput anchetele. Gerul strângea tot mai tare. În micul celular al Securităţii se amenajase o sobiţă din tablă ce răspândea un fum înecăcios şi usturător. Îmi chinuiam oasele pe cele două scânduri întinse pe două capre din lemn în aceeaşi celulă cu pământ pe jos şi fără lumină. Paznicul m-a scos la anchetă, la căpitanul Cârnu.
- Ai aici un nou interogatoriu. Îmi vei răspunde la fiecare întrebare exact cum îţi dictez eu. Altminteri dracul e al tău.
- Vreţi să declar din nou la tribunal c-am fost constrâns?
- Scrie ce-ţi dictez eu, nu ce vrei tu.
- N-am să scriu, i-am obiectat eu.
- Zamfire, a strigat căpitanul cu voce tare. Cheamă-l pe Onea şi luaţi-l în primire.
Pe obrazul meu au căzut două palme, cu înjurăturile respective ca desert.
- Cu asemenea metode nu voi mai scrie nimic.
Cei doi torţionari m-au fixat cu faţa în jos pe canapea. Mi-au scos pantofii, m-au legat fedeleş cu mâinile la spate. Mi-au pus în gură un prosop ca să nu urlu. Căpitanul îşi fuma nervos ţigara ţinându-mă strâns de picioarele legate ca să nu mă zvârcolesc.
Călare pe mine, Onea îmi strângea mâinile la spate în timp ce Zamfir, frizerul, mă lovea la comanda căpitanului cu vâna de bou. Operaţia a fost de scurtă durată. N-am putut scoate nici un scâncet. Cu prosopul în gură, abia respiram. O şuviţă de spumă albă mi se scurgea din gură. După 10-12 lovituri, n-am mai simţit nici durere, nici fierbinţeală. Părţile lovite îmi amorţiseră. Sângele îmi zvâcnea în tâmple. Am auzit atunci comanda căpitanului:
- Lăsaţi-l. Duceţi-l în baie sub duş rece. Când îşi revine mă anunţaţi. Tu, Onea, păzeşte-l, iar tu, Zamfire, să fii pregătit pentru un mic voiaj, să-l scoatem puţin la aer.
M-au dus în camera de baie, Onea m-a dezbrăcat şi amândoi m-au băgat în cadă. Zamfir a deschis robinetul şi mi-a pus duşul deasupra capului. La contactul cu apa rece am făcut un efort şi m-am sprijinit de perete. Onea a luat un ştergar şi a început să mă frece pe spate, peste dungile cu pete de sânge. Am scos un răcnet.
- Nu vezi umflăturile, cum poţi fi aşa de hain.
Gardianul a tăcut şi s-a oprit. În sufletul lui se petrecuse ceva. Profitând de plecarea lui Zamfir, m-a întrebat:
- Vrei să mănânci ceva?
- Dumneata ai mânca în această situaţie? Du-mă la celulă să mă întind pe scândura de brad.
În fiecare seară am fost scos la anchetă şi torturat ca să răspund la interogatoriul ticluit. Ancheta dura până la miezul nopţii. Era metoda de a extenua victima, în speranţa că va ceda. În noaptea aceea, nervii mă părăsiseră. Aşteptam deznodământul, ajunsesem la capătul rezistenţei.
Ziua nu puteam aţipi din cauza supravegherii riguroase a paznicului care-mi bătea permanent în uşă, iar noaptea eram chinuit până către ziuă cu capul în palme în faţa hârtiei de scris, albă. Refuzam să mai scriu. Uneori aţipeam şi mă trezeam de palmele căpitanului. De data aceasta, trecuse de miezul nopţii. În pragul celulei a apărut locotenentul major Târziu, faţă de care aveam repulsie. M-a scos în curte. Automobilul Adler sport aştepta cu motorul în funcţiune. Lângă şofer, căpitanul fuma liniştit. Portierele din spate erau deschise. M-au împins în maşină. M-am văzut încadrat între locotenentul Iordache şi Târziu. Am ieşit pe poarta din spate. Oraşul dormea, nici o mişcare pe străzi. Am parcurs bulevardul până la capăt, am traversat grădina publică şi, după câteva viraje, ne-am angajat spre Trivale. Cunoşteam perfect drumul. Am ajuns în parc pe o alee lăturalnică, nu departe de schitul Trivale. Era o linişte perfectă. Motorul s-a oprit. Am fost tras afară. Mi-am făcut semnul crucii, în gând mărturisind "Tatăl nostru". Era o uşurare. N-am avut nici o emoţie. Am rămas surprins că nu m-au bruscat. O adiere rece se furişa prin beznă.
- Până aici ţi-a fost, banditule, a spart tăcerea căpitanul Cârnu, în timp ce toţi şi-au armat automatele. Mişcă-te de lângă maşină, fă câţiva paşi să te aeriseşti.
Târziu m-a îmbrâncit înainte. Am avut câteva clipe de ezitare. Era greu de crezut, dar am înţeles că m-au adus ca să mă omoare. Îmi doream moartea. Eram încântat că astfel se punea capăt calvarului. Eram împăcat sufleteşte că nu împlicasem pe nimeni în drama ce se desfăşura. Muream fără chinuri. Am făcut câţiva paşi. M-am oprit. Am început să tremur. Era ger. Nu mi-era frică de moarte. Eram oţelit încă din primele linii ale frontului. M-am întrebat în acele clipe de ce n-au tras. Am dat să mai fac un pas. Parcă ceva mă trăgea înapoi. Picioarele nu mai răspundeau la comandă. Totuşi, instinctul de conservare m-a îndemnat să mă retrag. Am făcut paşii înapoi, am pus mâna pe mânerul portierei ca să nu mă prăbuşesc. Cei trei ofiţeri tăceau. Poate că nu s-au aşteptat la gestul meu de întoarcere. Din cauza întunericului, nu le-am văzut faţa. Îmi dorisem moartea şi totuşi m-am oprit. Am avut tăria să le strig:
- Trageţi, ce mai aşteptaţi.
La o singură comandă au răsunat trei focuri de armă în pădure.
A urmat o a doua rafală.
- Urcaţi-l pe bandit, am auzit ca prin vis glasul lui Cârnu. Nu trebuia să-l iertăm. Dacă-l împuşcam, ar fi fost o pedeapsă prea uşoară pentru un criminal ca el.
- Păcat, i-am replicat eu. Îmi doream moartea.
Am făcut cale întoarsă. Pe culmea dealurilor din spre Valea Mare începuseră să mijească zorile.
- Aş fi vrut să te fac înger, dar m-am gândit la copilul tău, a încheiat discuţia fostul birjar cu grad de căpitan.
- Ion Constantinescu-Mărăcineanu s-a născut la 14 decembrie 1925, în comuna Mărăcineni din judeţul Argeş (fostul judeţ Muscel), fiul lui Nicolae (preot) şi al Emiliei;
- a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti pe care le-a absolvit în anul 1938;
- înscris în Baroul de avocaţi din Bucureşti, profesează avocatura până în anul 1948 când a fost epurat;
- ia parte la Războiul pentru dezrobirea Basarabiei, în calitate de locotenent de cavalerie. Participă la operaţiunile de la cotul Donului din 1942, de unde a ieşit din încercuire la 27 decembrie 1942 într-un grup de 35.000 ostaşi germani şi români (la Morozovskaia) sub un ger de -35 grade, mărşăluind pe jos 1700 km până la Tiraspol. Decorat cu Virtutea Militară cl. 2-a;
- la 23 august 1944, a evacuat 135 ofiţeri germani ai misiunii militare terestre în prezenţa comandantului militar al capitalei, gen. Iosif Teodorescu, după o prealabilă parlamentare cu gen. Enric Hansen;
- după participarea la operaţiunile din jurul capitalei din perioada 23-25 august este demobilizat;
- la 30 martie 1949 a fost arestat, şi după o anchetă ce a durat 9 luni cu mijloacele de tortură bine cunoscute, a fost judecat şi condamnat pentru crima de uneltire (art. 209 c.penal) la 16 ani detenţie. A făcut parte din lotul colonelului Gheorghe Arsenescu (primul lot) alături de numeroşi prieteni printre care: Nicolae Enescu, fraţii Ioan şi Gheorghe Purnichescu, Gheorghe Chiriţă, Florian Potcoavă, Ionel Dumitrescu-Lazea,Petre Cojocaru, Pr. Gheorghe Cotenescu, Pr. Iosif Muşatescu, ing. Radu Rosetti. Loturile Arsenescu au depăşit cifra de 350 condamnaţi, din care 14 la moarte şi executaţi;
- în cursul anilor de detenţie a cunoscut 12 închisori, fiecare cu dureroase amintiri: Interne, Piteşti (Securitate şi penitenciar), Uranus, Jilava, Aiud, Minele de plumb Baia Sprie şi Valea Nistrului, Spitalul Văcăreşti, Gherla, Galaţi şi Botoşani; apreciază că cei mai cruzi comandanţi de închisoare au fost: Dumitrescu (Piteşti), Maromet (Jilava), Dorobanţu (Aiud) şi Goiciu (Gherla);
- este eliberat prin graţiere la 24 iunie 1964;
- după eliberare a fost angajat la T.C.I.F. Bucureşti (un trust de construcţii al Ministerului Transporturilor) ca economist la organizarea muncii de unde s-a şi pensionat în iulie 1983;
- căsătorit de două ori, are un fiu din prima căsătorie;
- paralel cu activitatea profesională a desfăşurat şi o intensă activitate literară. În tinereţe a scris la publicaţiile Românul, Viitorul, Drapelul şi Pământul Românesc. După eliberare a activat la cenaclurile literare Ion Minulescu, Vasile Cârlova, Ion Creangă şi Lucian Blaga sub pseudonimul de Ion Mărăcineanu, unde a obţinut căteva premii I pentru poezie şi proză. Nu a avut acces la revistele literare până în 1989, cu excepţia revistelor Mioriţa noastră din New York şi Zodii în cumpănă din Germania;
- a publicat pseudo-romanul Cuibul cu bibelouri în cinci volume, în două ediţii, şi un volum de versuri Sete de jăratec, tot în două ediţii;
- este membru al P.N.L. din 1934.
|
|
|
| |
|
|
|
Ultimele
numere: |
 |
| NUMARUL 68-69 |
| |
 |
| NUMARUL 66-67 |
| |
 |
| NUMARUL 64-65 |
| |
 |
| NUMARUL 63 |
| |
|
| Arhiva revistelor |
|
