capitolul 8

Boala secolului

a) Tensiune cerebrală exagerată
    
    În capitolele patru şi cinci ne-am ocupat de unul din factorii progresului biologic, care este format din acea tensiune internă a creierului şi de tensiunea care se stabileşte de-a lungul conductorilor nervoşi. Acolo, însă, noi am urmărit numai fenomenele normale într-atâta cât ele condiţionează perfecţionarea umană. Dar, simpla sporire de tensiune nu însemnează numaidecât progres. În toate formele de tensiune avem exagerări în plus şi altele în minus: hipertensiuni şi hipotensiuni, şi unele şi altele fiind boli, adesea foarte grave. Tensiunea cerebrală trebuie să sporească în concordanţă cu transformările din restul organismului şi mai ales în armonie cu creşterea însăşi a creierului. Cu alte cuvinte, ea trebuie să fie organică şi nu o simplă exagerare de funcţii. Tensiunea cerebrală ca exagerare funcţională duce la numeroase perturbări în activitatea creierului: mai întâi o instabilitate a reacţiilor, o nervozitate caracteristică cu exagerări de riposte şi alteori o abatere ca de pe urma unei mari oboseli. Mecanismul acestora se poate explica prin aceea că în hipertensiunea cerebrală creierul impulsiv are o mai mare putere de influenţare asupra creierului reflexiv, care este astfel hiperemotizat. Examinarea critică scade şi omul este pregătit să răspundă exagerat, forţând situaţiile şi neglijând realităţile. Marile nenorociri abătute asupra omenirii, suferinţele îndelungate prin care cu toţii am trecut, răsturnările neaşteptate, privaţiunile de tot felul, care se prelungesc şi după ce războiul a încetat, au făcut din creierul uman un extensiometru tulburat, o maşină deranjată. Omenirea actuală se simte apăsată şi nu se mişcă liber. Exemplele dezastruoase recente întreţin teama de noi cataclisme. Existenţa însăşi a devenit o problemă gravă, reîncadrarea în societate este alta şi spiritul copleşit pendulează neregulat între situaţii confuze. Lumea a devenit un adăpost de psihopaţi, unde temeritatea şi inhibiţia spirituală se amestecă. Undele noastre cerebrale, dacă nu au ajuns încă la furtuna electrică, desigur că se apropie de ea. Cu o astfel de tensiune cerebrală, dacă durează prea mult, nu ştim unde putem ajunge. În orice caz, astfel de condiţii cerebrale nu sunt teren potrivit pentru înţelegeri durabile şi nici pentru aşezarea unei temelii solide de reorganizare a lumii. Dar mai grav decât atâta, hipertensiunea nervoasă de care suferim ne împiedică să punem ordine în idei. Nu mai putem distinge ceea ce este important de ceea ce este neînsemnat, ceea ce este bun de ceea ce este rău şi confundăm adevărul cu minciuna. Principiile au ajuns să nu mai aibă importanţă şi sub influenţa durerii de cap mondiale actele noastre au început să fie opera mâinii tremurânde. Relaţiile fireşti nu ni se mai impun şi dezorientarea se arată. În reflecţia sănătoasă am văzut, după cum arată Bethe², că nu încape în creierul reflexiv dintr-odată decât o singură aţâţare, care predomină şi reprimă pe toate celelalte; creierul este dominat la un moment dat de o excitaţie puternică, orientatoare a întregii subactivităţi; mai pe urmă, o altă excitaţie predominantă îi ia locul, reprimând pe prima, şi astfel sfera de interes cerebral este mereu în schimbare, o schimbare care nu se face violent, ci pe nesimţite. De asemeni, Bergson (L'évolution créatrice) susţine că omul poartă cu el în permanenţă tot trecutul său şi acesta nu poate ajunge în lumina conştiinţei în întregime, ci numai parţial. "Mecanismul cerebral este astfel făcut, ca să împingă în inconştient aproape totalitatea acestui trecut şi să nu introducă din el în conştiinţă decât ceea ce ar putea lumina situaţia prezentă, pentru a ajuta acţiunea care se prepară... Desigur, nu gândim decât cu o mică parte din trecutul nostru, dar cu tot trecutul, inclusiv înfăţişarea sufletului nostru original, dorim, voim, activăm. Trecutul nostru se manifestă integral în noi prin presiunea sa care apare sub formă de tendinţă, cu toate că numai o mică parte din acest trecut devine reprezentare." Asta înseamnă că în zonele cu neuroni din grupa a treia (contemplativi), tensiunea nervoasă nu este uniformă, ci se află într-o stare labilă care-i permite fluctuaţia, schimbând astfel interesul când ici când colo şi modificând preocupările. Când tensiunea nervoasă este sporită în total, această salutară primenire de presiune internă nu se mai poate face şi creierul este copleşit mereu de poveri care-l fac să reacţioneze anormal. În conştiinţă încep să apară, în acelaşi timp, mai multe aţâţări predominante şi facultatea discriminativă a creierului îşi pierde unitatea. Deliberarea internă nu mai este sigură şi impresiile exteroceptive ajung să fie mai puternice decât depozitul de raţiune.
    Când scade astfel raţiunea, emoţiile şi impulsurile stăpânesc şi organismul se întoarce la formele primitive în care cele mai mici şi neînsemnate aţâţări dezlănţuie reacţiuni globale. În asemenea caz, omul devine o maşină explozivă, care îşi exagerează actele la fiecare moment. Acestea, la rândul lor, emotizează şi mai mult scoarţa cerebrală şi întreţin în organism o alarmă continuă. Nu avem decât să observăm cu atenţie manifestările oamenilor cu mare răspundere şi mai ales pe cei care totuşi nu sunt înăbuşiţi de pericole imediate de care să se teamă personal, şi veţi vedea că teoria hipertensiunii cerebrale se verifică. Ei dau dovadă că sunt stăpâniţi de o nervozitate specială, care se manifestă şi în modul de exprimare, şi în atitudini şi în acte. Dacă trecem mai în adânc, spre marea mulţime, constatăm o fierbere continuă, cu dezlănţuiri de pretenţii exagerate, cu tendinţe de a trece imediat la acte, cu nemulţumiri de toate felurile. Impulsivităţi, acţiuni nereflectate, încercări absurde, toate se amestecă într-o reţea încâlcită de tulburare psihică evidentă. Trepidaţia intelectuală este din ce în ce mai mare, peste creierul contemporanilor trec valuri multe şi el nu se mai poate statornici într-o atitudine, din pricină că schimbările sunt prea dese şi punctele de orientare au dispărut. Se judecă la suprafaţă, o suprafaţă subţire, care nu ne lasă să punem jaloane nicăieri. S-a ajuns la un fel de erotism cerebral, în care ordinea noţiunilor s-a tulburat, puterea de recunoaştere analitică a scăzut şi activitatea gânditoare s-a redus la pulsaţii fără ritm. În felul acesta apar activităţile nervoase elementare dacă introducem în organism stricnină. Sub influenţa acestei otrăvi, muşchii se contractă brusc în toate părţile, membrele se zguduie dezordonat sau se înţepenesc pentru o nimica toată. Omenirea actuală este oarecum stricninizată.
    Activitatea agitativă a creierului nu poate însă dura mult. După ea vine, mai curând sau mai târziu, oboseala patologică, care se manifestă în domeniul cerebral printr-o adâncă deprimare, o apatie persistentă. Oamenii pierd iniţiativa intelectuală şi preferă inactivitatea contemplativă. Descurajarea se întinde şi un sentiment de zădărnicie pune stăpânire pe cei care mai reflectează. Această stare, inversă eretismului cerebral, este însoţită de o hipotensiune nervoasă, care micşorează încet, încet, activitatea scoarţei creierului. De la prea mult tonus nervos ajungem la prea puţin. Şi această stare a început să se arate pe ici colo şi este de prevăzut că, pe măsură ce aţâţarea exagerată a creierului se va exercita mai mult, ea va fi urmată de un val întins de cădere în dezinteres. Procesul va începe desigur în ţările învinse şi se va întinde apoi şi la multe din cele învingătoare. Distrugerile uriaşe, provocate de război, risipirea bunurilor, pierderile grozave de vieţi, răsturnările sociale capricioase, toate vor concura să aducă peste omenire, după trecerea valului de hipertensiune, o cale mare prin stupiditate.
    Atât hipertensiunea cât şi hipotensiunea nervoasă deranjează mecanismele gândirii şi-i scad acesteia valoarea. În primul rând spiritul critic, care este selectorul ideilor şi clasificatorul lor, slăbeşte sau chiar dispare. Omul nu mai are încredere în propriile sale puteri spirituale şi simte dureros izolarea intelectuală (din care tocmai s-au scos întotdeauna concepţiile cele mai de preţ). În lipsa spiritului critic, aprecierile se fac pe motive meschine, spiritul oscilând între două atitudini extreme: ori blamează exagerat, ori admite fără discriminare. (Vom vedea că aici se mai pot adăuga şi alţi factori determinanţi: frica şi interesul.)
    În timpul perturbării de tensiune nervoasă scade şi puterea inventivă a minţii, curajul psihic al noilor formulări. Contagiul hipertensiunii şi al hipotensiunii este aşa de mare, încât oamenii se închid într-un conformism aproape rigid, din care nu vor să iasă, ori când ies, distrug.
    Neavând o tensiune normală, creierul dă greş în funcţia lui cea mai de preţ, care derivă direct din caracteristica fundamentală a vieţii: asimilarea. Introducerea de idei şi de reprezentări în scoarţa reflexivă nu se mai face în răgaz, după numeroase confruntări şi după atacul prealabil al lor, pentru a putea fi reconstituite în acord cu sistemul propriu de idei. Ele sunt adoptate oarecum prin adeziune, prin adaos, aşa cum s-ar adăuga unei pietre, prin apăsare, alte concreţiuni nisipoase. Dar nu sunt desfăcute în elementele lor constitutive, pentru a le împleti apoi cu firele ţesăturii noastre mintale, cu care să facă un tot. Cu alte cuvinte, ele nu se pot integra, nu fac corp cu fluidul spiritual. Ele uşor se introduc în mentalitatea actuală şi tot aşa de uşor se elimină, nelăsând nici o urmă a existenţei lor. Avem în timpul nostru o asimilare vicioasă de idei sau chiar o lipsă totală de asimilaţie. Operăm astfel cu noţiuni necomplete sau total deformate şi, fireşte, rezultatele sunt şi ele vicioase. Proprietatea cardinală a vieţii, care cere ca aceasta să se întindă asupra lumii prin asimilare, este stingherită şi spiritul nu se mai simte cuceritor.
    În aceste condiţii, realitatea, care este atât de greu accesibilă, chiar şi în împrejurări normale, se deformează mai mult decât este permis pentru ca să ne poată lăsa din ea măcar o schemă inteligibilă. Am văzut, mai sus, că realitatea umană este ceea ce s-a putut asimila prin simţuri de fiecare individ în parte din realitatea absolută. Această realitate personală îşi are sediul în creierul reflexiv şi ea se construieşte evolutiv, prin infiltrarea raţiunii cu datele imediate ale simţurilor şi mai ales prin ecoul armonic pe care imaginile noi îl stârnesc între imaginile vechi. Dar, organele de simţ nu pot comunica cum trebuie datele realităţii unei scoarţe cerebrale hipertensive sau hipotensive, căci între ele şi creier se stabileşte o discordanţă de ritm. Realitatea actuală este înşelătoare şi nu ne dă cadrele trebuitoare orientărilor zilnice. E ca şi cum am face paşi pe umbre mobile, care ne dau impresia că lumea îşi pierde echilibrul.

b) Renunţarea la personalitate
    
    Analizând funcţiile creierului, am văzut că, după ultimele cercetări, s-a ajuns la concepţia plasticităţii lui, adică la ideea că el funcţionează întotdeauna integral, oferind întreaga sa energie actelor care se prezintă oarecum izolat (la o examinare superficială). E ca şi cum creierul s-ar modela mereu de către fiecare excitaţie, răspunzând total la orice contact cu lumea externă.
    Acest principiu funcţional se aplică şi reprezentărilor din creierul reflexiv, care, adunându-se, se leagă între ele şi formează acea fină ţesătură de idei care constituie gândirea umană.
    Gândirea ea însăşi e plastică, adică răspunde ca un întreg la orice idee nouă sau la o retrezire de idei vechi. Ea târăşte cu ea, cum spune Bergson, tot trecutul unui individ şi, cu toate că acest trecut nu apare decât parţial în câmpul conştiinţei, el se află în structura gândirii şi contribuie la nuanţarea mentalităţii fiecărui om. Fiecare om este diferit de toţi ceilalţi nu numai fiziceşte, dar mai ales psihic, în aşa fel încât nu se pot găsi doi indivizi identici, nici în existenţa prezentă a lumii, şi cu atât mai mult nici în cursul vremurilor. Particularităţile individuale din gândire fac din fiecare om o personalitate. Aceeaşi abstracţie, acelaşi simbol, aceeaşi idee, prezentate mai multor scoarţe cerebrale vor fi interpretate diferit, fiindcă fiecare îşi are deja structura sa mintală, care nuanţează înţelegerea şi deciziile. Deosebirile acestea pot să nu fie fundamentale; mentalităţile pot să se îndrumeze pe aceeaşi linie principală, dar, dacă ele reprezintă elaborări personale, vor fi întotdeauna distincte unele de altele. Fiecare va adăuga ceva de la sine şi rezultanta dintre ele va fi ceva mai complexă _ dar mai armonică _ şi totodată mai durabilă. În acest caz, vom spune că oamenii reflectează, deliberează cu propriile lor idei şi scot o hotărâre verificată, care prezintă mai multe generaţii de seriozitate.
    În faţa acestui mecanism psihic se poate ridica altul: renunţarea la confruntarea personală a ideilor şi înregistrarea lor, fără alterare, ca şi cum ele s-ar întipări mecanic şi integral pe o lipsă de gândire. Am văzut că activitatea creierului se însoţeşte de manifestări electrice (undele cerebrale), care sunt ritmice şi care rezultă din pulsaţii sincrone ale neuronilor. Există în sistemul nervos această tendinţă de sincronizare şi care nu se află numai pentru celulele nervoase izolate, dar şi pentru creierele întregi funcţionând în apropiere unele de altele. Fiecare creier adeseori funcţionează ca un rezonator, care se pune la unison cu alt creier. În asemenea caz, o idee (dar mai ales un impuls) trece de la un om la altul ca o flacără din lumânare în lumânare şi uneori trece cu asemenea iuţeală încât procesul ia aspect de explozie.
    Aşadar, găsim în creier două tendinţe diametral opuse: una de rezistenţă analitică la idei datorită căreia creierul nu primeşte nimic fără control şi integrare personală; şi alta de absorbţie contagioasă, prin care, cu o viteză de influx, se acceptă sugestii străine şi se propagă vertiginos. Prima tendinţă este în scoarţa cerebrală care a ajuns să poată stăpâni creierul impulsiv; a doua este în acesta din urmă când a ajuns să emoţioneze gândirea. Într-un creier echilibrat, cele două tendinţe se armonizează, lăsând o margine de siguranţă creierului reflexiv. Într-un creier agitat, dezarmonizat, impulsiile predomină şi raţiunea scade: omul se despersonalizează. În acest caz oamenii devin foarte asemănători în manifestările lor psihice şi se influenţează uşor unii pe alţii. Mentalităţile se sintonizează, putând ridica valuri uriaşe psihice, simpliste şi distrugătoare. E ceea ce se întâmplă în panică, în teroare sau în violenţa dezlănţuită.
    Ori de câte ori se adună mulţimi mari de oameni la un loc, indivizii îşi pierd personalitatea şi încep să se manifeste în ritmuri simple, cărora nici o raţiune nu le poate rezista. Pe această facultate se bazează organizaţiile de grup şi mişcările de mase: unităţile militare, match-urile, cortegiile demonstrative, paradele şi procesiunile. În aceste grupări omul se inferiorizează, dar se relaxează, simte un sentiment de uşurare, pentru că renunţă un moment la personalitate şi suspendă astfel gândirea.
    Gândirea este dureroasă, ea se întreţine printr-o tensiune care cere efort mintal şi care devine supărătoare dacă persistă mai mult timp. Dar personalitatea tocmai asta cere, ca gândirea să persiste.
    Cu cât complexitatea lumii creşte şi numărul faptelor de înregistrat se înmulţeşte, cu atât ţesătura mintală se complică şi ea. Din ce în ce mai mult conştiinţa omului este silită să contemple dintr-o dată o pluralitate de reprezentări şi de idei şi se supune astfel la o tensiune şi mai mare.
    Acest proces s-a desfăşurat cu o viteză sporită în timpul nostru, datorită evenimentelor complexe şi variate care au forţat intelectul lumii de azi. Războaie (uriaşe), revoluţii, reforme, sporirea vizitelor, mecanizarea acţiunilor şi înmulţirea extraordinară a impresiilor, care curg în fluvii asupra prezentului, toate acestea au sporit complexitatea realităţii uluitor şi au impus o tensiune exagerată sistemului nervos, tensiune care a ajuns să doară.
    De aici a ieşit, pentru timpul nostru, o tendinţă de a evita gândirea, de a părăsi personalitatea. Oamenii sunt bucuroşi să li se comande, să li se ia sarcina de a judeca ei singuri lucrurile. Ei sunt mulţumiţi să simplifice forul lor interior, să găsească un ritm impus, la care să se alăture.
    Creierul reflexiv al lumii contemporane a obosit şi ar dori să se odihnească, ar dori să adoarmă. De aceea, nu este de mirare că mai mult decât oricând au izbucnit curente furtunoase, care au aprins mentalităţile într-un mod aproape straniu. Populaţii întregi, de oameni bine pregătiţi intelectualiceşte, oameni cu cultură şi un trecut de muncă spirituală (cum sunt italienii şi germanii) au putut cădea pradă unor conduceri simpliste, care i-au făcut să execute acte monstruoase. Fascism, nazism, falangism, rasism, legionarism... sunt semne grave de oboseală a raţiunii şi manifestări de oameni depersonalizaţi. Hogben³ a scris o carte intitulată Abandonarea raţiunii şi Thomas Mann⁴ o alta în care constată şi el acest fenomen extraordinar al părăsirii voluntare a personalităţii. Într-un mediu de acesta există întotdeauna pericolul de a se prăbuşi creier lângă creier într-o vâlvătaie psihică, cârmuită de un energumen simplist (dar într-o stare de agitaţie contagioasă sau de o psihoză populară). În asemenea mediu teoriile violenţei prind întotdeauna, ura şi răzbunarea sunt ca undele electrice şi cea mai mică scânteie poate duce la catastrofă.
    Renunţarea la personalitate este unul din relele cele mai mari ale vremii noastre, de care trebuie să ne temem cât mai mult şi în contra căruia trebuie să reacţionăm cât mai este timp.
    
    c) Contrazicerea evoluţiei
    
    Ordinea naturală cere ca în dezvoltările organice să se facă o înaintare treptată, să nu se facă salturi şi să nu se intervertească stadiile. Minunata armonie succesivă din dezvoltarea unui embrion ne arată cum e firesc să crească un germene şi cum se poate ajunge la transformări miraculoase prin nesimţită înlocuire a unor aspecte cu altele. Natura nu forţează paşii vieţii; ea îi poate grăbi sau îi poate încetini, dar niciodată nu-i pune de-a-ndoaselea (sau când o face scoate monştri). În privinţa evoluţiei sale fizice omul poate interveni mai puţin şi în tot cazul nu poate interveni direct în evoluţia sa cea mai importantă, adică înainte de naştere; cel mult, prin schimbarea condiţiilor împrejmuitoare poate forţa unele desfăşurări ale formei, de aceea, corpul omului se alcătuieşte după aceleaşi norme ancestrale, scoase în mare parte de sub controlul său. După naştere, evoluţia somatică este influenţată direct şi i se impun directive voluntare. Dar, evoluţia cea mai importantă este cea spirituală şi aici intervenţia este atât de importantă, încât aproape am putea spune că spiritul omului se creează singur. În primul rând el este un rezultat al condiţiilor de viaţă ale societăţii şi societatea este pe de-a-ntregul produs uman. Aici găsim o interrelaţie de mare importanţă, asupra căreia trebuie să insistăm. Omul face societatea şi societatea îl modelează pe om, aşa cum am demonstrat în partea a doua a acestei lucrări. Societatea se sprijină şi se perfecţionează prin ştiinţă, iar ştiinţa este iarăşi produs al minţii omeneşti. Succesul pe care l-a avut omenirea prin crearea societăţii şi puterile imense pe care le-a dobândit astfel au dus spiritele vremii noastre la o încumetare primejdioasă. Viaţa dinaintea maşinismului a fost o viaţă grea, cu penibile eforturi, puţin răsplătite, şi cu eforturi fizice supărătoare. Progresul era lent, omul se simţea mic şi contempla mai des raporturile sale cu forţele supranaturale, de care avea respect. După maşinism, omul s-a eliberat de subjugarea materiei, pe care a ajuns s-o stăpânească aproape deplin. El a văzut că într-un secol poate schimba faţa globului pământesc; că îşi poate crea comodităţi extraordinare şi se poate detaşa de lanţurile inerţiei materiale. Şi astfel, a ajuns la o încredere nemăsurată în forţele sale, deşi are o perfectă neîncredere în semenii săi. A început să nu se mai teamă de puterea divină (cu care îndrăzneşte să se compare), dar se teme de puterea vecinilor. Tragică discordanţă intimă. Şi astfel naşte o confuzie regretabilă şi o eroare primejdioasă. Confuzia se face între abilitatea declanşatoare a forţelor, pe care omul modern a dobândit-o prin societate, şi între forţa reală a sa care nu-i totuna cu forţa acumulată a societăţii. Iar eroarea iese din neobservarea unui fapt, hotărâtor pentru o bună judecată şi anume că societatea pe care a creat-o omul îşi are legile sale inerente şi ea se comportă ca un organism viu. Societatea evoluează ca şi organismele şi cu cât evoluează cu atât mai mult se complică şi se perfecţionează. Organismele ca şi societăţile cu cât au ajuns la o complicaţie mai mare, cu atât au închis mai mult timpul în ele şi cu atât mai mult ele nu pot fi transformate brusc. Schimbările sociale, deci, trebuiesc făcute lent, cu atenţia îndreptată la cadrul neschimbabil al principiilor şi la esenţa însăşi a vieţii care ne impune legile sale. O societate nu-i ca o jucărică pe care, dacă copilul o strică fiindcă nu-i mai place, îi aduce mama alta. O societate distrusă distruge o dată cu ea şi pe cei dintr-însa. E o nebunie pe care am văzut-o de mai multe ori în cursul unei generaţii.
    Încumetarea omului ieşită din ignoranţa realităţilor şi din victoriile sale tehnice îl fac să-şi ia cu uşurinţă sarcina de a transforma din temelii societatea, fără să-şi dea seama că acea transformare trebuie să se facă evolutiv, dacă e să se facă bine. Spiritul postbelic este antievolutiv, el se vrea revoluţionar şi îl atrage mai întâi distrugerea; fără a calcula consecinţele actuale el speculează posibilităţile viitoare, vagi, neprevizibile şi întotdeauna altfel decât cum au fost plănuite. Sub o tensiune cerebrală sporită belşugul de concepţii uşoare este întotdeauna mare, gândirea teoretică este agitată şi fiind totodată lipsită de frâna spiritului critic, ea crede că poate şi este îndreptăţită să pună în practică imediat orice fantezie, cu naturaleţea cu care întinzi mâna ca să prinzi un obiect. Apăsarea spirituală, ieşită din tensiunea cerebrală sporită, favorizează tendinţele revoluţionare, nădăjduind o eliberare. Dar ea le favorizează şi altfel, simplificând raporturile la extrem şi reducând realitatea complexă la câteva enunţări necontrolate, uşor de generalizat în toate capetele. Revoluţionarii sunt întotdeauna simplişti şi ei totdeauna deformează şi excită, eliminând pe cât mai mult raţiunea. Vremea noastră a fost bântuită, şi încă mai este, de două simplificări periculoase. Una este rasismul, pe care am dezvoltat-o în partea întâi a lucrării. A doua este marxismul. Această teorie reduce toate problemele existenţiale la problemele economice şi explică toată evoluţia umană prin materialismul istoric. Nimeni nu se gândeşte să nege importanţa laturii economice a societăţii şi nici rolul ei în declanşarea multor conflicte războinice. Dar, a face din ea singurul motor al societăţii şi al evoluţiei umane este a exagera peste măsură şi înseamnă a simplifica periculos problemele. E ca şi cum am spune că evoluţia embrionară este exclusiv opera placentei prin care trece hrana noii fiinţe şi ca şi cum am socoti că un arbore frumos sau un pom cu fructe sunt numai opera solului pe care cresc. Forţele ereditare au şi ele însă ceva de spus aici şi încă foarte important. A vedea în societate numai hambarele cu grâu şi a uita că mai sunt şcoli, biserici şi tradiţii este o stranie miopie. Dar, tocmai studiul întins al creierului uman, pe care l-am făcut să preceadă acest capitol, ne arată cât de multe şi variate posibilităţi sunt în el (fără să mai vorbim de enigmele care încă îl populează), câte forţe şi tendinţe care pot orienta omul în toate direcţiile, neţinând seama de problema economică. Am văzut că pe scoarţa creierului pot pune stăpânire diverse impulsuri, între care foamea este numai unul. Dar exagerarea economică a marxiştilor se mai complică cu una tot aşa de gravă: ei împart lumea în două tabere vrăjmaşe, în stăpâni şi slugi, în posedanţi şi proletari, între care un război permanent este declarat. Lupta de clasă este marele principiu prin care societatea se va transforma, ajungând să domine cei care nu au (proletarii) pe cei care au (burghezii) şi unificând lumea într-o puzderie de fiinţe-standard fără distincţie şi fără individualitate, ca gemenii artificiali ai lui Aldous Huxley, din Brava lume nouă. Asemenea simplificare utopică va produce omenirii tot atâta rău cât a produs cealaltă simplificare, a rasismului care voia să unifice lumea prin tăierea capetelor celor de alt sânge. Unii curăţă societatea cu iataganul pe temeiul averii şi ceilalţi o curăţau cu toporul, pe motiv că culoarea ochilor nu-i albastră.
    În realitate, societatea nu-i atât de simplă nici cum credeau unii, nici cum cred alţii, ca să poată fi îndreptată aşa de uşor. Societatea nu are tipar în care să turnăm viaţa omului ca pe un plumb topit şi să scoatem litera pe care o vrem. Societatea este fiinţa vie, formată din oameni vii, în care spiritul valorează mai mult decât materia. Ştim că între spirit şi materie este o strânsă legătură şi nu voim să facem o disociere a lor, dar între aceşti doi termeni nu ezităm să punem spiritul mai presus. Noi nu facem din spirit o entitate aparte, o întruchipare subtilă care venind dinafară agită substanţa brută; din contră, credem, împreună cu cei mai de seamă biologi actuali, că spirit şi materie, ca două înfăţişări ale aceleiaşi realităţi, cresc împreună pentru a da forma vie. Amândouă aceste componente alcătuiesc, susţin şi trec mai departe în timp o făptură care are viaţă. Iar actualitatea făpturii nu este decât o condensare a tot ce a fost (aşa cum spune Bergson), la care se mai adaugă câteva clipe noi. Trecutul, pentru toate organismele vii, deci şi pentru societăţi, are o valoare modelatoare, pe care nu o putem da deoparte, pentru a încerca realizarea unui plan logic. Logica poate veni în conflict cu viaţa, fiindcă logica simplifică, iar viaţa complică şi, pe când cea dintâi pleacă de la termeni cunoscuţi, cea de a doua cuprinde încă multe necunoscute. În tot cazul, ţinând seama de evoluţie, chiar reformatorii cu orice preţ pot avea o călăuză sigură şi transformările căutate vor fi integrate normal în dezvoltarea care ea însăşi nu-i altceva decât perpetuă schimbare.
    Aici însă, unii sprijinitori ai schimbărilor brusce vin cu un antievoluţionism scos tot din domeniul ştiinţelor naturale: mutaţiile. Un cercetător olandez Hugo De Vries a arătat că unele specii vegetale, în anumite împrejurări neprevăzute, se transformă brusc dând specii noi şi el a scos de aici argumente împotriva transformărilor lente darwiniene. De aici unii revoluţionari convinşi au scos şi ei argumente pentru transformarea bruscă a societăţilor. Şi în acest caz avem de a face cu acelaşi spirit nociv de simplificare exagerată şi de generalizare neîndreptăţită. Căci repede s-a văzut că transformările brusce ale lui De Vries privesc speciile inferioare; nu s-au găsit asemenea transformări la fiinţele clasificate în grupe superioare; şi chiar la aceste specii (mai ales vegetale) transformarea priveşte numai unele caractere şi nu pe toate, iar caracterele sunt adesea de importanţă secundară, aşa încât mulţi naturalişti ezită azi să considere aceste transformări brusce drept specii adevărate şi înclină mai mult să le numească subspecii. Şi în sfârşit, s-a constatat că aceste aşa zise specii, ieşite prin mutaţie, apar la anumite epoci, după care apoi nu mai apar. Totul se petrece ca şi cum la aceste organisme ar avea loc, în substanţa lor vie, transformări lente, invizibile, care, când au ajuns la un anumit grad, duc deodată, cu prilejul a încă unei doze mici de transformare lentă, la o schimbare aparentă. Aşa s-ar explica apariţia serială a acestor mutaţii în diferite grupe de organisme, apariţia şi dispariţia lor neaşteptată, cu reapariţii mai târziu. Pe scurt, mutaţiile lui De Vries sunt considerate azi mai degrabă ca o formă de evoluţie etajată. Dar, pentru a combate analogia dintre mutaţii şi revoluţii nici n-ar fi fost nevoie să insistăm atâta asupra teoriei lui De Vries, fiindcă o asemenea comparaţie nu poate avea loc. Mutaţia chiar dacă ar da o fiinţă cu totul nouă, ea face operaţia aceasta fără distrugere, numai prin simplă rearanjare de material, păstrând minunata armonie caracteristică oricărei fiinţe vii. Asemenea comparaţie este şi ea din categoria simplismelor pe care le-am combătut întotdeauna. Contrazicerea evoluţiei este întotdeauna periculoasă şi mai totdeauna inutilă. Este un subiect de mare admiraţie şi de minunată putere de încredere, pentru orice naturalist, spectacolul tenacităţii evolutive. Cu o persistenţă extraordinară viaţa îşi caută drumurile ei, învinge piedicile sau le ocoleşte, transformă opoziţiile şi nu se lasă până nu-şi realizează destinul. Natura poate fi înşelată în avânturile sale de un experimentator abil, dar, dacă ea nu poate reconstitui din resturi evoluţia firească a unui organism, îl face să pară anormal.
    Tendinţele antievoluţioniste actuale, mergând împotriva naturii, nu pot servi decât la sporirea nemulţumirilor generale. Ele vor putea înşela speranţele şi vor putea împiedica progresul în sine, dar până la urmă evoluţia va învinge fiindcă ea este răsădită în fiecare particulă vie, în fiecare sămânţă şi-n fiecare boboc, în structura cosmosului chiar. Cei care se bat cu evoluţia se bat cu rostul existenţei lor şi vor trebui să se închine vieţii din străfundurile firii aşa cum se închină credincioşii divinităţii.
    
    d) Frica şi neîncrederea
    
    În partea întâi a acestei lucrări am arătat că unul din motivele nemulţumirilor actuale este "frica". Am luat acolo în sprijin observaţiile experimentale pe câini ale lui I.P. Pavlov, prin care se demonstra că frica schimbă firea unui animal, dându-i un temperament particular şi Pavlov singur ajunge la concluzii aplicabile vieţii sociale. El vede în frică motorul principal al comportării omului; în propriile sale cuvinte: "frica este factorul prim în dezvoltarea atitudinii pe care o ia orice creier faţă de viaţă".
    Acum o să aduc observaţiile unui mare istoric: Guglielmo Ferrero. El a studiat diverse regimuri dictatoriale şi mai cu seamă a observat de aproape regimul lui Mussolini. Ce l-a impresionat pe el a fost că dictatorii, oameni ajunşi în culmea puterii, care comandă fără restricţii societăţii, sunt tot timpul copleşiţi de frică. Şi el explica cele mai multe din erorile lor, din prostiile pe care le fac, ca având originea în frica de care sunt stăpâniţi. Cu acest prilej Ferrero face câteva consideraţii generale care sunt foarte interesante. "Frica, spune el, este sufletul universului viu. Universul nu intră în sfera vieţii, decât pentru a-şi face spaimă sieşi. Animalele sunt fiinţe mereu în stare de alarmă; ele fug prin natură şi fug unele de altele; ele au frică şi provoacă frica... În culmea naturii şi a vieţii, omul este fiinţa care are şi produce maximum de frică; este singura fiinţă vie care are ideea, obsesia şi teroarea marelui întuneric în care se precipită torentul vieţii: moartea, şi el are facultatea de a fabrica instrumente pentru distrugerea vieţii."
    Ferrero arată cum populaţiile primitive tremură nu numai de pericole reale, pe care le află prin experienţă, dar tremură încă de pericole imaginare, cu care fantezia populează universul: spirite, stafii, vrăji, strigoi, iele etc. Din lucrările lui G. Elliot-Smith⁵ pe care le-am arătat în partea a doua a lucrării, am văzut ce bogăţie de superstiţii a dominat mintea egiptenilor şi cât de mult a fost înlănţuită viaţa lor de preocuparea de a se salva de moarte. Gândul morţii a tiranizat mai mult de două mii de ani acest iscusit neam de oameni, care pot fi consideraţi, pe drept cuvânt, inventatorii civilizaţiei.
    Omul modern nu a scăpat nici el de apăsarea fricii, ba putem spune că în anumite privinţe aceasta chiar a sporit. Omul modern, după Ferrero, a ajuns să se teamă de sine însuşi şi asta din pricină că el este singura fiinţă care poate fabrica arme. "Cu cât oamenii se înarmează, pentru a fi în siguranţă, cu atât au mai multă frică, pentru că ei devin periculoşi unii pentru alţii (loc.cit.pag. 27)." Fără să cunoaştem cartea lui Ferrero care s-a introdus la noi în 1946, am ajuns la o concluzie foarte asemănătoare încă din 1941; scriam atunci: "Omul a ajuns să se teamă de propria sa putere. Progresele tehnice au dat omului o astfel de stăpânire asupra naturii brute şi i-au pus la îndemână o asemenea formidabilă putere, încât se teme de propria sa zdrobire, prin utilizarea chiar a acestei puteri."⁶ Această concordanţă de idei ne face să credem că este mult adevăr în cele spuse.
    Ferrero spune mai departe: "şi astfel omul trăieşte în centrul unui sistem de terori, în parte naturale, în parte create de el însuşi, unele adevărate, altele fictive: iar acestea mai teribile încă. Puterea este manifestarea supremă a fricii, pe care omul şi-o face de sine însuşi prin sforţările pe care le desfăşoară pentru a se elibera de ea".
    Suntem de acord cu acest autor, dar frica nu credem că se limitează numai la teama omului de alt om. Ea merge mai adânc. Teama se întinde în toate acţiunile omeneşti şi ea ajunge să fie foarte des îngrijorare şi apoi anxietate, care prin permanenţa ei poate să fie adesea mai tulburătoare decât frica simplă. Grija zilei de mâine, teama de insucces, nesiguranţa în aşteptări. Apoi teama de boală şi teama de moarte, teamă de accidente otrăvesc foarte mult viaţa multor oameni şi mai ales a celor care sunt mai sensibili, mai fini. În relaţiile sociale, frica ia forme multiple şi tulbură spiritele, alungând liniştea creatoare. Una din formele cele mai teribile este frica poliţistă sau "tirania dosarului", cum îi spune Wells⁷, adică teama de fişa poliţiei secrete. Abuzul poliţiei este o chestie veche. Întotdeauna s-a folosit forţa publică pentru răzbunări, persecuţii şi stoarceri de bani. Dar, după Revoluţia Franceză şi după dărâmarea Bastiliei, s-a strigat în omenire atât de mult despre "Drepturile Omului", încât ţările civiliizate au început a se distinge, printre altele, şi după aceea că poliţia, în loc să sperie, a ajuns să dea un sentiment de siguranţă. În Anglia, încă înainte de Revoluţia Franceză, persoana omului şi domiciliul său au fost îngrădite de garanţii asigurătoare aşa de mari (Habeas corpus), încât unul din cele mai adânci motive de frică părea că va dispărea din omenire, prin răspândirea legii engleze. Din nefericire, reapariţia dictaturii şi a simplismului, care vrea să vâre cu de-a sila, în minţile oamenilor, schema sa, a adus cu sine şi tirania fişei secrete, ba încă mai teribilă decât înaintea Revoluţiei Franceze, pentru că şi mijloacele la îndemâna poliţiei sunt mai mari.
    Aici vom cita încă o frază a lui Ferrero: "oamenii se suspectează unii pe alţii şi se tem între ei, mai ales din pricina armelor pe care şi le-au fabricat ca să se apere".
    Când într-o ţară puterea a fost luată cu forţa, uzurpatorul are în sine frica unei alte uzurpări sau a unei revolte de răsturnare. "Dacă supuşii au întotdeauna frică de puterea căreia sunt subjugaţi, puterea ea însăşi are frică de supuşii pe care îi comandă." Pentru că "n-a fost şi nu va fi niciodată o Putere care să fie absolut sigură că va fi întotdeauna ascultată..." "Puterea nu-i niciodată în siguranţă, ci tremură mereu..." Singura autoritate care nu are frică este aceea care naşte din iubire..." (Ferrero, loc. cit. pag. 30-31). Dar, de unde iubire pentru un regim ca al lui Mussolini, care s-a stabilit cu de-a sila la cârma statului; sau pentru un regim ca acel al lui Hitler care a învins prin violenţă şi minciună. Toate cârmuirile instaurate prin stradă, prin minorităţi şi prin ajutor străin, simt instinctiv ura clocotind dedesubt şi toate sunt cuprinse de frică. După expresia lui Ferrero, ele se simt că sunt ilegitime şi de aceea se tem. Din teama asta iese tirania şi poliţia secretă; de aici înlăturarea libertăţilor şi înspăimântarea cetăţenilor; de aici arbitrarul şi minciuna. Să ne amintim puţin isprăvile dictaturilor de abia răsturnate şi ale celor care aşteaptă să fie răsturnate: melesteiele de cauciuc şi untul de ricină, spionajul în familie prin copii, dispariţia de oameni peste noapte, arestări şi deportări, schingiuiri şi viaţă în celule, spionaj intens şi omoruri, luare de ostatici, confiscări de bunuri, răpiri din stradă, descinderi noaptea şi percheziţii, înscenări şi eliminări din serviciu etc., etc. Lista neomeniilor ar putea fi lungită la infinit. Dacă asemenea fapte nu s-ar fi petrecut în timpul nostru şi adesea sub ochii noştri, ne-ar veni greu să le credem. Dar, pe măsură ce tirania se intensifică, pe aceeaşi măsură creşte şi frica tiranilor. Deşi ei au în mână toată puterea, pe care o exercită cum vor, şi fără teama îngrădirilor legale, deşi ei dispun de oameni ca de obiecte, totuşi siguranţa lor se clatină şi frica îi zdruncină tot mai mult. De aceea, ei reacţionează exagerat şi fac salturi în vid. Ei văd pretutindeni comploturi, cuvinte anodine sunt suspecte, criticile ajung să fie crime şi nu mai au încredere nici în cei mai apropiaţi colaboratori. Conducerea războiului de către Hitler, în ultima fază (aşa cum reiese din dezbaterile de la Nürenberg), este cel mai tipic exemplu de acest fel. Asemenea tirani nu se pot mişca, nu se pot adăposti, nu pot ieşi în stradă, decât înconjuraţi de baionete şi întovărăşiţi de sute de agenţi cu revolvere. La rândul lor, umilii cetăţeni, oamenii care ar vrea să-şi vadă de treabă, sunt în permanenţă pradă unor nesiguranţe şi unor anxietăţi exasperante, căci niciodată nu pot şti dacă nu-i urmăreşte cineva de-a lungul drumului, dacă nu-i aşteaptă cineva la colţul străzii cu un revolver în mână, dacă nu-i dă mâine afară din slujbă, dacă nu le răpeşte copilul sau dacă nu-i pofteşte la poliţie să dea o declaraţie (şi de unde nu mai ştiu când vor ieşi).
    Această stare de frică socială este unul din elementele cele mai puternice ale bolii timpului nostru. Ea umileşte omul, îl face bănuitor şi-l readuce la situaţia de bestie urmărită şi urmăritoare. De aceea, vedem cu multă speranţă înmulţindu-se cererile de a se înscrie din nou, în toate pactele fundamentale, drepturile omului şi garanţiile lor. Între cele patru libertăţi scrise în "Cartea Atlanticului", figurează şi eliberarea de frică, fără de care nici una din celelalte libertăţi nu poate fi efectivă.
    Încercarea tiranilor de a conduce prin spaimă este rezultantul ignoranţei lor; ei nu cunosc mecanismele spiritului, nu ştiu cum lucrează creierul. În prima parte a lucrării am arătat că frica este localizată în diencefal (creierul impulsiv) şi că ea lucrează furtunos, prin dezlănţuiri de reacţii maximale pentru apărare. Ea este o proprietate primitivă a organismelor, care nu poate fi stăpânită decât printr-o influenţă tot mai mare a scoarţei creierului (creierul reflexiv), influenţă care poate fi sporită prin crearea unui mediu favorabil argumentelor şi relaţiilor civilizate. Dacă scoarţa cerebrală îşi pierde controlul asupra fricii, atunci frica alarmează judecata, îi reduce orizontul şi poate s-o stingă cu totul. Circuitul reflexo-motor, de care am vorbit în partea întâi, se precipită în reacţii de apărare şi reflexia slăbeşte mereu. Şi tocmai aceasta fac dictatorii: alarmează continuu spiritele oamenilor. Ei sunt mulţumiţi, momentan, dacă văd că muşchii oamenilor sunt docili şi dacă se face tăcere împrejurul lor. Dar, în timp ce membrele sunt moi şi respiraţia domoală, influxul nervos curge mereu dinspre raţiune spre violenţa inhibată; omul pare potolit, subjugat, deprimat; însă spaima comprimată se înteţeşte şi nimeni (nici cel care o suferă) nu ştie ce poate deveni această spaimă. Dacă dictatorii ar fi oameni de gândire s-ar analiza pe ei înşişi (căci şi ei sunt speriaţi) şi ar înţelege ceva, şi poate la timp, din psihologia supuşilor lor terorizaţi. Din nefericire, însă, ei, dacă sunt instrumente oarbe, sunt oameni de acţiune.
    
    e) Minciuna _ principiu politic şi social
    
    În toate timpurile, aşa cum a existat adevărul odată şi minciuna s-a strecurat alături. Minciuna este invenţie omenească. Afară doar de mimetism, care serveşte ca armă de apărare mai mult, animalele nu mint, reacţiunile lor pot fi brutale, pot fi distrugătoare, dar ele nu înşeală, nu sunt false. Minciuna apare odată cu reflecţia, cu posibilitatea psihică de a alege între două reprezentări. Ea a fost poate o armă de apărare la începuturile societăţii,⁸ a fost poate o expresie a slăbiciunii inteligente, dar este sigur că în societăţile civilizate ea a fost prohibită. Ea a devenit păcat scris în cele zece porunci: "Să nu minţi!" şi întrebuinţarea ei a ajuns să fie un semn de inferioritate. Toate sistemele educative încearcă s-o elimine şi întreaga morală o condamnă. Cum însă noi trăim două morale, aşa cum am văzut în partea întâi a acestei lucrări, una în interiorul unui regim juridic de stat şi alta în relaţiile internaţionale, minciuna, imorală între cetăţenii aceleiaşi legi dintr-o societate, a fost admisă între reprezentanţii naţiunilor. De acolo a şi ieşit numele serviciului de relaţii politice internaţionale: diplomaţia (adică serviciu cu două feţe sau mai direct vorbit instituţia minciunii). Totuşi, nici acolo nu s-a recunoscut vreodată minciuna francă, falsificarea directă, cel mult s-a admis minciuna interpretativă, abilitatea unor cuvinte cu dublu sens şi unele amnezii voluntare.
    În trecut, şi în anumite situaţii mai complexe, învăluite de secrete (aşa cum făcea diplomaţia atunci), minciuna era mai uşor de utilizat, căci mijloacele de control erau mai slabe. Cuvântul nu se scria atât de uşor, nu se reţineau expresiile prin atâtea procedee, comunicaţiile erau încete şi greoaie, încât verificările aproape că nu se puteau face. De aceea, odată cu înmulţirea ziarelor, cu îmbogăţirea presei, cu apariţia telefonului, telegrafului, cu popularitatea cinematografului şi a radio-ului, odată cu uşurarea călătoriilor prin tren, vapor şi avion, controlul afirmaţiilor şi al evenimentelor a devenit atât de uşor, încât s-ar fi părut că minciuna trebuie să dispară cu totul. Ne îndreptam poate într-acolo până la 1914. Dar, deodată, sub influenţa dictaturilor contemporane minciuna a reapărut pe plan politic şi social cu atâta virulenţă, încât ea nu-şi mai găseşte pereche în timpurile vechi. Pentru a întări poziţia minciunii, Hitler, care a fost şi un fel de teoretician al ei, s-a servit de două metode: controlul mijloacelor de intercomunicaţie spirituală (presă, telefon, radio etc.) printr-o cenzură sălbatică şi organizarea sistematică, ştiinţifică chiar, a minciunii însăşi. Pe lângă cruzimea sângelui vărsat, acest geniu detestabil al omenirii a introdus, în epoca noastră, arta practicării minciunii, pe care alţii apoi au dus-o până la naturaleţea respiraţiei. Dacă n-ar fi confuzia care se stabileşte pentru un timp (confuzie din care se alimentează chiar autorii minciunii), s-ar părea că e mai degrabă stupid decât pervers să se nege adevărul stând cu ochii pe el. Toată lumea poate vedea, poate controla (adesea ori imediat, alte ori mai târziu) că ce se afirmă nu este aşa şi cu toate acestea se afirmă mereu. S-a ajuns să se mintă cosmic, pe plan geografic şi geologic, nu numai în terenul mobil al istoriei şi al sociologiei. În momentul în care Hitler dădea câte o asigurare, în acelaşi moment începea s-o ruineze protestând cu indignare că ar face aşa ceva. În vremea în care dictatorii aceştia cotropesc o ţară, ei spun că o eliberează, ba chiar susţin că ea s-a cotropit de bună voie şi cu recunoştinţă (aşa cum a fost, de pildă, cerută chiar de către cehi ocuparea Cehoslovaciei). Asemenea practicanţi ai minciunii au inventat tot felul de sisteme: arestări de oameni fără motiv şi eliberări pe bani, după ce aceştia semnează mai întâi o declaraţie că n-au fost niciodată arestaţi; comunicate prin care oamenii se acuză singuri; declaraţii solemne de respect al principiilor şi legilor pe care în momentul acela le calcă; acuzaţii ale adversarilor de fapte pe care tocmai ei le comit. S-a făcut astfel din minciună o dogmă politică, o manifestare socială curentă. Să spui că învingi atunci când mănânci bătaie, să acuzi de atrocităţi în timp ce tu le comiţi, să te proclami generos în momentul când jefuieşti, iată tehnica.
    Dar sistemul odată introdus se ramifică prodigios, se infiltrează ca o cultură de microbi, care nu se lasă până nu transformă totul în puroi. Una din consecinţele cele mai nenorocite este minciuna de ordin personal, pentru apărarea individualităţii spirituale. Sub imperiul fricii şi al presiunii dictatoriale (care se însoţeşte cu ameninţări adesea traduse în fapt), omul îşi ascunde rezervele conştiinţei sale. Nu toţi oamenii pot fi eroi şi mai ales când eroismul, sub strivirea în confuzie a tuturor jertfelor, apare foarte ades inutil. Atunci oamenii încep să împartă măşti, cred una şi fac alta, sau mai degrabă spun că cred ceea ce nu cred. Vedem aşa dintr-odată milioane de comunişti, oameni de dreapta care trec la stânga, chinuitorii dintr-un regim se fac judecători în regimul următor. Aici, pe lângă frică se mai amestecă şi interesul vulgar de gură flămândă, care umple lumea cu transfugi şi cu nevoiaşi care se cumpănesc între atracţiile huzurului. Dar, toţi aceştia ar fi întruchipări sărmane, repudiate şi înjosite, dacă nu s-ar fi făcut din minciună un principiu, un principiu politic şi social, dar şi de existenţă.
    Această stare de lucruri este foarte îngrijorătoare. Ea tulbură structura societăţii, înşeală pe trecătorii satrapi şi mulţimile apăsate. Dar, mai ales, deranjează profund scoarţa cerebrală, pe care o duce la uzură. O minciună se traduce în creier printr-o dublă reprezentare: una a realităţii şi alta a ficţiunii, între care spiritul se căzneşte să aleagă. Tot marele fiziolog rus I.P. Pavlov⁹ a demonstrat că, dacă introducem în scoarţa cerebrală a câinelui odată cu un reflex, care corespunde unei realităţi, şi o inhibiţie a reflexului printr-o înşelăciune, animalul se oboseşte enorm, cade în torpoare şi apoi adoarme. Dacă repetăm experienţele, se obţin adevărate semne patologice în comportarea creierului. Un adevăr însoţit cu o minciună, care se reprimă reciproc, pe două planuri diferite, duce la o hiperexcitare cerebrală sau la o deprimare disociativă a forului interior cerebral. Am văzut în alt capitol că sunt două realităţi: una absolută despre care nu ştim nimic în esenţă şi alta a noastră, relativă, construită de simţuri pentru fiecare individ în parte şi cu nuanţele sale individuale. În această realitate personală trăim, în ea ne construim cadrul orientativ al concepţiilor, la care ne referim ori de câte ori reacţionăm asupra lumii. Între reacţiile noastre şi impresiile noastre trebuie să existe întotdeauna un raport de concordanţă, o relaţie simplă care să exprime ordinea de înregistrare a imaginilor despre lume. Dacă într-o construcţie atât de armonică introducem inscripţii care nu au obiect, provocăm o confuzie intolerabilă rătăcitoare de minte. Conştiinţele oamenilor nu mai au cadrul de suprapunere al ideilor şi totul devine dezorientare. Infiltraţia minciunii în cortexul uman duce la zădărnicirea înţelegerii dintre oameni, căci între ei nu mai poate fi consens. Fiecare om se verifică pe sine prin alţii, căci conturarea adevărului este grea; dar pentru asta se cere limpezime de gândire, nu ceaţă intelectuală. Un creier cu imagini denaturate în el este ca o placă fotografică pe care s-au suprapus mai multe chipuri sau ca un scris în două direcţii pe aceeaşi foaie de hârtie. Oricât de bine s-ar ascunde duplicitatea la început, minciuna, dacă persistă, tulbură modul de prezentare a individului, care devine uneori misterios, cel mai adesea confuz. După ce a germinat în scoarţa cerebrală, minciuna creşte în apucăturile individuale şi înfloreşte în ochii şi pe faţa celui care minte. Ea nu se poate dosi, căci fiecare om care minte pentru sine, când cercetează pe altul vrea adevărul. Se stabileşte astfel un conflict între efluviile mintale pe care le dă şi acelea pe care le primeşte. Minciuna şi adevărul se ciocnesc chiar de la exprimare, căci înţelegerea interumană cere ca o afirmare să atingă priceperea altuia, dela care se aşteaptă un răspuns, pe care imediat îl interpretează. Cel care minte vrea totuşi ca afirmarea lui să fie acceptată şi să găsească o probă în răspunsul partenerului. Acum el nu mai vrea ca şi răspunsul să mintă, fiindcă în acest caz el însuşi se dezorientează. De aceea, minciuna vrea totuşi să aibă drept răsplată un adevăr şi cum nu se poate să-l aibă între avizaţii falsificării, în lume se stabileşte o stare de ameţeală a gândirii, bazată pe o perturbare serioasă a minţii. Principiul autoregulării, formulat de Roux, funcţionează, însă, în adâncul fiinţei şi deci în structura cugetării umane. Acest principiu este o forţă de conservare care caută să se opună la orice deformare şi el face acelaşi lucru în domeniul spiritului. Minciuna este putere deformatoare, şi ei i se supune structura însăşi a intelectului. Dacă puterea vindecătoare a naturii, pe care Hipocrat a pus-o în evidenţă, nu este alterată, ea va reface organismul şi va izgoni din el minciuna; numai că trezirea la adevăr poate avea consecinţe neplăcute pentru cei ce mint.
    
    f) Orientare spre ură şi violenţă
    
    În altă parte¹⁰ ne-am ocupat cu mecanismul declanşator al violenţei şi nu vom mai reveni cu aceste date aici, decât în măsura în care vom putea da explicaţii unor realităţi actuale. Constatăm că numai una din caracteristicile timpului nostru este şi apelul frecvent la violenţă şi la ură. Războaiele ele însele nu sunt altceva decât violenţă organizată şi ură sistematică. Perioada dintre războaie a fost prea scurtă pentru a fi putut îmblânzi moravurile şi a se începe o întocmire a societăţii bazată pe simpatie şi blândeţe. Dar, mai mult decât atât, perioadele postbelice au fost întotdeauna perioade de revendicări, de răsturnări sociale, de răzbunare şi de nemulţumire. În astfel de atmosferă, impulsurile primitive, localizate în talamus, se dezlănţuie mai uşor şi mecanismul violenţei funcţionează din plin. Acum ar trebui să intervină mecanismul potolitor al creierului reflexiv, care să înfrâneze instinctele şi forţa oarbă, pentru a se putea găsi o aşezare mai bună pentru societate şi pentru om.
    Din nefericire, în această perioadă de început al păcii, lumea se găseşte într-o învălmăşeală de patimi, într-o furtună de reacţiuni răzbunătoare, în care raţiunea puţin loc mai găseşte. Au fost milioane de evrei, sârbi, polonezi, iugoslavi, greci, cehi ucişi pur şi simplu pentru exterminarea privită ca scop. Au fost deposedări în masă şi chinuri rafinate, cu umilirea omului până la scoaterea lui din drepturile de specie zoologică. S-a falsificat gândirea printr-o propagandă a urii sistematizate şi a răzbunării cu orice chip; s-a întreţinut violenţa individuală prin lovitura pe la spate, prin spionaj şi curse perfide. S-a făcut o astfel de şcoală a violenţei şi a urii, încât este de înţeles greutatea cu care, în această generaţie, se va mai putea reveni la o nouă iubire de oameni.
    Dar, mai rea decât această deprindere cu brutalitatea, este instigaţia între oameni şi revendicarea prin violenţă a unor drepturi sau a unor pretenţii, adesea exorbitante. Concepţia care socoate că nu se poate îmbunătăţire de stare socială fără luptă, fără învinşi şi învingători, fără exterminare, este o concepţie nefastă. Fiindcă în această concepţie "luptă" înseamnă ceva similar cu "război", în care duşmanii se extermină unul pe altul. Sub influenţa marxismului, s-au creat sisteme de idei în care forţa trebuia să primeze şi deliberarea este exclusă. Mintea operând cu idei vechi, născută la masa de lucru din British Museum, s-a fixat într-o structură perimată din care lipseşte înţelegerea prin bună învoială şi a rămas cu lozincile urii şi ale discordiei. În comunitatea de viaţă în care ne aflăm cu toţii, suntem îndemnaţi să nu vedem decât exploatatori şi exploataţi şi să ducem o acţiune de exterminare unii asupra celorlalţi. Sub influenţa acestor idei, societatea se vrea nivelată, spulberându-se cel mai important caracter progresiv al ei: perfecţionarea prin diferenţiere. O societate nu-i un pumn de grăunţe aruncat la întâmplare, ci este o organizaţie în care elementele de compunere depind unele de altele şi se subordonează ierarhizându-se. Nu putem distruge o parte a societăţii fără a pune în suferinţă restul ei. Doctrina urii, însă, asta cere, să învingem distrugând, ca şi cum noi am fi în afara procesului. Om pe om nu se mai priveşte cu dorinţa de apropiere, ci cu înclinaţia de a se lovi. Acţiunile cele mai ruinătoare ies de aici şi terenul rămâne mereu vulcanic, ura născând ură şi nedreptatea cerând răzbunare.
    Aceeaşi simplificare pasională domneşte şi în relaţiile internaţionale ca şi în curentele generale de idei care se pun lumii actuale. Şi aici se crede în adevărul absolut, pe care l-ar poseda numai o tabără, şi care cu violenţă şi ură vrea să reducă totul la concepţia sa. Naziştii declarau în afară de lege părerile democratice şi învăţau tineretul lor să le urască şi să le extermine, ei au căutat să epureze ideile şi să îndepărteze opoziţia. La fel comuniştii vânează cu poliţia ideile care nu le plac şi vor extermina propagând ura şi violenţa contra oricărei alte credinţe în afară de cea proprie. Toată propaganda din zilele noastre este o propagandă a urii şi un îndemn la violenţă. Niciodată nu au cerut atâta "moarte" şi atâta "răzbunare". Nicăieri nu se vede toleranţa, nicăieri încercarea de a înţelege şi punctul de vedere al adversarului. Atâta vreme cât se vor crede în stăpânirea adevărului exclusiv, ei nu vor putea să se înţeleagă şi, de obicei, dacă se află pe trepte diferite de construcţie mintală, au fiecare câte un modus adsorbendi deosebit în câmpul ideilor şi spectrele luminoase ale cugetării lor nu se potrivesc. Principiile umane, nici ele nu sunt la fel şi astfel nu se poate aştepta de aici decât conflict şi încercări de exterminare. E mult mai bună metoda creştină care admite că nimeni nu cunoaşte adevărul absolut şi că fiecare se poate înşela, căci din această metodă iese îngăduinţa şi modestia spiritului, dispusă să se armonizeze printr-o toleranţă comună. La această înţelepciune creştină trebuie să revenim, pentru a putea calma convulsiile prezentului şi pentru a începe o reconstrucţie durabilă a societăţii.
    
    g) Atentatul contra libertăţii
    
    Cel mai supărător semn al bolii timpului nostru este teama de libertate şi suprimarea ei.
    Concepţia statului-stăpân a dus la renaşterea unei noi forme de sclavie. Această concepţie vine în contradicţie totală cu aceea a statului-contract, care a fost formulată de Rousseau. Ideea că autoritatea supremă este o simplă delegaţie şi că ea poate fi schimbată prin voinţa celor care o dau (adică poporul) a servit revoluţionarilor pentru a învinge stinghereala firească la apropierea de simbolurile cârmuirii. Aceste simboluri, în statul-divin, în care autoritatea venea de la Dumnezeu, erau sacre; nimeni nu se putea împotrivi lor şi atingerea de ele era crimă, cea mai grea crimă. A venit statul-contract şi inhibiţia adânc stăpânitoare a căzut. Fiecare şi-a putut zice că, deoarece el este unul din contractanţi, poate, în chip firesc, să schimbe statul actual cu altul mai bun pe care şi-l imaginează. Nimeni nu trebuie să-l ia în nume de rău pe acest cetăţean reformator, fiindcă este dreptul său de a contracta aşa cum îi place. Şi teoretic, aşa şi este, dacă admitem convenţia la baza statului. Numai că aici s-a făcut repede o lunecare de noţiuni: statul ca structură (care prin contract s-a stabilit şi tot prin contract ar vrea cetăţeanul să-l schimbe) s-a identificat cu conducerea şi aceasta atrage mai mult decât statul însuşi. Revoluţionarul se serveşte de motivul schimbării de structură pentru a pune mâna pe putere şi astfel o problemă de alcătuire socială devine o problemă de persoane. Această lunecare de termeni ar avea o importanţă mai mică dacă ideea statului-contract s-ar aplica cinstit tuturor cetăţenilor şi cu toţii în mod nestingherit ar apela la judecata plenară, care să hotărască şi asupra persoanelor şi asupra structurii statului.
    Acum, însă, apare o altă lunecare de termeni, ieşită din imposibilitatea de a consulta imediat, şi ori de câte ori se pune o problemă, totalitatea contractanţilor. În acest caz apare revoluţionarul, care se substituie poporului-suveran prin diferite mijloace şi care pretinde că a obţinut delegaţie de la popor, fără de a putea justifica această pretenţie. În genere, această substituire se face prin violenţă şi înşelăciune, cu organizări de cete sau profesiuni gălăgioase; prin ajutoare străine sau prin trădare; prin intimidare şi ameninţări. Câteodată chiar opinia publică poate fi târâtă prin astfel de mijloace. Hitler o spune singur în Mein Kampf prin ce mijloace a devenit reprezentantul poporului german şi Mussolini de asemenea a arătat cum s-a constituit statul fascist; tot aşa cum în primul volum din comunicatele oficiale intitulate Pe marginea prăpastiei se arată cum a devenit dintr-o dată România "Stat legionar". Marşuri asupra Capitalei, procesiuni de lucrători scoşi din fabrici, bande de bătăuşi, falsificarea alegerilor, propaganda mincinoasă, înspăimântarea cu dezastrul ţării sau cu ocuparea străină. Toate sunt bune pentru ajuns la ţel. Şi acestea şi altele. În sfârşit revoluţionarul a reuşit: a dat drept convenţie voinţa lui; a escaladat puterea şi şi-a făcut statul său. Cu asta statul-contract încetează, pentru că revoluţionarul nu mai înţelege să facă şi altul ce a făcut el şi cum se teme tare că or mai fi cetăţeni contractanţi, care să vrea să facă alte convenţii, el decretează că este crimă orice încercare de acest fel, şi pentru a se asigura că nu se vor mai face asemenea încercări, caută să anuleze mediul în care ele se fac. Cu alte cuvinte revoluţionarul ajuns la cârmă condamnă revoluţia şi suprimă libertăţile. Şi aşa se ajunge la statul-stăpân. Nu există reprimare mai sălbatică decât a revoluţionarilor ajunşi la putere contra altor revoluţionari (sau chiar numai presupuşi revoluţionari). Să ne amintim de cazul Roehm şi de cazul Matteotti.
    În statul-stăpân nimeni nu are alte păreri decât cele oficiale, nimeni nu face decât ce i se comandă şi nimeni nu aprobă decât ce s-a ordonat să se aprobe. Întrunirile nu mai sunt libere, presa nu mai poate publica decât ce admite cenzura, şi orice gest, orice act este spionat şi pus sub supraveghere. Tehnica modernă este atât de perfectă şi puterile la îndemâna cârmuitorilor sunt aşa de mari, încât controlul libertăţii se poate face mai efectiv în zilele noastre decât în oricare epocă a istoriei. Faraonii şi satrapii aveau putere mai ales prin copleşirea spirituală a populaţiei, care se supunea singură, în virtutea unor puteri invizibile şi legitime, de care se temea. Dar, concret, forţa acestor monarhi era mult mai puţin efectivă decât a stăpânitorilor de azi. Cum să te fereşti acum din calea biciului de foc, mânuit de un reformator închis într-un tanc, cu radiocomunicaţie la îndemână. Şi aceşti reformatori moderni nu au asupra lor nici o lege de înfrânare, nici o restricţie morală. De puterea divină nu se mai tem, de viaţa viitoare nu se mai sperie; se tem numai de răsturnare şi aceasta devine în ochii lor o catastrofă atât de mare, încât pentru a o evita, orice mijloc, oricât de neuman, este permis. Crima şi teroarea este obişnuită şi înăbuşirea în germene a ideii de schimbare le apare ca o datorie. De s-ar putea, aceşti dictatori ar merge cu fierul roşu până la celulele nervoase, pentru a frige ideile şi scoarţa cerebrală, mai înainte ca ele să fi germinat.
    Asta-i starea de spirit pe care au dăruit-o lumii (readucând absolutismul în epoca democraţiei) Hitler, Mussolini şi ceilalţi cârmuitori cu forţa ai omenirii. Azi, în faţa ideilor stă arestul şi în faţa exprimării libere minciuna. Dar, dictatorii totuşi se tem, cum am văzut mai sus. Şi atunci, într-o ultimă zvârcolire de nădejde, impun falsificarea chiar a sensului acţiunilor lor. Ei scot la drum sclavii ca să binecuvânteze libertatea ce li s-a dat, cu toate că lanţurile dela picioare protestează metalic la fiecare pas. Ei preamăresc fericirea timpurilor noi, scăpate de tiranie, şi serbează continuu binefacerile libertăţii, în care oamenii îşi reţin oftatul, devenit suspect.¹¹ Faptul că ei nu îndrăznesc să atace direct libertatea şi vorbesc în numele ei, înseamnă că-şi dau seama de puterea de atracţie pe care aceasta o are.
    Într-adevăr, cum am văzut în partea a doua a lucrării, unul din elementele fundamentale ale progresului uman este societatea prin care se sporeşte siguranţa individuală, se înlesneşte mişcarea liberă a persoanelor şi se acumulează condiţiile favorabile dezvoltării fiecăruia. Societatea este modelatoarea omului civilizat şi fără ea el nu ar mai putea vieţui. Dar, cel mai de seamă bun al societăţii este emergenţa din sforţările comune ale unor stări de asigurare (în anumite limite consimţite) a persoanei şi de permisiune a mişcării şi comportării libere. Cu toată aparenţa contrară un animal sălbatec nu-i liber; el este încătuşat între asprimile cosmice şi ameninţările de fiecare clipă din partea altor lighioane rapace. Uitaţi-vă cum mănâncă o pasăre şi vă veţi convinge de acest adevăr: ea ciupeşte odată şi apoi plimbă brusc, în dreapta şi în stânga, ochii; pentru a vedea dacă nu are împrejur o primejdie; iar mai ciupeşte, iar examinează, apoi fuge zburând. Se mai întoarce ori nu se mai întoarce la bucata hrănitoare, dar e sigur că, acolo unde a zburat, începe iar cercetarea fricoasă a împrejurimii şi iar stă gata să se salveze. Cu toate că văzduhul nesfârşit îi stă la dispoziţie, animalul zburător (simbol al libertăţii) nu-i deloc liber, ci veşnic este legat, înlănţuit de o nesiguranţă a tot ameninţătoare căci el nu are o societate protectoare, care să-l elibereze de grija unei apărări personale. Şi aşa se întâmplă cu toate celelalte animale. Numai omul a ajuns la această perfecţiune a vieţii, dobândind prin societate siguranţă şi libertate. De aceea atingerea libertăţii înseamnă ameninţarea societăţii şi prin asta degradarea omului.
    Degradarea se face începând cu creierul. Dezvoltarea atât de impresionantă a acestuia la om se datoreşte faptului că acţiunile s-au concentrat pe mişcări rafinate, reduse ca forţă dar infinit nuanţate pentru abilităţi şi se mai datoreşte şi eliberării de mecanismele ripostei violente pentru apărarea de fiecare moment, care i-au permis să câştige libertatea combinaţiei de impresii şi înmulţirea reprezentărilor. Creierul reflexiv este opera libertăţii şi el nu se poate întreţine şi dezvolta decât tot în libertate. Reprimarea de idei şi inhibiţia concepţiilor duce la sărăcirea scoarţei cerebrale şi la dezorganizarea ei. Omul se interiorizează astfel şi cum, cu tot atacul libertăţilor, zonele acelea contemplative din creierul uman nu pot fi distruse, ele vor continua să lucreze sub tensiunea atenţiei care se ascunde şi vor căuta cu tenacitate să obţină iarăşi libertate. Dictatorii pot chinui trupul: îi pot răpi lumina zilei şi-l pot arunca în bezna celulelor; îi pot impune suferinţe prin chinuri sadice şi-l pot extenua prin împuţinarea hranei; îl pot umili prin dispunerea de el ca de un obiect şi-l pot zgudui prin ruperea legăturilor familiale sau de prietenie. Dar ei se vor opri întotdeauna neputincioşi la gratiile reţelei nervoase meditative, pe care n-o pot controla şi n-o pot deforma. Acolo, în scoarţa cerebrală, omul încă rămâne liber şi poate plănui viitorul, şi poate năzui iar spre libertate. Iar dacă, pentru a fi siguri de extirpare, dictatorii răstignesc, atunci spiritul trece, prin vibraţii invizibile, de la cel crucificat la cel în lanţuri şi minunea unei învieri se poate face, învierea libertăţii, fără care omenirea s-ar stinge.
    h) Statul-organism
    
    N-am pus, desigur, aici toate simptomele bolii secolului, dar le-am arătat pe cele mai de seamă. Toate suferinţele acestea care tulbură omenirea şi împiedică desăvârşirea au strânsă legătură cu alcătuirea creierului, şi prin creier sunt ele acumulate. Cele mai multe sunt rezultatul unei proaste înţelegeri şi realcătuiri a societăţii. Este locul aici să citez încă o dată câteva fraze dintr-o lucrare a lui G. Elliot-Smith: "I-au trebuit sute de mii de ani pentru a dezvolta vastele posibilităţi pe care i le-a conferit vederea umană şi îndemânarea. Când, însă, a început să inventeze civilizaţia, omul s-a împiedicat în lanţurile teoriei statului, pe care el singur şi le-a făurit. A fost meritul grecilor să îndepărteze lanţurile şi să redea raţiunii umane libertatea pe care o pierduse. De atunci încoace mereu istoria lumii a fost în conflict între raţionalismul Eladei şi superstiţia Egiptului. Care va învinge depinde de însăşi omenirea. Căci numai gândirea şi curajul minţii pot decide rezultatul."¹²
    Superstiţiile egiptene azi au luat forma statului-stăpân aşa cum în antichitate aveau forma regelui fiu al soarelui. Acelaşi autocratism atunci ca şi acum, acelaşi arbitrar şi aceeaşi cruzime. Numai tehnica s-a schimbat.
    Raţionalismul Eladei s-a păstrat şi el, în spiritul anglo-saxon, care înţelege cel mai larg libertatea umană. Raţionalismul şi superstiţia luptă încă între ele. Un semn distinctiv între aceste două tendinţe este şi refugiul în misticism şi formule, deoparte, faţă de critica deschisă şi libertatea de exprimare, de cealaltă. Vă amintiţi nevoia de a supranatura pe Hitler şi Mussolini, făcându-se din ei oameni providenţiali, oameni cu intuiţii divine, în mâinile cărora se lasă în păstrare soarta unor mari naţiuni. Până şi scăparea dintr-un atentat era interpretată ca o intervenţie graţioasă a lui Dumnezeu. Apoi frazele banale ale acestor "eroi", purtate din gură în gură, portretele imense şi înmulţite la infinit, insigne şi steaguri peste orice proporţie; ceremonii mistice şi culturale complicate; scrisul lor răspândit ca o biblie, toate tindeau să scoată deasupra naturii umane, până la divinizare, aceste figuri barbare, care au înecat lumea în sânge. Şi alături se vedeau simplele figuri ale lui Roosevelt şi Churchill, susţinut de sub braţ, unul, cu ţigara în gură, celălalt, păşind ca toţi oamenii, vorbind liniştiţi şi cărora oamenii le-au arătat iubire, uneori veneraţie, dar niciodată superstiţie.
    Raţionalismul Eladei încă luptă cu superstiţiile Egiptului. Omenirea trebuie să aleagă şi o poate face numai având o gândire liberă şi curaj al minţii (aşa cum spune Elliot-Smith).
    Curajul minţii cere să schimbăm concepţia actuală despre stat, aşa cum altă dată grecii au schimbat-o pe aceea a Egiptului. Şi o asemenea schimbare nu se poate face decât pe motive ştiinţifice. Am arătat, în partea a doua a acestei lucrări, că ştiinţa stă la baza transformării omului prin perfecţionarea societăţii şi a concepţiilor despre sine. La ştiinţa obiectivă şi experimentală trebuie să ne adresăm pentru a găsi explicaţia şi înţelegerea realităţii sociale, tot aşa cum ea ne dă şi înţelegerea celorlalte realităţi. Noţiunile încărcate de superstiţii şi de prejudecăţi sau de interese actuale trebuiesc privite direct şi scrutate după regulile raţiunii şi în lumina experienţei istorice. Privite astfel, statul şi societatea se arată a nu fi nici creaţie divină, nici contract şi nici stăpân. Statul se arată a fi un organism viu, se dezvoltă şi creşte, trăieşte după legile vieţii, care nu pot fi neglijate fără pericol pentru ele.¹³ Într-un organism nu avem o uniformitate de structură, cu toate că avem o uniformitate de plan, şi acelaşi principiu este respectat şi în alcătuirea unui stat. Cei care vor să reducă pe cetăţean la singura formă de elemente compunătoare, muncitorul, masa, de pildă, nu-şi dau seama că asta este o absurditate tot atât de mare ca şi aceea care ar căuta să facă un organism numai din celule glandulare. Apoi trebuie să ţinem seama că într-un organism există o strictă subordonare şi supraordonare a organelor care ascultă continuu de ierarhizare şi funcţionează în consens. Ele nu-şi cer drepturile prin violenţă şi nici prin refuz de activitate. Fireşte că între organe este o mai perfectă corelaţie (cu informaţii mai depline şi cu transmiteri de ordine mai prompte) decât se găseşte în societate. Aceasta nu a atins gradul de armonie la care au ajuns organismele formelor vii, dar principiile sunt aceleaşi şi o încercare de perfecţionare socială în sensul perfecţiunii organice trebuie făcută.
    În organisme de asemeni nu se pune niciodată pretenţia numărului, care nu decide singur niciodată, ci influenţează numai prin mulţimea informaţiilor şi cu atât mai mult nu se pot substitui organe, pregătite pentru un scop, altor organe cu altă menire (mai ales organelor de conducere). Nu se poate încerca, de pildă, revolta epiteliilor contra neuronilor şi nici înlocuirea acestora prin fibre musculare, căci aşa ceva este pur şi simplu o imposibilitate absurdă. Se poate spune că în societate nu este o specializare atât de desăvârşită şi că oamenii, mai detaşabili, nu se pot identifica cu celulele. E sigur că este aşa; dar, iarăşi, principiul specializării cât mai corecte şi al tratării după importanţă trebuie reţinut şi pentru societate.
    Tot în organismele vii găsim încă un principiu important, care trebuie aplicat şi societăţii, şi anume principiul unităţii de conducere. Sistemul nervos nu-şi împarte rosturile sale cu celelalte organe; el îşi asociază directivele cu acţiuni ale altor grupări de celule (în special acelea ale glandelor cu secreţie internă), dar nu se lasă înlocuit şi nici condus de vreo asociaţie celulară, care să-i bareze influxurile sau să i le devieze; şi dacă, în cazuri patologice, aşa ceva se întâmplă, atunci căpătăm guşaţi, acendroplasici, acromegalici şi numeroase alte forme de abatere de la normă. Asta nu înseamnă însă că în organisme avem cea mai desăvârşită formă de dictatură, reprezentată prin sistemul nervos. Nicăieri nu avem un mai frumos exemplu de colaborare a organelor periferice cu cele centrale. Orice organ influenţează direct sistemul nervos şi-l face să-şi exercite funcţiile de conducere în raport cu cerinţele sale. Fiecare ştie ce transformare de activitate şi ce schimbare în deliberările sistemului nervos central produce un stomac prea plin sau prea gol, o oboseală musculară, o durere de dinţi sau o banală bătătură. Înştiinţările organelor se transformă în eforturi de ajutor şi de îndreptare, dar nu duc la o înlocuire a creierului cu pancreasul sau cu glandele salivare. Pretenţiile organelor sunt şi ele neegale şi adesea silesc sistemul nervos să cedeze din propriile sale resurse, aşa cum fac şi unele clase sociale cu guvernele centrale; dar, când se întrece măsura în această privinţă, iar intrăm în patologie, unde întâlnim uneori indivizi cu muşchi de bivol, cu burţi de viţel, cu oase de cal şi cu creier de cobai. În general, însă, organele nu-şi bat joc de ele însele printr-o dezechilibrare a organismului şi prin perturbarea cârmuirii. Ele respectă sistemul nervos şi nu calcă principiul unităţii de conducere.
    Se înţelege că toate comparaţiile acestea între societate şi organism nu sunt decât aproximaţii, bune pentru a călăuzi gândirea. Într-un articol mai vechi am arătat care sunt deosebirile dintre un organism şi societate, nu mai revenim aici. Oricât ar fi de aproximative apropierile între cele două feluri de alcătuiri, ele sunt totuşi sugestive. Dar este una din proprietăţi care, lăsând organismul şi societatea să se dezvolte fiecare pe planul său, le leagă în acelaşi fel de comportare. În concepţia despre organisme multă vreme a domnit ideea independenţei factorilor de compunere. Descoperirea epocală a unei serii întregi de cercetători, culminând cu Schleiden¹⁴ şi Schwann¹⁵, că organismele sunt alcătuite din celule construite după acelaşi plan, a dus la ideea că organismul este o asociaţie de celule independente (Virchow)^16. În acest caz, societatea a fost luată ca termen de comparaţie cu organismul şi nu invers (cum facem noi azi). Unii autori au mers atât de departe pe drumul acesta, încât presupuneau că un organism este format din adunarea la un loc a infuzorilor, care la moartea organismului îşi iau libertatea redevenind infuzorii (L. Oken)^17. În asemenea concepţie părţile compunătoare s-ar bucura de o întinsă libertate şi unitatea organismului ar fi o rezultantă de acţiuni ce se pot uşor disocia. Sub influenţa Originii speciilor a lui Darwin, care a introdus adânc în mintea oamenilor termenul de "luptă pentru viaţă", s-a luat acum organismul ca termen de comparaţie pentru societate şi s-a introdus în alcătuirile umane aceeaşi idee de luptă: lupta de clasă. Concepţia asta satisfăcea atât de mult judecata sumară a oamenilor de la începutul secolului nostru, încât ea s-a introdus peste tot, chiar la structura intimă a organismelor ele însele. Nu numai că organismul, privit ca întreg, luptă, pentru a se menţine, cu celelalte organisme, dar în compoziţia lui microscopică se duce o luptă continuă de la celulă la celulă, de la organ la organ. Unul din cei mai mari cercetători ai vremii noastre, Willhelm Roux, a scris o lucrare faimoasă intitulată: Der Kampf der Teile im Organismus (Lupta părţilor din organism). Aşadar, pretutindeni luptă, concurenţă şi rivalitate. Mai rămâne să punem stelele în război, pentru a face din univers o realitate combativă, care nu se menţine decât prin sânge vărsat. Eterna ironie, care potriveşte lucrurile răsturnându-le, a făcut ca tocmai un om de război, un profesionist al luptei să ia atitudine împotriva acestei concepţii belicoase a organismelor şi a pus în loc o concepţie a consensului organic. Acest războinic s-a ocupat şi cu naturalismul şi a scris o carte care a produs o mare vâlvă la vremea ei: Holism and Evolution. Autorul este actualul prim-ministru al Africii de Sud, generalul Smuts.¹⁸ În cartea aceasta autorul ia poziţie împotriva ideii că organismele sunt produsul unei lupte şi demonstrează că ele nu se pot explica satisfăcător decât dacă sunt considerate ca totalităţi, ca întreguri indivizibile. Concepţia aceasta el a numit-o "holism" (devenită în limba germană "Ganzheit" sau "Totalität"). În organisme există o armonie desăvârşită, în care părţile compunătoare sunt integrate şi acestea nu se pot menţine, nu se pot manifesta permanent decât în şi sub influenţa întregului. Organismul este un întreg încă de la origine, de pe când este un simplu ou, şi el nu este rezultatul unei asociaţii, al unei combinaţii de părţi; din contra, organismul, ca întreg, îşi construieşte organele de care are nevoie şi nu acestea îl construiesc pe el. Totalismul organic, fals aplicat la stat şi interpretat monstruos în politică, are totuşi o idee care luminează structura societăţilor: este ideea armoniei funcţionale evolutive. Şi în societate ca şi în organisme părţile trebuie să lucreze armonic şi nu prin luptă. Orice concurenţă distructivă strică dintr-o dată şi întregului şi părţilor. Şi în societate directivele întregului trebuie să fie rezultantele colaborării interorganice şi nu rezultantele unei presiuni luptătoare. Nu se poate admite duşmănia elementelor de compunere, cu exterminarea unora prin altele. Oamenii sunt indisolubil legaţi între ei, prin participarea la formarea întregului, şi ei nu se pot desprinde de întreg fără a se distruge. Această concepţie este desigur superioară aceleia care presupune că un stat trebuie luat cu asalt şi că în interiorul său grupurile şi indivizii trebuie să se ameninţe cu revolverele pentru a-şi asigura drepturile. Zavistia şi suspiciunea, oprimarea şi înşelăciunea nu încap în concepţia statului-organic, dar sunt o necesitate în concepţia statului-stăpân. În statul-organism ierarhia se impune singură şi elitele din toate profesiunile sunt rezultatele fireşti. Egalitatea, de tip şablon, nu se poate realiza decât acolo unde nu este armonie interioară, în statul-stăpân, acolo unde prin forţă se reprimă eflorescenţa facultăţilor libere. În statul-organism fiecare individ este legat de bunăstarea tuturor celorlalţi şi bunăstarea tuturor este legată de aceea a fiecăruia. După teoria marxistă, sprijinită pe lupta de clasă şi pe principiul "homo homini lupus", drepturile nu pot şi nu trebuie să se obţină prin consens deliberativ, ci prin victorie în luptă (uitându-se totuşi că cele mai mari îmbunătăţiri sociale de la 1800 încoace nu s-au făcut prin revoluţie, ci prin progresul tehnic şi prin propaganda de idei, propagandă din care ies mai la urma urmei şi
    revoluţiile). Revoluţiile produc o tulburare a vieţii tuturor, o primitivizare a societăţii şi o oprire în loc a progresului (întocmai ca şi războaiele). Abia după sacrificarea unei generaţii se pot îndrepta lucrurile şi se poate ajunge la o stare mai bună, la care (cu mai multă înţelepciune) s-ar fi ajuns şi fără revoluţie.¹⁹ Cu perfecţionarea tot mai mare a legăturilor interumane, cu înmulţirea informaţiilor şi cu sporirea uriaşă a eficienţei tehnice, se va ajunge desigur la adevărate mecanisme de îndreptare automată a situaţiilor sociale, eliminându-se cu totul nevoia de revoluţie. Întreţinerea unui spirit răzvrătit şi duşmănos în interiorul unei societăţi, starea de revoluţie permanentă şi universală (cum au visat-o unii marxişti) devine, în timpurile supraproducţiei tehnice, utopie, o periculoasă utopie. E ca şi cum am transforma într-un organism toate celulele, sau o parte din ele, în celule canceroase, care cresc neîncetat, atacă neîncetat şi sunt neîncetat în răzvrătire, pentru a ajunge pe masa de autopsie cu tot organismul pe care l-au ruinat.
    Oricât am căuta să ne înşelăm mintea prin doctrine extremiste, suntem cu toţii un întreg, în care toţi suntem indispensabili: muncitori, funcţionari, artişti, oameni de conducere, bancheri şi chiar un anumit număr de pierde-vară (din aceştia adesea au ieşit visători şi vântură-idei, printre care unii geniali). Nu trebuie să excludem nimic din societatea în care ne aflăm (exceptând crima), căci societatea fiind complexă reprezintă mai bine realitatea, pe care noi o simplificăm în judecăţile noastre, şi având o viaţă mai lungă decât fiecare din noi (deci o experienţă mai bogată), e mai aptă să reacţioneze salutar prin totalitatea indivizilor, decât printr-un singur individ care se impune în chip nefiresc.
    Societatea fiind o alcătuire cu viaţă are în destinul ei calităţile vieţii, care mai înainte de toate este un proces ireversibil. Nu putem lua viaţa de la capăt şi nici nu o putem crea actual. Ea este o continuă desfăşurare care se face prin impulsie interioară. În ea există întotdeauna tensiunea internă, care o face să se dezvolte peste lumea brută pe care o transformă şi o asimilează. O societate este cu atât mai dezvoltată, cu cât asimilează mai mult; şi cu cât se complică mai mult, cu atât se perfecţionează. Ciclul acesta îl găsim realizat în toate corpurile vii, pe măsura progresului pe care îl realizează, şi trebuie să-l găsim şi în societate. Iar progresul social ca şi cel organic se face lent, nu brusc; se face prin încercări variate, nu printr-o preştiinţă miraculoasă. În total, orice modificare organică se face cu precauţia unor năzuinţe care se înfrânează reciproc, la orice moment. Organele sunt supuse la două influenţe de sens contrar, care joacă liber în cadrele necesităţilor generale ale organismului. Când este nevoie de mai mult sânge într-un loc, vasele locale se dilată sub influenţa unor porunci venite prin nervii simpatici; când este nevoie de mai puţin, ele se închid sub o influenţă opusă, venită prin alţi nervi, numiţi parasimpatici. Fiecare părticică alcătuitoare din organism creşte între antagonisme şi sub influenţa lor. Aceste antagonisme nu sunt cu înfăţişare distrugătoare, ci cu tendinţă colaboratoare; cu o fineţe extraordinară, aceste două forţe opuse, pe care se construieşte un organism viu, se avertizează reciproc şi se ajută prin armonizare într-un scop comun, acel al funcţiei optime. Opoziţia de control a acţiunilor este o necesitate organică, fără de care viaţa nu mai are ritm şi forma vie se prăbuşeşte pe panta unei singure înclinaţii la sfârşitul căreia aşteaptă moartea. De fapt moartea organismului se caracterizează prin victoria unuia din sistemele antagoniste asupra celuilalt. Dictatura simpaticului opreşte inima, corectând-o, iar dictatura parasimpaticului o opreşte paralizând-o.
    Societatea are aceeaşi nevoie, ca şi organismul, de puteri opuse, care să descopere drumul cel bun, prin încercări care se contrazic şi se controlează reciproc, sub conducerea necesităţii comune. Opoziţia nu trebuie distrusă, ci trebuie căutată. Existenţa este o garanţie că orice act este supravegheat şi din armonizarea a două tendinţe contrare se asigură progresul, care trebuie să fie organic pentru a fi durabil.

    Guglielmo Ferrero (loc.cit.pag.158) ajunge la aceeaşi concluzie în studiile sale istorice; el spune că în societate trebuie să existe "două voinţe juxtapuse: majoritate şi minoritate". Sferele de activitate ale acestor voinţe sunt: "puterea şi opoziţia". Majoritatea are dreptul să guverneze, minoritatea are dreptul să facă opoziţie şi să critice majoritatea, pentru a încerca să devină, la rândul ei, majoritate. De aceea, în democraţie, opoziţia este un organ al suveranităţii poporului, tot atât de necesar ca şi guvernul. A suprima opoziţia înseamnă a suprima suveranitatea.
    Lumea îşi pierde câte o dată orientarea şi concepţiile ei trebuiesc refăcute. În asemenea împrejurări, cum spune Meyer, omul îşi verifică încă o dată puterea lui spirituală, pentru o reconstrucţie de idei. În timpul nostru această reconstrucţie trebuie să se inspire de la înţelepciunea cea mai apropiată de noi, şi cea mai în măsură de a ne orienta: înţelepciunea organismului viu.