În prezentul articol, reproducem câteva fragmente din afirmaţiile şi opiniile unor analişti politici şi corespondenţi de presă străini.
    Eltîn este numit un personaj unic, dar posedând toate caracteristicile conducătorilor ruşi din ultimele trei secole. Toţi aceştia au încercat să facă din Rusia nu numai o mare putere militară, ci să o şi aducă la acelaşi nivel economic şi cultural cu Vestul. Şi toţi, inclusiv Elţîn, au eşuat. Dar este neîndoielnic faptul că Elţîn s-a aflat la guvernare într-o perioadă extraordinară din istoria Rusiei. Una care încă ar putea duce la un viitor stabil şi prosper. Dar marea sa contribuţie nu a fost una de constructor ci de distrugător al discreditatului, dar încă puternicului edificiu comunist. A dat lovitura de graţie Uniunii Sovietice şi partidului său, depistând de timpuriu că sunt pe moarte. Din ruinele unei economii de comandă a încercat să construiască un nou stat, cvasicapitalist, federal, dar cumva nu a reuşit să ducă la bun sfârşit acest lucru. Cu toate acestea, în mai multe momente cruciale, Elţîn le-a apărut atât compatrioţilor săi reformişti, cât şi Occidentului, drept singurul capabil să facă faţă unei asemenea misiuni:
    transformarea unei dictaturi în democraţie şi a unei economii de comandă, planificate, într-una de piaţă. Aşa se explică poate acuzaţiile numeroase ce i s-au adus pe măsură ce experimentul economic rus aluneca spre o criză profundă.
    Mulţi politicieni şi observatori dau vina pe Elţîn: că nu a fost suficient de bun ca preşedinte, că a încurajat corupţia, că nu s-a gândit prea mult la interesele omului obişnuit, în timp ce încerca să schimbe economia rusească după modelul capitalist, uitând complet tradiţiile Rusiei.
    Dar pledoaria pro-Elţîn este una de ordin politic: pe de o parte Rusia este o ţară care a fost complet eliberată de dictatura politică a unui singur partid, fie el partidul comunist sau altul, e o ţară care se bucură de libertatea informaţiei, în care există şi alte libertăţi de ordin politic şi în care au fost create mecanisme democratice care permit oamenilor să-şi aleagă în mod liber conducătorii. Şi acesta este un mare triumf pe scară istorică, pe care puţini se pot lăuda că l-au realizat în timpul vieţii. Şi din acest punct de vedere, oricare ar fi criticile ce i se pot aduce lui Elţîn, el este unul dintre cei mai importanţi oameni politici ai secolului XX.
    În 1993, într-un moment decisiv pentru preşedinţia sa, Elţîn îşi rezolvă conflictul cu parlamentul, condus de protocomunişti, scoţând tancurile în stradă, îndreptându-le turelele spre "Casa Albă". A fost un moment în care s-a crezut că atât i-a fost dat să dureze democraţiei în Rusia. Dar a urmat prima constituţie postcomunistă a ţării şi primul parlament ales în mod democratic, ca şi terapia economică de şoc. Iar Elţîn a câştigat în 1996 un al doilea mandat.
    Ce lasă totuşi Elţîn în urma lui? El lasă Rusia într-o situaţie foarte precară, foarte dificilă pe plan intern; şi există şanse mari ca moştenirea pozitivă a lui Elţîn să fie într-un fel anulată de noile forţe ale foştilor agenţi KGB şi ale comuniştilor; după cum e posibil ca Rusia să-şi piardă influenţa politică în lume, e posibil ca nivelul de viaţă al oamenilor să scadă în continuare.
    Elţîn este primul lider rus, ales în mod democratic, care renunţă de bună voie, după toate aparenţele, la putere, prin spectaculoasa sa demisie în chiar ajunul noului an 2000. Iar unii comentatori s-au grăbit să spună că aceasta este o dovadă a funcţionării democraţiei. Dar dacă Rusia va aluneca din nou în stereotipul istoric al unui autoritarism militarizat, xenofob şi imperial, dacă anii de frământări se vor sfârşi prin nimic altceva decât o oligarhie coruptă, o economie stagnantă şi înapoiată şi un popor în mare parte sărăcit, atunci lumea îşi va aduce aminte de Elţîn ca de un om care a ratat un prilej unic de a schimba destinul Rusiei. Conform acestui scenariu, Elţîn a arat ogorul comunismului, dar în loc să semene seminţele unui stat liber, prosper şi paşnic, el a semănat boabele autoritarismului, discordiei şi sărăciei. Dacă va prinde rădăcini o Rusie liberă, paşnică şi deschisă spre lumea din afară, o Rusie care devine treptat mai bogată, atunci Elţîn va putea intra într-unul din cele mai exclusiviste cluburi ale istoriei, clubul celor care au preluat o ţară mare, aflată pe marginea prăpastiei, au repus-o pe picioare şi, în cursul acestui proces, au schimbat-o fundamental în bine. Deocamdată, locul lui Elţîn în istorie nu este pe deplin vizibil din pricina lipsei de distanţă.
    Urmează însă să vedem ce va aduce noul preşedinte, Vladimir Putin, recomandat de Elţîn drept succesorul său şi confirmat de electoratul Rusiei.

    Provincial trup şi suflet, Elţîn, ca şi familia lui, s-a obişnuit greu cu Moscova. Deosebit de greu i-a fost să se adapteze la munca în uriaşul aparat al Comitetului Central, în care se statorniciseră norme nescrise, reguli de comportare şi etichetă.
    
    De altfel, Elţîn nu a zăbovit mult în rangul de şef de secţie. Exact după două luni a şi fost promovat ca secretar al CC, o funcţie de-a dreptul nebuloasă, autoritară şi misterioasă pentru omul de rând. Noul secretar intrase acum direct în eşalonul cel mai înalt al puterii de partid. Astfel şi contactele directe personale dintre secretarul general Gorbaciov şi simplul secretar Elţîn au devenit destul de dese.
    Erau aproape de aceeaşi vârstă. Amândoi din provincie. E adevărat, secretarul general era mai flexibil şi mai şiret decât Elţîn, care era mai sincer şi mai simplu. La cel dintâi, îşi spunea cuvântul experienţa celor câţiva ani petrecuţi la Moscova, în Staraia Ploşcead.(Piaţa Veche, unde se afla sediul C.C. _ n.n.)
    
    La următoarea şedinţă a biroului politic, din decembrie 1985, Gorbaciov stabileşte ca prim punct pe ordinea de zi: "Despre tov. Elţîn B.N.".
    Ca de obicei, la şedinţe, cel mai mult vorbeşte chiar secretarul general. Mai mult decât toţi colegii săi, la un loc. Anunţând că V.V. Grişin iese la pensie şi este numit în grupul de consilieri de pe lângă Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, Gorbaciov continuă:
    "...Şi acum, despre candidatura pentru postul de prim secretar al Comitetului orăşenesc al PCUS din Moscova. Este vorba de organizaţia de partid a capitalei. De aceea este oportun să recomandăm pentru acest post un om din CC al PCUS, cu experienţa muncii într-o organizaţie de partid mare, un om care cunoaşte problemele economice, ale ştiinţei şi culturii. Eu propun să fie recomandat tov. Elţîn B.N".
    Au răsunat obişnuitele exclamaţii de aprobare ale lui Vorotnikov, Solomenţev, Gromîko, ale altor membri ai biroului politic. Conform tradiţiei, secretarul nu trebuia contrazis niciodată. Continua să vorbească tot Gorbaciov:
    "...În acest caz, tov. Elţîn, vă recomandăm ca prim secretar al Comitetului orăşenesc al PCUS din Moscova. Deocamdată veţi rămâne secretar al CC al PCUS. Această problemă o s-o rezolvăm mai târziu. Plenara Comitetului orăşenesc al Moscovei am putea s-o ţinem mâine la orele 11..."
    
    Pentru Elţîn a început o nouă etapă a vieţii, care îl va duce la un conflict direct cu PCUS, biroul politic şi Gorbaciov. Dar deocamdată Elţîn este aproape ortodox. El va deveni un "eretic" în timpul renaşterii spirituale a societăţii, care nu mai putea fi oprită.
    Moscoviţii mai vârstnici ţin minte şi acum cum Elţîn, o dată venit la comitetul orăşenesc de partid al Moscovei, s-a apucat cu mult zel să facă "ordine" în capitală. În decurs de trei-patru luni, jumătate din primii secretari ai comitetelor de partid raionale au fost înlocuiţi din posturile lor. Au zburat mulţi din înalte funcţii comerciale, comunale sau de altă natură, a început să se instaureze o relativă ordine în repartizarea locuinţelor, reparaţia şcolilor, drumurilor, folosirea fondurilor alocate Moscovei în sfera socială. Oamenii erau uimiţi întâlnindu-l pe Elţîn în autobuzul orăşenesc, în piaţa de legume, la coadă la salam, la cinematograf. Conducătorul organizaţiei de partid a capitalei voia să vadă şi să afle singur totul, din contactul direct cu oamenii, să le cunoască necazurile şi speranţele. La întâlnirile lui Elţîn cu diferite categorii de cadre de partid, mai ales cu lectorii, era imposibil să pătrunzi. El reuşea să răspundă la sutele de bileţele, să primească în cabinetul său o mulţime de oameni, să se ocupe în acelaşi timp de un număr uriaş de probleme ale giganticului oraş cu o populaţie de multe milioane.
    Poporul era tulburat de perestroika, o trăia. Dar Elţîn înţelegea mai bine decât alţii că pe oameni îi poate potoli numai succesul. Iar acesta deocamdată nu apăruse...
    
    Acest Don Quijote comunist din Sverdlovsk, mutat de Gorbaciov la Moscova, voia să vadă de la înălţimea importantului său post capitala, cu milioanele ei de locuitori, să-i ajute pe toţi, să-i susţină pe toţi, să-i izbăvească pe toţi de numeroasele necazuri. Oamenii cu mai multă experienţă îşi dădeau seama că omul va claca şi că nu va putea să cureţe Moscova de birocraţia înrădăcinată, de corupţie, de nerozie. Şi nici nu va fi lăsat s-o facă. O să-şi frângă gâtul... Pentru că toate acestea sunt parte a sistemului leninist. Dar în conştiinţa obştească a început să se formeze tot mai pregnant chipul dorit al unui nou conducător al "perestroikăi", care nu semăna cu ceilalţi. Simpatiile oamenilor simpli pentru Elţîn creşteau. Dar "exerciţiile" sincere ale primului secretar al comitetului orăşenesc de partid din Moscova erau totdeauna însoţite de ostilitatea, duşmănia, chiar de ura nomenclaturii de partid.
    Zvonurile despre "experienţa poporanistă" au ajuns, bineînţeles, şi în Staraia ploşcead. Cei de acolo au aflat cu uimire că Elţîn a refuzat o casă de vacanţă luxoasă şi a ales una mai mică şi incomparabil mai modestă; nu a vrut să folosească în deplasarea sa în Sud un avion special, a rămas în aceeaşi locuinţă, destul de obişnuită, pe care a primit-o la sosirea la Moscova. Lucrul acesta i-a făcut pe Gorbaciov şi pe colegii săi să devină atenţi. Dar "poporanismul" nu era motiv de conflict: doar începuse "perestroika"! Se auzeau voci în surdină: "populist", "vrea autoritate ieftină".
    Secretarul general nu a găsit necesar să se amestece: de asta îl şi trimisese pe Elţîn la organizaţia de partid din Moscova, ca să "cureţe" capitala, "să însănătoşească situaţia", care era gata să genereze scandaluri, dezvăluiri, conflicte.
    
    Gorbaciov l-a subapreciat pe Elţîn, socotind că acesta va fi întotdeauna doar un executant ascultător. Mai mult, secretarul general era convins că Elţîn va merge strict pe acel făgaş al perestroikăi, pe care-l indică şi îl va indica el, Gorbaciov. Dar pentru bărbatul promovat de la Sverdlovsk, o fire foarte integră, perestroika nu însemna o renovare cosmetică a vechii clădiri bolşevice, ci o modernizare efectivă, substanţială, poate chiar o "novostroika" (construcţie nouă _ n.n.). E adevărat, în primii ani ai perestroikăi Elţîn, ca şi noi toţi, nu punea la îndoială ideea socialistă, leninismul, rolul partidului comunist. Numai după conflictul de la finele anului 1987 cu Gorbaciov şi toate vârfurile politice, Elţîn a simţit cât e de strâmtă, de neîncăpătoare cămaşa de zale a ortodoxiei partinice pentru orice inovaţii cu adevărat democratice. Mediul intelectual, care în acea vreme începuse să se formeze şi să se grupeze în preajma lui Elţîn, a grăbit precipitarea spiritului de "revoltă".
    Aflându-se mai mult ca oricând chiar în "statul major" al partidului comunist, Elţîn şi-a dat seama că acesta nu este capabil de o autoreformare radicală. Această creaţie leninistă putea în cel mai bun caz să accepte o liberalizare aparentă şi eliberarea doar de unele dogme şi postulate nefaste.
    
    Elţîn a fost se pare, unicul dintre membrii tuturor birourilor politice, care şi-a ridicat vocea în mod deschis... Unicul!
    E adevărat, asta nu s-a petrecut de la început. Dar, după numai un an de secretariat în capitală, Elţîn a sesizat gelozia surdă a lui Gorbaciov pe popularitatea lui tot mai mare. I s-a părut că perestroika este în multe privinţe decorativă, de suprafaţă, şi nu atinge temeliile profunde ale orânduirii. Elţîn resimte o adâncă insatisfacţie interioară ca urmare a situaţiei generale a procesului de reconstrucţie, cu toate că Gorbaciov vorbeşte aproape lunar de noile "etape" ale acestuia.
    
    Gorbaciov nu putea şi, probabil, nici n-ar fi primit învoire să schimbe radical sistemul social. Însăşi "perestroika" a intrat pe neobservate în faza "stagnării", atunci când proclamarea lozincilor despre noua "revoluţie", noile "etape", afirmaţia că "mai mult socialism înseamnă mai multă democraţie" nu mai puteau să schimbe nimic fără crearea unor baze noi.
    Secretarul general devenise nervos. Uneori acţiunile lui erau impulsive, prea emoţionale. Pârghia reformelor îi scăpa din mâini, iar situaţia în ţară se înrăutăţea acum nu numai în sfera economică, ci şi în cea politică şi naţională. În aceste condiţii, criticarea acţiunilor lui îl enerva la culme pe secretarul general. El nu se putea împăca nicicum cu faptul că Elţîn, pe care el îl adusese din Sverdlovsk şi îl lansase în arena unională, manifestă nu numai samavolnicie, dar se bucură de o popularitate tot mai mare în rândul oamenilor.
    Elţîn îl enerva în mod iraţional pe Gobaciov. Cum scriau V. Soloviov şi E. Klepikova, "între Gorbaciov şi Elţîn s-a creat o rivalitate, care în aceeaşi măsură poate fi numită personală şi politică. Asta s-a întâmplat în timpul descreşterii revoluţiei iniţiate de Gorbaciov, atunci când evenimente trezite la viaţă chiar de el i-au scăpat de sub control. Chiar în aceste momente la Gorbaciov, un om pe deplin sănătos psihic, a apărut o idee fixă: orice s-ar fi întâmplat, el îl învinovăţea de toate pe Elţîn. Acesta devenise pentru el un ghimpe în ochi. Curând Gorbaciov va ajunge până acolo încât orice discuţie s-o reducă până la urmă la Elţîn. Totul la acest om îl enerva pe Gorbaciov: şi critica acestuia, chiar dacă ea nu era împotriva lui, a lui Gorbaciov, şi popularitatea care creştea direct proporţional cu scăderea popularităţii lui Gorbaciov, îi apărea ca şi cum Elţîn ar fi atras dragostea poporului de partea sa..."
    Raporturile dintre Gorbaciov şi Elţîn s-au acutizat şi mai mult după a XIX-a conferinţă de partid a PCUS, din iunie 1988. La început totul a decurs ca întotdeauna. Din inerţie, delegaţii s-au ridicat în picioare când în prezidiu a apărut Gorbaciov, când i s-a dat cuvântul. El a vorbit despre lucruri ce deveniseră obişnuite, familiare: reforma politică, creşterea rolului Sovietelor, slaba realizare a Programului alimentar, despre motivele pentru care nu toată lumea este mulţumită de perestroika, l-a evocat din nou pe Lenin...
    Delegaţia din care făceam parte avea locurile rezervate la balconul Palatului Congreselor. A trebuit să se întâmple ca înaintea mea să stea şi B.N.Elţîn, în componenţa, se pare, a delegaţiei din Karelia. El, fără să asculte până la capăt raportul secretarului general, a trimis la prezidiu un bilet cu rugămintea să i se dea cuvântul. Timpul trecea, treceau zilele conferinţei, la tribună urcau mereu noi şi noi oratori (pe delegaţi i-au tulburat cuvântările lui Abalkin, Bondariov, Baklanov, ale altor vorbitori), iar lui Elţîn tot nu i se dădea cuvântul. În pauză el a spus: " Vor să-mi astupe gura..." Conferinţa se derula spre sfârşit, iar "rebelul" tot nu reuşea să ia cuvântul. Şi-atunci el s-a ridicat brusc în picioare şi s-a îndreptat spre ieşire, iar după câteva minute toată lumea l-a văzut în sală, pe care a traversat-o şi s-a aşezat în rândul întâi. Era clar că vrea să urce la tribună. Gorbaciov, dându-şi seama de asta, s-a sculat şi a ieşit. Câţiva oameni în costume cenuşii identice s-au apropiat în pas alergător şi l-au invitat pe Elţîn să iasă şi el din sală. Se încerca "prelucrarea" recalcitrantului. Dar după încă un vorbitor i s-a dat totuşi cuvântul lui Elţîn. A fost din nou destul de confuz, dar sincer critic la adresa biroului politic, a secretarului general, a mersului perestroikăi. Aproximativ o treime din sală l-a întâmpinat şi l-a condus pe Elţîn cu căldură, ceilalţi _ cu circumspecţie şi chiar duşmănos. Ligaciov şi încă un număr de delegaţi şi-au consacrat cuvântările în principal temei "antiElţîn".
    După cuvântul lui Elţîn, în sala giganticului palat s-a înstăpânit în mod evident spiritul confruntării: dintre vechea partocraţie şi noile adieri democratice. Hotarul care se statornicise între Gorbaciov şi Elţîn a devenit mai adânc şi mai lat... Din păcate, Gorbaciov vedea, cu voie sau fără voie, că în aripa radical-democratice se formase nu un oponent, ci un duşman. Vechea metodologie bolşevică de gândire poluase prea puternic capetele tuturor. Secretarul general nu putea constitui o excepţie, ci mai curând, datorită poziţiei sale, dimpotrivă.
    Dar care era esenţa conflictului dintre ei?
    Consilierul lui Gorbaciov, A.S. Cerneaev, care a scris despre şeful său o carte interesantă, deşi oarecum apologetică, exprimă judecăţi clarvăzătoare: secretarul general şi totodată preşedinte a comis o greşeală fatală în ceea ce era mai important. "În ciuda faptului că nu o dată a proclamat: Sarcina perestrokăi este de a elibera logica firească a dezvoltării societăţii, şi nu de a-i impune o nouă schemă, el şi-a asumat rolul constructorului principal, şi în plus şi al dirigintelui de şantier în construirea "noii? societăţi. Dar acest lucru a devenit un obiectiv imposibil..."
    Gorbaciov nu era pregătit, nu putea şi nu dorea o "perestroika" ce ar fi dus la înlocuirea orânduirii vechi, bolşevice, totalitare (chiar "îmbunătăţite") cu una nouă, civilizată şi democratică. Dar nu socialistă. Acesta era lucrul cel mai important.
    Iar Elţîn, la început pe ascuns, uneori neclar, inconsecvent, dar cu timpul tot mai hotărât, se pronunţa tocmai pentru înlocuirea orânduirii. Doi lideri, care după toamna anului 1987 priveau perestroika cu ochi diferiţi. Gorbaciov tot cu ochi socialişti _ "înnoitori", iar Elţîn cu ochi de fapt "procapitalişti". Elţîn, mazilit din partid, înlăturat (e drept, la "cererea" sa) din biroul politic şi comitetul orăşenesc de partid al capitalei, nu se jena să-l critice public pe preşedintele URSS, care se agăţa şi de postul de secretar general. E adevărat, pe 25 aprilie 1991 Gorbaciov a vrut chiar el să plece din postul de secretar general, dar "nu i s-a permis".
    Cum va scrie mai târziu Elţîn: "Toată lumea ştie că Gorbaciov a fost şi rămâne adeptul socialismului cu faţa umană. În teorie, asta arată frumos. Dar în practică, fostul secretar general se temea atât de mult de o schimbare dureroasă, de o cotitură radicală, era un om atât de încrezător în sistemul nostru sovietic, pătruns de el până în măduva oaselor, încât la început chiar noţiunile "piaţă", "proprietate privată" îi provocau groază...
    Creat de natură pentru diplomaţie, compromisuri, pentru jocul paşnic şi complicat al cadrelor, Gorbaciov îşi săpa groapa înconjurându-se de "reprezentanţi tipici" ai maşinii noastre sovietice de stat... Gorbaciov îşi împingea echipa către schimbarea bruscă a cursului, în timp ce propriul său destin politic îl ducea pe Mihail Sergheievici spre dialog cu forţele de stânga, spre compromisul politic cu democraţii".
    Pentru Elţîn, ruperea de trecutul comunist nu era deloc simplă. Numai oamenii care judecă superficial îşi închipuie că el a devenit un "eretic" pe valul populismului şi al confruntării personale cu Gorbaciov. N-am să uit niciodată cum, la ultimul congres, luând cuvântul, el a declarat de la tribună că părăseşte PCUS.
    Cuvântarea a fost scurtă, dar a şocat sala. "În legătură cu alegerea mea ca Preşedinte al Sovietului Suprem al RSFSR şi cu uriaşa răspundere faţă de popor şi de Rusia _ a declarat Elţîn _, ţinând seama de trecerea societăţii la multipartidism, eu n-am să pot îndeplini numai hotărârile PCUS... De aceea, în concordanţă cu îndatoririle mele, care îmi revin în perioada preelectorală, declar că mă retrag din PCUS..."
    Cu timpul, relaţiile dintre Gorbaciov şi Elţîn s-au încins în aşa măsură, încât secretarul general nu mai putea să vorbească despre Elţîn cu calm. Aproape la fiecare întâlnire cu vreun demnitar străin, aducea vorba despre el, necontrolându-şi cuvintele şi epitetele. Elţîn era supravegheat cu toată atenţia: fiecare pas îi era înregistrat de serviciile speciale. Orice convorbire telefonică a liderului rus era ascultată. După puciul din august, în cabinetul lui Boldin, şeful aparatului lui Gorbaciov, anchetatorii procuraturii au găsit în două seifuri munţi de dosare şi mape cu textele înregistrate ale convorbirilor lui Elţîn. "Pe mine _ îşi aminteşte Elţîn în cartea sa _ m-au înregistrat timp de mai mulţi ani: dimineaţa, ziua, seara, noaptea, în tot cursul celor 24 de ore..." Aici "perestroika" nu era prevăzută.
    Dar în 1991, chiar de la început, s-au creat premisele obiective ale apropierii dintre Gorbaciov şi Elţîn, mai precis, a acelor forţe ale căror interese le exprimau cei doi. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, este posibil ca istoria de astăzi să fi fost într-o mare măsură alta. Îi împingea în mod obiectiv unul către altul pericolul crescând al dezintegrării URSS. Procesul de la Novo-Ogarevo, care a început pe 24 mai 1991 şi avea ca scop încheierea unui nou tratat privind comunitatea Statelor Independente, putea avea o importanţă providenţială pentru viitor. Elţîn a venit în întâmpinarea noii comunităţi. Încă pe 4 mai 1991 el a declarat că summit-ul conducătorilor celor zece republici cu preşedintele Gorbaciov reprezintă "un mare eveniment", pentru că este suficient un acord de principiu pentru încheierea unei noi "Comunităţi a Statelor Independente, care se reunesc de bună voie". Comunitatea s-a menţinut, şi acesta este lucrul cel mai important, a declarat Elţîn.
    Lucrurile se îndreptau către crearea, nu a unei uniuni "socialiste", ci de fapt a unei mari confederaţii cu un spaţiu economic unic, o armată unică, graniţe comune, o singură monedă... Este posibil ca Gorbaciov şi Elţîn să fi văzut în asta o şansă reală de a menţine ceea ce înainte se numise "URSS".
    "Şi cu toate acestea, îşi amintea Elţîn, relaţiile mele cu Gorbaciov în momentele acelea nu se pot în nici un caz numi simple. Făcând un pas în întâmpinarea Rusiei în procesul de la Novo-Ogarevo, Gorbaciov încerca din toate puterile, ca şi până atunci, să nu admită alegerea mea ca preşedinte al Rusiei".
    Amândoi au devenit preşedinţi. Mihail Sergheievici Gorbaciov a propus o cale uşoară şi mai scurtă. El n-a dorit să încerce să obţină sprijinul întregului popor în alegeri. Sau se temea de rezultatul lor, sau era nerăbdător să devină primul (şi, vai, ultimul) preşedinte al ţării din istoria URSS. La următoarea şedinţă a Congresului deputaţilor poporului din 27 martie 1990 s-a anunţat că, în urma votului deputaţilor care avusese loc în seara precedentă, se obţinuseră următoarele rezultate: din 2486 de deputaţi, 1834 şi-au dat voturile lui Gorbaciov. Secretarul general era radios, de abia ascunzându-şi emoţia. De parcă uitase că a devenit cel mai înalt personaj în stat nu datorită exprimării voinţei întregului popor.
    Iar Elţîn, cred eu, a procedat mai înţelept: el s-a adresat poporului şi, pe 12 iunie 1991, la primele alegeri generale pentru postul de prim demnitar al ţării, a devenit preşedinte, învingându-i categoric în primul tur pe toţi oponenţii săi. Susţinerea sinceră de către întregul popor în alegeri a făcut să crească şi mai mult popularitatea liderului Rusiei. Gorbaciov l-a felicitat pe un ton reţinut, dar demn, pe primul preşedinte al Rusiei, şi i-a urat "colaborare şi înţelegere în noul stat multinaţional înnoit, la care trebuie să contribuie şi încheierea noului Acord unional".
    Pe 2 august 1991, Gorbaciov, care se afla la Foros, noul palat din Crimeea destinat în mod special preşedintelui URSS, a apărut la televiziunea unională şi a declarat că noul Acord unional este deschis semnării începând cu 20 august a anului în curs... Dar de ce 20? De ce nu mai devreme? De ce stătea Gorbaciov în nefastul Foros? De ce amâna ceea ce se putea face mai devreme?
    Iar pe 19, cu o zi înainte de data anunţată, cum ştie acum lumea întreagă, a avut loc tentativa de lovitură de stat, care a împins definitiv URSS spre jalnica dezagregare. Despre aceste trei zile dramatice, care au însemnat "schimbarea epocilor", cum m-am exprimat în interviul meu de la radio, dat la spital, s-a creat deja o întreagă literatură.
    Gorbaciov, prin indecizia sa şi datorită anturajului trădător al preşedintelui, a creat anumite premise pentru puciul aventurist, de butaforie. Dar acest complot a fost suficient ca să distrugă vechea Uniune şi să împiedice formarea uneia noi...
    Gorbaciov, care a trecut la Foros, împreună cu familia, printr-un uriaş şoc psihologic, a semnat pe 20 dimineaţa (dar de ce nu pe 19?!) "Declaraţia" al cărei prim punct suna aşa: "Asumarea de către G.I. Ianaev a îndeplinirii îndatoririlor Preşedintelui sub pretextul bolii mele şi a imposibilităţii de a-mi îndeplini obligaţiile este o înşelare a poporului şi, de aceea, nu poate fi calificată altfel decât ca o lovitură de stat".
    Puciul a eşuat din mai multe motive. Principalul este acela că poporul nu voia să revină la trecut. Dar complotul a eşuat şi pentru că apelurile, asemenea celor adresate, de pildă, statului major al GKCP (Comitetul de Stat pentru Starea Excepţională, n.n.) de către generalul Varennikov, nu au putut fi realizate acolo:
    "...Noi toţi cerem cu hotărâre să se ia măsuri imediate pentru lichidarea grupării aventuristului Elţîn B.N".
    Nu a fost îndeplinită nici intenţia GKCP de "distrugere în aer, în noaptea de 18 august, a avionului în care delegaţia guvernamentală a Rusiei, în frunte cu Elţîn, se înapoia din Kazahstan la Moscova...".
    Soarta a vrut ca în acele momente dramatice să-l menţină în viaţă pe Elţîn. Iar el, la rândul său, l-a salvat pe Gorbaciov. Poate şi pentru ca amândoi, în amintirile lor de mai târziu, să scrie unul despre altul răutăţi şi să dezvăluie amănunte ofensatoare... Din păcate, alianţa acestor doi oameni nu s-a realizat. Atunci totul ar fi putut fi altfel, "într-un fel nou".
    În realitate, cred eu, cândva, dincolo de pragul secolului XXI, în profunzimea lui necunoscută nouă astăzi, istoricii se vor pronunţa nu numai despre confruntarea, opoziţia a doi oameni politici de statură mondială. Probabil că antinomia raporturilor dintre ei va fi absorbită de principalul aspect: Gorbaciov şi Elţîn reprezintă personificarea dramaticei Reforme dintr-o ţară gigantică.
    Primul a iniţiat încercarea sa utopică de "înnoire" a socialismului, deschizând fără să vrea ecluzele torentului istoric natural, care înlătură atât de chinuitor de greu ruinele leninismului.
    Al doilea, primul om din istoria multiseculară a Rusiei devenit liderul ales de întregul popor, a trebuit să se ocupe nu atât de distrugerea, cât de edificarea unei societăţi democratice civilizate, pe ruine, cioburi şi în mijlocul haosului rămas după experimentul sovietic. Această sarcină s-a dovedit a fi la fel de dificilă ca lichidarea sistemului comunist.
    Istoria şi timpul le vor conferi ceea ce li se cuvine. Adeseori trecutul reproşează, iar viitorul de obicei justifică...

Traducere de George Iaru
din volumul "Cei şapte lideri"