2% pentru MEMORIA
 Arhiva
 
 
Elie Bufnea Cu voluntarii români în Siberia (1917-1920)
Sabin Ivan
 
 Într-una din zilele lui noiembrie 1949, în celula 17, secţia a II-a secret, a vestitei închisori Jilava, unde mă aflam de 7 luni, a fost introdus un bărbat trecut de 50 de ani, de statură mijlocie, îmbrăcat în haine murdare şi foarte boţite. S-a prezentat: Elie Bufnea, jurist, originar din părţile Dejului, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, arestat de câteva luni. Venea de la ministerul de Interne, de la anchetă.
    Un nou coleg de celulă era un lucru dorit de toată lumea, cu toate că, de multe ori, din cauza aglomerării, unii dintre noi erau obligaţi să doarmă direct pe beton, în intervalul dintre priciuri sau sub ele.
    Un nou coleg de celulă însemna noi veşti, dătătoare de speranţe, în special cele de politică externă.
    Un nou coleg de celulă însemna îmbogăţirea programului zilnic, făcut pentru a ne umple timpul. La el contribuiau toţi colegii, indiferent de vârstă sau de gradul de cultură. La Jilava, ca de altfel în toate închisorile comuniste, se discuta politică, se învăţa istorie, se învăţau şi limbi străine, se povestea, se depănau tot felul de amintiri; se "mergea pe front" cu ofiţerii de toate gradele şi cu soldaţii aflaţi în celulă etc. În procesul "didactic", memoria avea cel mai important rol. Când era nevoie, scrijeleam tavanul boltit cu un vârf de sârmă, obiect de mare valoare, păstrat cu grijă şi bine ascuns pentru a nu fi găsit la percheziţii. Descoperirea de către gardieni (în marea lor majoritate ţigani din comuna Jilava) a unui astfel de "instrument", a unui petec de hârtie sau a unui vârf de creion constituia un delict grav, pedepsit cu "neagra", o celulă fără pic de lumină, extrem de rece, cu apă pe jos. Oropsitul era băgat înăuntru în pielea goală, după o bătaie cruntă, şi ţinut nemâncat cel puţin 12 ore.
    De la început, noul nostru coleg ne-a spus că fusese arestat pentru cărţile sale publicate, al căror conţinut se referea la activitatea voluntarilor români în Siberia, imediat după revoluţia bolşevică. Succesul scrierilor sale era deci asigurat prin ineditul lor.
    Izbucnirea primului război mondial l-a găsit pe tânărul Elie Bufnea înrolat, ca toţi românii ardeleni şi bucovineni, în armata austro-ungară, şi trimis pe frontul de est să lupte împotriva ruşilor. Nu după mult timp cade prizonier şi ajunge într-un lagăr împreună cu câţiva colegi de studenţie: Ion Centea, Cornel Cosmuţa, Ilie Iana, Laurenţiu Teglaru, Augustin Seleş.
    După întrarea României în război (1916), prizonierii români ardeleni şi bucovineni cer ruşilor să se organizeze în unităţi naţionale de voluntari pentru a lupta, ca ostaşi români, împotriva Austro-Ungariei. În vederea acestei acţiuni, voluntarii români ardeleni şi bucovineni, peste 10.000 la număr, s-au organizat în unităţi distincte. "Cu toţii" spune Elie Bufnea într-una din cărţile sale, "erau preocupaţi numai de marea problemă a Unităţii Naţionale, ideea călăuzitoare ce le-a încălzit sufletul..." O bună parte dintre voluntari au izbutit să se repatrieze. Cei rămaşi în Rusia, printre care locotenentul Elie Bufnea şi prietenii săi, au lansat, la 16 aprilie 1917, când trupele germane cotropiseră România, următorul manifest: "Astăzi, când noi Românii, ca şi celelalte neamuri subjugate, ne-am convins definitiv că nouă, ca Români, nu ne mai este posibilă existenţa în cadrele Statului austro-ungar, noi, cari în limbă, în cultură, în structura socială şi în întreaga fiinţa noastră etnică şi politică, formăm un trup unic şi nedespărţit cu toate celelalte părţi constitutive ale Naţiunii Române, cerem cu voinţă nestrămutată încorporarea noastră la România liberă, pentru a forma, împreună cu Ea, un singur Stat naţional românesc, pe care îl vom zidi pe bazele celei mai înaintate democraţii. Pentru această idee ne punem în cumpănă tot ce avem, viaţa şi averea noastră, femeile şi copiii noştri, viaţa şi fericirea urmaşilor noştri. Şi nu ne vom opri, până ce nu vom învinge ori vom pieri.
    Sângele nostru nu se va vărsa în zadar. Credem ferm că, între viitoarele State fericite, naţionale şi democratice, va fi şi România tuturor Românilor!"
    Voluntarii români, rămaşi fără voia lor în Rusia, s-au organizat în continuare, dar destul de greu din cauza izbucnirii revoluţiei, încăpută pe mâinile bolşevicilor, care aveau să pună stăpânire, pe parcurs, pe întreaga Rusie.
    După defecţiunea rusească, generalul francez Berthelot, în trecere prin Rusia, spre Franţa, a sugerat formarea unui front rusesc împotriva Puterilor Centrale. Ideea a căzut, în primul rând pentru că cele două divizii cehe şi corpurile voluntarilor români, sârbi şi polonezi erau insuficiente, iar trupele ţariste se aflau într-o mare debandadă. De fapt, nici nu mai existau, cu excepţia unor detaşamente rămase fidele ţarului. Din nenorocire, la conducerea lor se ţeseau tot felul de intrigi, ceea ce a contribuit la decăderea lor completă în drumul de retragere spre Vladivostok.
    În tabăra Aliaţilor se credea că frontul de vest (din Europa) putea fi întărit prin aducerea voluntarilor cehi, sârbi, români şi polonezi din Rusia, voluntari care luptau pentru o cauză naţională. Încurajaţi de această perspectivă, voluntarii au pornit spre frontul de vest, via Vladivostok. Aşa a început şi epopeea miilor de voluntari români, cehi, sârbi şi polonezi, alături de câteva detaşamente ţariste şi aliate, pe întinsul Siberiei. Era luna aprilie 1918.
    Numărul voluntarilor români din Siberia era în continuă creştere, fapt ce-a necesitat înfiinţarea unor centre: la Samara, pe Volga, la Celiabinsk, în mijlocul Siberiei de vest, şi la Vladivostok. După puţin timp, fâşia ce cuprindea calea ferată transsiberiană avea să intre sub stăpânirea voluntarilor cehi, români, sârbi şi polonezi şi a resturilor detaşamentelor ruseşti contrarevoluţionare.
    După pacea de la Brest-Litowsk (1918), austro-germanii au cerut guvernului bolşevic să dezarmeze trupele voluntarilor formate din foşti soldaţi austro-ungari. Pentru discutarea dezarmării, comandanţii tuturor voluntarilor s-au întrunit la Celiabinsk. O parte dintre ei au fost nevoiţi să predea ceva arme. Alţii, cu toate ameninţările bolşevicilor că vor fi împuşcaţi, nu s-au supus ordinului. În timpul întrunirii, prizonierii unguri eliberaţi de bolşevici şi trecuţi de partea lor atacau prin gări trupele voluntarilor. Ei au fost imediat anihilaţi de voluntarii cehi, ajutaţi de cei români. Acesta a fost momentul începerii acţiunilor armate împotriva bolşevicilor, acţiuni care aveau să continue pe tot drumul de retragere spre Vladivostok, lung de 8.000 km. În mai puţin de trei luni, o fâşie bună de pământ, pe care se găsea calea ferată transsiberiana, a ajuns sub stăpânirea trupelor de voluntari.
    La 3 august 1918 a fost ales Comitetul Naţional Român, organ de conducere al voluntarilor români, având ca preşedinte pe dr. Voicu Niţescu. Acest Comitet a încheiat un tratat cu Consiliul Naţional al Trupelor Cehoslovace, în care, printre altele, se asigura Corpului Naţional Român "deplină suveranitate naţională".
    La 29 octombrie 1918 a avut loc, la Celiabinsk, unde era reşedinţa Corpului Voluntarilor Români, o mare adunare la care au participat câteva mii de voluntari. Cu acea ocazie, s-a dat citire răspunsului voluntarilor români la manifestul împăratului Carol, adresat popoarelor monarhiei habsburgice, aflată în pragul prăbuşirii. "Această adunare, spune Elie Bufnea, a premers cu o lună Adunarea de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, când s-au declarat pământuri româneşti Transilvania, Bucovina, Banatul, Maramurăşul, Crişana, Sătmarul şi Bihorul, deslipite de Austro-Ungaria şi alipite pe veci României, iar M.S. Regele Ferdinand a fost proclamat Rege al tuturor Românilor."
    Tot la 29 octombrie 1918, Comitetul Naţional Român a trimis Regelui Ferdinand două telegrame:
    I. "Miile de Români din Rusia, originari din Austro-Ungaria, organizaţi într-un puternic Corp de Voluntari, au aclamat pe Majestatea Voastră de Rege al tuturor Românilor. Ei sunt gata şi aşteaptă ordinele Majestăţii Voastre. La 29 octombrie, ei au proclamat desfacerea pământurilor româneşti de Austro-Ungaria şi alipirea lor la România şi acum aşteaptă ca împreună cu vitejii lor fraţi din Regat, să încoroneze pe Majestatea Voastră, cât mai curând la Alba Iulia."
    II. Corpul Voluntarilor Români şi Comitetul Naţional Român din Rusia depun omagiile lor în faţa Majestăţii Voastre cu prilejul continuării războiului din partea României. Românii subjugaţi din Transilvania, Banat, Crişana, Maramurăş, Sătmar, Bihor şi Bucovina sunt mândri de-a fi de aci înainte supuşii credincioşi ai Majestăţii Voastre, iar Voluntarii Români din Rusia, urmărind cu încredere şi entuziasm înaintarea fraţilor noştri de sânge şi de arme în adâncul moşiei strămoşeşti aşteaptă nerăbdători ordinele Majestăţii Voastre."
    În acelaşi timp, după aflarea mesajului trimis de către Preşedintele american, Thomas Woodrow Wilson, Guvernului Român, Comitetul Naţional Român menţionează, într-o telegramă adresată aceluiaşi preşedinte, proclamarea desfacerii pământurilor româneşti de la Austro-Ungaria şi alipirea lor la România, pentru alcătuirea unui Stat Naţional Român Unitar. Tot atunci a avut loc un schimb călduros de telegrame între Comitetul Naţional Român din Rusia şi diplomaţii reprezentanţi ai Ţărilor aliate, cu sediul la Omsk. În conţinutul lor, printre altele, se preamărea victoria aliaţilor de arme între România şi Statele aliate.
    În toamna anului 1918, bolşevicii atacau intens pe frontul de pe Volga unde se aflau cehoslovacii şi câteva detaşamente de ruşi contrarevoluţionari.
    În iarna anului 1918-1919, Corpul Voluntarilor Români s-a reorganizat la Irkutsk, pe batalioane independente, formând Legiunea Română de Voluntari Transilvăneni-Bucovineni. În acel centru a luat fiinţă o Şcoală Militară Română, instructori fiind ofiţerii români.
    În primăvara anului 1919, Legiunea Română a intrat în acţiune pe frontul intern bolşevic, cu misiunea de a păzi un sector de cale ferată din Siberia, lung de aproape 1.000 km. În luptele purtate cu bolşevicii, voluntarii români au avut 60 de morţi şi mulţi răniţi.
    Legiunea Română din Siberia era formată din aproximativ 5.000 de voluntari, dintre care 1.735 erau din Transilvania, 597 din Banat, 160 din Bucovina, 24 din Regat, 7 din Basarabia. Raportaţi la suprafaţa regiunilor respective, Banatul a dat cel mai mare număr de voluntari.
    După împărţirea provinciei Banatului, a avut loc o adunare spontană împotriva acestui act, în care voluntarii, în frunte cu bănăţenii, au cerut alipirea întregului Banat la România, lucru neîmplinit în viitorul care a urmat.
    În vara anului 1919, guvernul provizoriu al ruşilor contrarevoluţionari a dispărut, el fiind înlocuit cu un directorat în fruntea căruia a fost pus Kolceak, devenit în scurt timp un dictator. După nu mult timp, Kolceak, care strânsese în jurul său pleava de la curtea ţarului, avea să fie arestat şi executat.
    În timpul retragerii spre Vladivostock, voluntarii erau hărţuiţi continuu de bandele bolşevice, ascunse în taigă. Foarte mulţi dintre voluntarii polonezi au fost măcelăriţi în luptele duse corp la corp. Cehii îngroziţi intraseră în panică. După acele ciocniri sângeroase şi extrem de violente, greul retragerii a căzut pe umerii voluntarilor români, care capturaseră între timp şi un tren blindat. Cu acesta, ei au format ariergarda coloanei, asigurând retragerea până la Vladivostok. Voluntarii români au băgat spaima în bolşevici, care denumiseră Legiunea Românilor "Dikaia Divizia" (Divizia sălbatică). Bufnea ne spune că bolşevicii n-au îndrăznit să aducă nici cea mai mică stricăciune căii ferate din sectorul lor. Despre acele grele momente el scrie: "Nicicând disciplina voluntarilor români nu a fost admirabilă, decât în cele câteva săptămâni de ariergardă".
    Secretul vitejiei voluntarilor români a fost moralul lor ridicat şi destoinicia conducătorilor lor.
    În 4 februarie 1920, bolşevicii au cerut Legiunii Voluntarilor Români încheierea unui armistiţiu. Aceştia i-au refuzat, dând în acelaşi timp următorul comunicat: "Legiunea Română de Voluntari Transilvăneni-Bucovineni este parte integrantă a Armatei Regale Române, cu care, după cum ştim, sunteţi în stare de război. În această situaţie, noi, aici în Siberia, nu vrem să jignim trupele româneşti, cari luptă pe linia Nistrului! Adresaţi-vă pentru armistiţiu cehoslovacilor!"
    Armistiţiul s-a încheiat cu cehii, faţă de care bolşevicii s-au obligat să rămână la 50 km înapoia trupelor de ariergardă, formate din voluntarii români, şi să înainteze spre răsărit în funcţie de retragerea ariergardei.
    După încheierea armistiţiului, conducerea voluntarilor români a trimis bolşevicilor, la 10 februarie 1920, următoarea notă:
    "1. Nimeni dintre factorii locali ai regimului (bolşevic) nu poate pune nici un fel de oameni înarmaţi prin gări, până ce nu va trece spre est ultimul tren blindat al Legiunii Române.
    2. Dreptul de a dispune de averea lăsată de aliaţi (inclusiv a trupelor ruseşti contrarevoluţionare) aparţine trupelor de ariergardă ale acestora şi numai după plecarea trupelor aliate aparţine reprezentanţilor Rusiei Sovietice".
    După ce au preluat paza regiunii lacului Baikal, voluntarii români au comunicat Comandamentului Cehoslovac măsurile ce se impun a fi luate imediat: interzicerea intrării bolşevicilor înarmaţi în raionul căii ferate; înlăturarea comandantului bolşevic al gării şi reguli severe pentru trupele bolşevice.
    În Siberia, Legiunea Română a salvat onoarea trupelor aliate, a păzit tunelele căii ferate din jurul lacului Baikal, până la evacuarea Corpurilor de voluntari în Transbaikalia, ocupată de japonezi.
    Cu pioşenie îşi amintea Elie Bufnea de plutonierul major Rus Crăciun şi de fruntaşul Ardelean (care au fost ucişi pentru că au refuzat să le dezvăluie secrete militare), de lăncierii Simina, Răit şi Mureşan, de vânătorii Alexandru şi Hopşitar, care şi-au dat viaţa "pentru mărirea şi onoarea Legiunii Române". Bufnea mulţumeşte în mod deosebit răniţilor: sublocotenent Grebenişan, sergent Bucur, caporalii Monia şi Muia, fruntaşii Mihai şi Dragotei, vânătorii Morar şi Cozma.
    În îndepărtata şi neagra Siberie, flacăra spiritului românesc nu s-a stins nici o clipă graţie unor tineri intelectuali voluntari.
    La Irkutsk, apoi la Celeabinsk, au fost scoase două ziare în limba română: "Gazeta Transilvaniei şi a Bucovinei" şi "Neamul Românesc" (urmaşul "Vestitorului", scris şi multiplicat de mână). În acest ziar, şi el multiplicat de mână, scos în 2.000 de exemplare de către sublocotenentul Augustin Şandru, şeful Secţiei Culturale a Corpului II de Voluntari Transilvăneni-Bucovineni, se dezbăteau probleme generale, care interesau voluntarii. La Secţiunea Culturală a Legiunii, la Clubul Soldaţilor s-au ţinut peste 40 de conferinţe. Voluntarii au mai înfiinţat o bibliotecă românească, în care se puteau găsi, tipărite sau scrise de mână, o parte din operele lui Eminescu, Creangă, Ispirescu, Iorga, Anton Pann, Soricu etc., pe care unii dintre ei le purtaseră în raniţă.
    La Vladivostok, Elie Bufnea a scos şi el un ziar românesc, intitulat "Ţara noastră". Acest ziar, cu titlul scris de mână, iar textul bătut la maşină pe ambele feţe ale hârtiei şi multiplicat la indigo sau prin litografiere, a contribuit la menţinerea moralului românilor voluntari prin conţinutul articolelor, dar mai ales prin editorialele sale, semnate chiar de Elie Bufnea. Iată titlurile unora dintre ele: "Oameni fără patrie, În aceeaşi albie, Un examen de conştiinţă" etc.
    În ziarele voluntarilor erau reproduse unele articole din ziarele româneşti apărute în America şi unele traduceri din presa străină. De asemenea, între ele se găseau informaţii, versuri şi articole de fond cu conţinut patriotic.
    Pentru serviciile aduse cauzei comune, voluntarii români au primit de la aliaţi: 30 de medalii franceze, 40 de cruci de război cehoslovace, 31 decoraţii ruseşti, 7 decoraţii engleze şi italiene, iar de la Statul român recunoştinţă şi medaliile "Steaua României", "Coroana României", "Virtutea Militară", "Bărbăţie şi Credinţă". Tuturor combatanţilor români le-a fost conferită "Bareta specială Siberia".
    Cu ocazia primirii medaliilor şi decoraţiilor amintite, a fost redactat următorul act şi trimis apoi M.S. Regelui (acest document se află, dacă n-a fost distrus de comunişti, în Arhiva Casei Regale):
    "În anul una mie nouă sute douăzeci, de la Cristos, luna Maiu, ziua douăzeci şi trei, stil nou, la Vladivostok,
    Departe de căminele dragi, de codrii străbuni, de apele curate, de glia roditoare şi scumpă a Patriei,
    Românii din patru unghiuri, alcătuiţi într-un Corp de luptători voluntari, încă din vara anului 1918, bestialitate de bolşevici, în captivitate fiind, pentru că au Păstrând cu sfiinţenie fala strămoşească şi cinstind prin fapta lor numele românesc,
    După multe suferinţe, ajungând a vedea calea spre Patrie deschisă,
    Urmaşi ai Moţilor, ai Grănicerilor, ai Sucevenilor, ai Bănăţenilor şi ai Orheilor, ca oaste românească au jurat cu sufletul curat, cu dreapta pe drapelul Neamului, credinţă ostăşească şi cetăţenească Prea Înaltului Rege Măriei Sale Ferdinand I al tuturor Românilor."
    În anul 1920 a sosit la Vladivostok, la dorinţa Comitetului Naţional Român din Rusia, o misiune militară din ţară, condusă de maiorul Victor Cădere. Această misiune a funcţionat din aprilie 1920 până în mai 1921, ea organizând plecarea voluntarilor în ţară, precum şi a unui mare număr de prizonieri români aflaţi în Rusia. În acelaşi timp s-a acordat asistenţă materială coloniştilor basarabeni deportaţi în Extremul Orient. Aceştia s-au prezentat la Misiunea Română instalată la Vladivostok şi au cerut sprijinul Guvernului Ţării pentru readucerea Basarabiei la Patria Mumă.
    La vremea aceea existau în vestul Siberiei trei categorii de colonişti români:
    1. Prima categorie o formau coloniştii aduşi din Dobrogea, cunoscuţi sub numele de români, cum de altfel îşi ziceau şi ei. Aceştia se aflau de-a lungul fluviului Amur, în regiunea Habarovsk, la 900 km distanţă de Vladivostok. Multe dintre satele lor aveau denumiri româneşti: Inul, Aur, Dunăre etc.
    2. Cea de-a doua categorie erau români aduşi din Basarabia, care îşi ziceau moldoveni. Ei se găseau pe litoralul mării Japoniei, la nord de Vladivostok, multe dintre satele lor purtând nume româneşti: Bălăcineşti, Teiul, Iohăneşti, Zămbreni etc. "Erau 30.000 de suflete, oţelite în năcazuri şi prigoană", cum spune Elie Bufnea.
    3. Cea de-a treia categorie o formau basarabenii, încuscriţi cu familii româneşti, aduşi de Ţar să apere fronturile Vladivostokului. După serviciul militar, ei primeau o bucată de pământ cu obligaţia de a rămâne pe mai departe acolo. Aceşti colonişti spuneau că vorbesc "moldoveneşte".
    Toţi coloniştii români erau adversari ai bolşevicilor. Ei îşi păstraseră sufletul curat şi dulcele grai moldovenesc.
    Cu ajutorul Misiunii Române, voluntarii români din Siberia şi o parte din prizonierii români aflaţi în Rusia au fost trimişi spre Patrie, cu vapoare puse la dispoziţie de Aliaţi, ajungând la Constanţa după cinci săptămâni. Misiunea Română a contribuit la salvarea unei mari cantităţi de materiale de război depozitate la Vladivostok, materiale ce fuseseră comandate de Guvernul României în Franţa, Anglia şi America. Ele n-au ajuns la destinaţie din cauza izbucnirii revoluţiei. Împreună cu trenul blindat, capturat de voluntari în timpul luptelor, materialele au fost vândute în Manciuria de către o comisie
    Misiunea fiind îndeplinită, voluntarii, împreună cu Misiunea Română, au plecat spre ţară cu vaporul, în ziua de 21 mai 1921, via Japonia, Hawaii, SUA şi Europa. Ajunşi la Bucureşti, voluntarii au cerut audienţă la ministrul de Război, căruia i-au raportat, în calitate de ostaşi români, terminarea misiunii lor în Rusia şi Siberia. Cu această ocazie au pus pe biroul ministrului o imensă sumă de bani (valută) rezultaţi din vânzarea materialelor Statului Român şi a capturii de război făcută de ei în timpul misiunii ca ostaşi români. După câteva zile, delegaţia voluntarilor a fost invitată la Palat de către regele Ferdinand care, mulţumindu-le pentru faptele lor de arme departe de ţară, le-a conferit ordine şi medalii, înmânându-le totodată titluri de împroprietărire cu câteva hectare de pământ.
    Acestea au fost faptele pentru care Elie Bufnea a fost arestat şi anchetat de comunişti şi desigur condamnat, fapte pentru care Guvernul şi Regele României i-au umplut pieptul cu ordine şi medalii, trecându-l în cartea de onoare a Patriei.
    
    Spre regretul nostru, după câteva săptămâni, Elie Bufnea a fost scos din celula 17, secţia a II-a secret Jilava, şi dus a fost. Unde? Nimeni nu putea şti. Din nou la Interne? La altă închisoare? Militarii din celulă se temeau să nu fi fost dus în URSS, pentru a fi anchetat şi de NKVD. Aşa păţise generalul Avramescu, răpit de pe frontul de Vest şi dus în URSS, de unde nu s-a mai întors niciodată.
    Mult timp am crezut că Elie Bufnea a fost condamnat, probabil, îmi ziceam, având numeroase exemple de acest fel, pentru "crimă de război, crimă împotriva umanităţii". În închisoare am avut un nesperat privilegiu de a cunoaşte şi alţi scriitori, alţi publicişti, unii dintre ei şi ziarişti, care fuseseră condamnaţi pentru că operele lor criticaseră Uniunea Sovietică şi comunismul. Şi astfel de critici, fireşti într-o democraţie, erau considerate "crime de război, crime împotriva umanităţii". Istoricul şi ziaristul Ştefan Ionescu (redactor şef la "Cuvântul" lui Nae Ionescu, apoi la "Viaţa" lui Liviu Rebreanu), coleg de brigadă la Canal (Peninsula), fusese condamnat la 7 ani temniţă grea pentru "crimă de război şi crimă împotriva umanităţii" pentru cartea sa de mare succes la acea vreme, intitulată De la Petru cel Mare la Stalin. De altfel, unul dintre anchetatori îi spusese că arestarea şi condamnarea sa fuseseră dictate de către unul dintre consilierii sovietici de pe lângă ministerul de Interne.
    Lichidarea adversarilor URSS fusese pregătită cu grijă de sovietici înainte de semnarea Convenţiei de Armistiţiu, care la articolul 14 prevedea obligaţia Guvernului şi a Înaltului Comandament Român de a colabora cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război. În baza acestui articol au fost arestaţi, după lotul mareşalului Ion Antonescu, foarte mulţi generali, cu concursul unor oficialităţi române.
    specială, din care făcea parte şi locotenentul Elie Bufnea.
    Erau primele gesturi de colaborare cu ocupantul sovietic, din păcate înmiite în anii care au urmat.
    La 11 octombrie a urmat arestarea unui alt lot de generali, printre care şi legendarul Radu Korne, care băgase spaima în sovietici cu celebra sa Divizie blindată. Astfel de acte nu puteau fi considerate crime de război. Era evident că arestarea lui Radu Korne fusese făcută la indicaţiile sovieticilor care, în felul acesta, voiau să-i plătească pentru umilinţa la care fuseseră supuşi. În lipsă de probe (la sfârşitul anului 1944 era posibil de demontat astfel de acuzaţii de genul "crimă de război") generalul Korne a fost eliberat, ca în anul 1948 să fie rearestat, pentru alte vini, desigur imaginare. A stat şi el în celula 17 din Jilava. Cu o lună înainte de venirea mea, a fost scos şi dus la aşa-zisul spital de la Văcăreşti, unde a şi murit, în aprilie 1949. De la colegii mai vechi din celula 17 am aflat că generalul Korne fusese chinuit în mod bestial de Maromet şi banda sa de criminali, printre altele prin ţinerea sa în lanţuri, numai în cămaşă, în lunile reci, în curtea închisorii, ore întregi, fiind scuipat şi batjocorit în tot felul.
    În textul Convenţiei de Armistiţiu mai era stipulată şi arestarea pentru "activitate fascistă". Cu o astfel de încadrare (necontestabilă, îşi ziceau comuniştii, de către Puterile Aliate), comuniştii şi-au permis să condamne sute şi sute de mii de oponenţi, pe care i-au etichetat, aproape pe toţi, "fascişti". Multă vreme ei au reuşit să păcălească Occidentul, nu însă şi pe români.
    Din nefericire pentru umanitate, comuniştii de pretutindeni au reuşit să împiedice "un Nürnberg al comunismului", chiar dacă astăzi se ştie cu precizie că în numele acestei utopii au fost omorâţi peste 100 milioane de oameni. Ai "noştri" locuiesc în vile somptuoase, au pensii de invidiat, dau interviuri pentru presă şi sunt chiar decoraţi de câte urmaşii victimelor lor... Jalnică societate românească!
    Au trecut 50 de ani de la despărţirea de Elie Bufnea şi în tot acest timp n-am mai auzit nimic despre el. În serile de la Jilava ne vorbea cu duioşie de soţia, dar mai ales de fiica sa, pe care o lăsase studentă. Era îngrozit la gândul că fusese exmatriculată. Dacă această "Memorie" va cădea în mâinile fostei domnişoare Bufnea sau a nepoţilor, îi rog să ia legătura cu subsemnatul prin intermediul revistei.
    În semn de omagiu, voi aminti lucrările lui Elie Bufnea, apărute până la 23 august 1944:
    Voluntarii români în Siberia (1928); Cruciaţi, tirani şi bandiţi (1931) vol. I; În Rusia sovietelor (1931) vol. II; În Siberia lui Kolceak (1942); FIDAC, Cuvânt comemorativ (1932); Das Rumänische Volk (1942); Pe drumuri japoneze (1942); Păţaniile unui caporal (1942); Transilvania şi Românismul (1943); Cadastrul şi cărţile funciare; "Ţara noastră", periodic editat de Elie Bufnea la Vladivostok (1920), apărut în 15 numere.
 Sabin Ivan
    _ Sabin Ivan s-a născut la 19 ianuarie 1926, la Turnu Severin;
    _ de profesie medic, în prezent pensionar;
    _ fost deţinut politic, condamnat la 7 ani temniţă grea (1949-1956);
    _ a fost senator PNL-CD între anii 1990-1996, membru în Comisiile parlamentare de anchetă pentru evenimentele din 13-15 iunie 1990 şi din Decembrie 1989; membru în Comisiile parlamentare pentru Politică externă, Cercetarea abuzurilor şi Sănătate;
    _ din anul 1996 s-a retras din activitatea politică.
    _ Cărţi publicate:
    Medicale: Presopunctura (4 ediţii); Terapii naturale de vacanţă; Să ne tratăm fără medicamente (2 ediţii); Natura, un medic pentru toţi.
    Memorialistică: Anchetat, anchetator; Pe urmele adevărului (2 ediţii); Radiografii parlamentare. De vorbă cu Alexandru Bârlădeanu.
    _ În prezent locuieşte la Constanţa, sos. Mangaliei nr. 118, tel: 041/ 693577.
 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.