2% pentru MEMORIA
 Arhiva
 
 
Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej
Eugen Denize
 

-Câteva consideraţii -


    Lovitura de stat de la 23 august 1944, care urmărea scoaterea României din războiul purtat alături de Germania şi reinstaurarea democraţiei, organizată de regele Mihai I şi de principalele partide politice, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social-Democrat, la care a fost asociat şi Partidul Comunist, minuscul la acea dată, dar exponent al intereselor sovietice, nu a adus nici pacea, România trebuind să lupte împotriva foştilor săi aliaţi până la înfrângerea lor totală, şi nici democraţia mult aşteptată de întregul popor român. Răsturnarea lui Antonescu de la putere nu numai că nu a adus linişte şi pace poporului român, dar l-a aruncat într-o perioadă de anarhie generată de propulsarea Partidului Comunist de către forţele sovietice în prim planul vieţii noastre politice, ca şi de încercarea acestuia, reuşită în cele din urmă, de a prelua întreaga putere politică şi economică în ţară.
    Având în vedere faptul că după 23 august 1944, treptat, dar sigur, Partidul Comunist a devenit principala forţă politică din ţară, rămânând apoi unica forţă politică din România şi instaurând un regim totalitar copiat după modelul Uniunii Sovietice, considerăm necesar să prezentăm cititorilor câteva din principalele momente ale istoriei acestui partid, momente care explică poziţia şi acţiunile sale după ocuparea ţării de către armatele sovietice.
    Încă înainte de înfiinţarea Partidului Comunist, adepţii ideologiei sale au înţeles că soarta lor era strâns legată de aceea a bolşevicilor ruşi, care reuşiseră să preia puterea în urma loviturii de stat din 25 octombrie _ 7 noiembrie 1917. Comuniştii români, atâţia câţi erau, îşi dădeau seama că singura lor posibilitate de a cuceri puterea era cu ajutorul pe care li-l puteau oferi bolşevicii ruşi, ajutor în schimbul căruia ei erau gata să se subordoneze complet acestora, în dauna celor mai importante interese naţionale. Aceasta i-a plasat, de la început, pe poziţii subversive, antistatale şi antinaţionale, antiromâneşti în ansamblul lor.
    Un exemplu elocvent, credem noi, în sensul celor afirmate mai sus îl constituie scrisoarea pe care M.Gh. Bujor, membru în Comitetul de acţiune al Partidului Social-Democrat din România, cu sediul la Odesa, i-a trimis-o lui Leon Troţki, la acea dată comisarul poporului pentru Afacerile Externe al Rusiei sovietice, la 15 decembrie 1917, din Petrograd. Bujor îi scria lui Troţki despre faptul că la "...începutul lunii iulie (1917), noi am trimis Sovietului din Petrograd _ Secţia internaţională, un raport-apel în care noi am arătat situaţia internă a României, necesitatea şi posibilitatea unei lupte revoluţionare şi noi ne permiteam să cerem ajutor din partea democraţiei
    revoluţionare ruse, pentru a atinge acest scop." Cu alte cuvinte, Bujor dorea ca exact în momentul în care România se afla angajată în plină luptă împotriva forţelor germane, pe frontul din sudul Moldovei, ea să fie atacată pe la spate şi distrusă de forţele revoluţionare bolşevice. Trădarea intereselor naţionale ni se înfăţişează aici în toată hidoşenia ei. Dar pentru că acest lucru nu a fost posibil, bolşevicii fiind înfrânţi temporar chiar la ei acasă, acţiunea lui Bujor şi a tovarăşilor săi s-a limitat la înfiinţarea unui centru de organizare şi propagandă revoluţionară română la Odesa, care a răspândit, cu concursul soldaţilor ruşi, 85.000 de manifeste, din care 15.000 reprezentau chemările lui Lenin şi Troţki la pace. Era foarte puţin, Bujor o recunoştea deschis, dar lipsa mijloacelor i-a împiedicat să facă mai mult. În schimb, dată fiind situaţia foarte grea din acel moment a României, înfrântă de maşina de război germană, Bujor îi cerea, şi mai presant, ajutor lui Troţki: "Noi considerăm momentul politic şi social intern şi extern foarte favorabil pentru a începe în România lupta finală. Şi noi sperăm, în acelaşi timp, că apelul nostru va avea de această dată o cu totul altă soartă." Textul scrisorii lui M.Gh. Bujor dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, aşa cum consideră istoricul Gheorghe Buzatu, că, deşi nu trecuseră decât cu puţin peste 30 de zile de la victoria loviturii de stat bolşevice, comuniştii români "...îşi aflaseră deja naşii".
    Deveniţi mercenari ai puterii bolşevice, iar din martie 1919 ai Cominternului _ acel partid comunist mondial care avea drept scop subordonarea întregii planete faţă de interesele Rusiei sovietice _, comuniştii români a trebuit să fie plătiţi de aceasta până în 1944, când povara plăţii a trecut pe umerii poporului român. Astfel, un document provenind de la Biroul Sud al Cominternului din Harkov, din 2 martie 1920, arată că Secţia de propagandă Odesa solicitase, pentru luna iunie 1919, 40.000 de ruble pentru Basarabia şi 60.000 de ruble pentru restul României, iar pentru revoluţionarii români aflaţi la Odesa se cereau 20.000 de ruble. De asemenea, raportul pe luna iunie 1920 al Biroului Sud consemna plecarea în misiune în România a tovarăşilor Goldenberg, Rozenkranţ, Brigodirenko, Stăncescu şi Panaitescu, cu toţii dotaţi cu geamantane cu fund dublu şi cu materiale de propagandă. Sumele plătite erau: pentru Stăncescu, 12.000 de ruble sovietice şi 10.000 de ruble Romanov, pentru Goldenberg, 14.000 de ruble sovietice, 7.000 de ruble Romanov şi 3.000 de lei, iar pentru ceilalţi, 5.000 de ruble sovietice şi 7.000 de ruble Romanov. Tot în acest sens, trebuie să arătăm că reprezentantul Grupului comunist român, care a început să funcţioneze la Odesa imediat după terminarea primului război mondial, cunoscut sub pseudonimul "Baronul", a semnat de-a lungul anului 1919 zeci de chitanţe ce probau că primise de la delegatul Moscovei, un anume tovarăş Zalik, ajutoare însumând cu mult peste 500.000 de ruble sovietice, 30.000 de ruble ucrainiene, 4.800 de lei, 680 de leva şi 4.000 de coroane cehe. Ceva mai târziu, un anume activist Cosma emitea chitanţe atestând încasarea unor sume variabile pentru întreţinerea membrilor Partidului Comunist din România, anume 965 de dolari americani la 4 iunie 1925, 5.500.000 de coroane cehe la o dată neprecizată şi alte 360.000 la 1 iulie 1925. Răsplătirea comuniştilor români de către Moscova a continuat, aşa cum spuneam, până în 1944, în luna mai a acelui an F. Rabinovici primind 120 de ruble, M. Grinberg 180 de ruble, Vasile Luca 180 de ruble, M. Manole 225 de ruble şi aşa mai departe. Această subordonare faţă de interese străine a impus comuniştilor români metode şi mijloace de acţiune conspirative şi ilegale, chiar şi atunci când partidul lor s-a aflat în legalitate, precum şi adoptarea a numeroase pseudonime, ceea ce îngreunează foarte mult munca cercetătorului în acest domeniu.
    Pentru a-şi întemeia un partid propriu, comuniştii români au avut nevoie expresă de aprobarea Moscovei, fapt pentru care au trimis în Rusia, în toamna lui 1920, o
    delegaţie alcătuită din Gh. Cristescu, Constantin Popovici, Al. Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvani, Ioan Flueraş şi David Fabian. După discuţii îndelungate şi aprinse cu Zinoviev, Buharin şi chiar cu Lenin, primii patru membri ai delegaţiei au acceptat cele 21 de condiţii necesare pentru afilierea la Comintern, Flueraş fiind trimis înapoi în ţară, deoarece nu corespundea din punct de vedere ideologic, iar Fabian aflându-se într-o vizită prin Rusia Sovietică. Această acceptare a dus la scindarea Partidului Social-Democrat, în februarie 1921, scindare în urma căreia, la 8 mai al aceluiaşi an, a luat fiinţă Partidul Socialist Comunist ca secţie română a Internaţionalei Comuniste. Pentru că primul Congres al Partidului a fost întrerupt de intervenţia poliţiei, la 12 mai 1921, lucrările sale au fost reluate la Ploieşti, la începutul lunii octombrie a anului 1922. În noaptea de 3 spre 4 octombrie a fost adoptat Statutul Partidului Comunist din România, noua denumire a sa, care se va menţine până în octombrie 1945. Primul punct al Statutului prevedea că: "Partidul Comunist din România este o secţiune a Internaţionalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaţionalei căreia îi aparţine". La punctul al doilea se arăta că: "Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaţionalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toţi membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale partidului comunist."
    În felul acesta, Rusia sovietică îşi crea o agentură fidelă în România, iar mişcarea muncitorească din ţara noastră primea o puternică lovitură pe plan politic, Partidul Social-Democrat destrămându-se în mai multe grupări şi nereuşind să joace un rol în viaţa politică pe măsura electoratului său potenţial.
    Până la sfârşitul celui de al doilea război mondial însă, P.C.d.R. s-a aflat permanent la periferia vieţii politice româneşti. Identificarea partidului cu doctrinele comuniste şi ameninţarea pe care o reprezenta Uniunea Sovietică la adresa României l-au lipsit de orice sprijin popular. Din cei 45.000 de membri câţi avea Partidul Social-Democrat înainte de sciziune, P.C.d.R. a mai rămas doar cu 2.000 în 1922. Acceptarea tezelor Cominternului cu privire la dezmembrarea statului român, susţinute public de către comunişti, şi eşecul tratativelor româno-sovietice de la Viena, din martie-aprilie 1924, au condus la trecerea în ilegalitate a partidului la data de 11 aprilie 1924. Răspunsul Uniunii Sovietice nu s-a lăsat aşteptat prea mult, aceasta formând, în vara anului 1924, dincolo de Nistru, o Republică Sovietică Autonomă Moldovenească, iar în septembrie provocând revolta de la Tatar Bunar, sprijinită de comuniştii români, mai ales de cei din Basarabia.
    Trecerea în ilegalitate a P.C.d.R. a făcut ca activitatea sa să se desfăşoare mai mult în exteriorul decât în interiorul ţării. Următoarele sale congrese s-au desfăşurat în străinătate, la Viena (1924), Harkov (1928) şi Moscova (1931), şi au dus la eliminarea tuturor celor care mai îndrăzneau să se opună indicaţiilor Cominternului, printre care s-a numărat şi primul secretar general al partidului, Gheorghe Cristescu, eliminat în 1924 sub acuzaţia de naţionalism. De remarcat că el, Gheorghe Cristescu, a fost singurul român dintre secretarii generali pe care i-a avut Partidul Comunist până în 1944. Următorii secretari generali ai partidului au fost numai străini, şi anume: Elek Köblös, maghiar, între 1924 şi 1928; Vitali Holostenko, ucrainean, între 1928 şi 1931; Alexandru Ştefanski (Gorun), polonez, între 1931 şi 1934; Eugen Iacobovici, evreu, între 1934 şi 1936; Boris Ştefanov, bulgar, între 1936 şi 1940; Miklos Goldberger, evreu, în 1940; şi Ştefan Foriş, evreu ungur, între 1940 şi 1944.
    Această situaţie de la vârful partidului s-a reflectat şi asupra bazei sale. Fiind un partid antiromânesc, din puţinii săi membri, românii reprezentau în anii '30 doar o minoritate de 23%, în timp ce maghiarii erau în proporţie de 26%, evreii de 18%, ruşii şi ucrainenii de 10%, la fel ca şi bulgarii, tot 10%. Caracterul antinaţional al partidului a făcut ca şi numărul membrilor săi să fie foarte scăzut până la 23 august 1944. Astfel, în 1922 existau 2.000 de membri de partid, în 1925 erau 1.661, în 1926, 1.500, în 1927 abia 300, în 1928, 500, în 1929, 461, în 1930, 700, în 1936,
    1083, iar în 1937, 1633. În perioada celui de-al doilea război mondial, efectivele P.C.d.R. erau, după însemnările lui Boris Ştefanov, cuprinse între 2500 şi 2800 de membri.
    P.C.d.R., prin acceptarea condiţiilor de afiliere la Internaţionala Comunistă, devenea în mod automat nu numai un prizonier ideologic al Cominternului, cum era cazul, de altfel, cu toate celelalte partide comuniste recent înfiinţate. Comuniştii români, ale căror interese încep să se confunde cu interesele Moscovei, pe care au obligaţia să le apere, mai aveau obligaţia, în noua lor calitate, să militeze nu numai împotriva orânduirii sociale existente, ci şi împotriva intereselor statale ale României. Această poziţie, de trădare a intereselor naţionale, este foarte clar expusă în apelul lansat la 3 februarie 1922 şi intitulat Către muncitorii şi tovarăşii din toată ţara, precum şi în informaţiile pe care comuniştii români le furnizau centrului de la Moscova, informaţii descoperite şi publicate de istoricul Gheorghe Buzatu. Astfel, documentele P.C.d.R. aflate la Moscova cuprind rapoarte cu privire la situaţia partidului, scrisori despre România, un raport al lui Boris Ştefanov despre demisia guvernului Tătărescu, diferite alte informaţii despre România, despre situaţia din ţară. În 1941 documentele comuniştilor români se referă la situaţia din ţară, la situaţia generală şi la situaţia specifică din anumite zone, la activitatea organelor locale ale puterii de stat, la aprovizionarea populaţiei, la ajutorul ce putea fi acordat armatelor sovietice. Anterior, în 1940, după cotropirea Basarabiei de către sovietici, P.C.d.R. a publicat un Manifest entuziast, în care se vorbea de Basarabia eliberată, de fericita Basarabie, unde "... Armata Roşie a pus capăt jugului greu al imperialiştilor români".
    Toate aceste documente dovedesc în ce strânsă măsură activitatea comuniştilor români, prin intermediul Cominternului, era legată de Moscova, ale cărei interese ei le reprezentau, de fapt, în România. Documentele dovedesc amploarea activităţii trădătoare a comuniştilor români, simple unelte la îndemâna Kremlinului în toată perioada cuprinsă între 1918 şi 1944. P.C.d.R. nu numai că a acţionat împotriva regimului social-politic existent în România, dar a militat, în ajunul celui de-al doilea război mondial, pentru desfiinţarea graniţelor României Mari, prin proclamarea dreptului la autodeterminare al locuitorilor unor provincii istorice precum Basarabia şi Bucovina, şi înglobarea lor în Uniunea Sovietică. P.C.d.R. în ilegalitate nu era altceva, aşa cum consideră Vladimir Tismăneanu "... decât o coloană a cincea, instrumentul capital al propagandei sovietice în România". În timpul războiului, P.C.d.R. a acţionat ca instrument al politicii imperialiste şi al răspândirii şi introducerii în România a ideologiei Kremlinului şi ca oficină de spionaj la ordinele şi la discreţia serviciilor secrete moscovite, N.K.V.D. şi G.R.U. Comuniştii au întreprins operaţiuni informative, de diversiune şi sabotaj, au răspândit manifeste cu conţinut antinaţional, au făcut propagandă radiofonică de la Moscova împotriva ţării, au dus muncă de lămurire între prizonierii de război.
    În ceea ce priveşte politica trădătoare şi antinaţională a P.C.d.R., trebuie să mai reţinem şi faptul că cei mai de seamă lideri comunişti români ai anilor '20 _ '50 au fost recrutaţi ori s-au pus la dispoziţia serviciilor secrete sovietice, remarcându-se după 23 august 1944 în acţiunea de sovietizare a României. Dintre aceştia putem aminti pe Ana Pauker, Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza şi alţii.
    În ciuda acestei totale subordonări faţă de puterea de la Moscova, P.C.d.R. nu a fost nici el scutit de marile epurări din anii 1936_1938, când au fost lichidaţi activişti de seamă, precum Elek Köblös, Marcel Pauker, Al. Dobrogeanu-Gherea, Elena Filipovici, David Fabian, Al. Bădulescu, Ecaterina Arbore, Timotei Marin, Eugen Rozvani, I. Dicescu, Imre Aladar, Petre Zisu, Marcel Leonin, D. Grofu şi mulţi alţii.
    Lovitura de stat de la 23 august 1944 a propulsat P.C.d.R., acest partid de trădători, în prim planul vieţii politice româneşti, tocmai pentru că URSS a devenit
    factorul hotărâtor în România. Întreaga evoluţie viitoare a ţării va fi hotărâtă de acest fapt, România fiind ruptă de Occident şi aruncată din nou, ca de atâtea alte ori în istoria ei, în braţele unui imperiu oriental, ale unui imperiu de stepă, condus de un sistem de valori economice, sociale, politice, morale, culturale şi aşa mai departe, cu totul diferite de cele care au stat la baza statului român modern.
    Comportamentul ocupanţilor sovietici s-a caracterizat prin aceeaşi barbarie ca cel al ocupanţilor turci şi tătari din trecut. Astfel, între 23 august şi 12 septembrie 1944, dată la care a fost semnat armistiţiul, armatele sovietice au făcut prizonieri peste 130.000 de militari români şi au scos din ţară bunuri în valoare de 2 miliarde de dolari americani. În perioada 23 august _ 31 decembrie 1944, Inspectoratul de jandarmi Iaşi a constatat pe teritoriul a 6 judeţe, Bacău, Fălciu, Iaşi, Neamţ, Roman şi Vaslui, următoarele fapte ale soldaţilor sovietici: 61 de agresiuni contra jandarmilor soldate cu 3 morţi, 3399 devastări, 10.065 vehicule confiscate, 97.360 animale confiscate, dintre care 8.169 cai, 10.452 boi şi vaci, 60.864 oi, 7.615 porci şi 10.220 păsări, 35.000 de tone de cereale luate, 110 persoane ucise şi 53 grav rănite. La începutul lunii octombrie 1944, dorind să-şi stabilească o bază militară la Craiova cu scopul de a sprijini armata populară de eliberare a Iugoslaviei, sovieticii au luat drastice măsuri, printre care şi confiscarea unor bunuri materiale. Astfel, la 12 octombrie, Ivan A. Serov, comisar adjunct al Afacerilor Interne al URSS, raporta lui Lavrenti P. Beria, comisarul poporului pentru Afacerile Interne al URSS, că, din ordinul sovieticilor, Siguranţa română a arestat în total 55 de persoane cu orientări antisovietice, printre care se numărau comandantul garnizoanei române, locotenent-colonel Buzia, prefectul judeţului, general de divizie în rezervă Petrescu, directorul biroului Siguranţei, Pârvulescu, şeful poliţiei, Vlasia, primarul oraşului, general de divizie în retragere Popescu. De asemenea, fuseseră ridicate şi predate 90 de arme de foc cu ţevi ghintuite, peste 800 de aparate de radio, fuseseră sechestrate 12 automobile deţinute ilegal, 17 camioane de producţie sovietică aflate la dispoziţia unităţilor române, fuseseră retrase din circulaţia oraşului Craiova şi expediate la Odesa 7 troleibuze, 7 tramvaie, stâlpi de fontă, cablu electric şi statui de bronz luate de români din URSS. În oraş au fost desfăşuraţi 2.000 de ostaşi din trupele N.K.V.D., plasaţi în zonele principale, pentru introducerea regimului militar sever, iar 250 de soldaţi formau rezerva de intervenţie în cazuri speciale.
    De fapt, Comisia Aliată (Sovietică) de Control din România, condusă de mareşalul Rodion I. Malinovski şi având ca locţiitori, pe rând, pe generalul-locotenent V.P. Vinogradov şi pe generalul-colonel Ivan Z. Susaikov, a devenit organul de conducere sovietică în România, adevărata deţinătoare a puterii în ţară. Această poziţie a fost consolidată din punct de vedere militar prin reducerea forţelor poliţiei române, la 2 octombrie 1944, de la 18.000 la 12.000 de oameni, iar la 26 octombrie şi a armatei române din interior, de la 13 divizii complete la 3 divizii cu efectiv redus, în total 10.000 de oameni. De asemenea, efectivele de grăniceri şi jandarmi au fost reduse de la 74.086 la 58.018 oameni. În ansamblu, forţele armate române au fost reduse, de la 419.000 de oameni în mai 1945, la doar 136.000 de oameni în decembrie 1947. În schimb, numărul trupelor sovietice staţionate în România a crescut de la 80.000, la 8 mai 1945, la 615.000, la 1 martie 1946. Deşi, treptat, numărul lor a scăzut (400.000 la 1 iunie 1946 şi 240.000 la 1 noiembrie 1946), ele au reprezentat elementul esenţial în desfăşurarea evenimentelor politice şi de altă natură ce au avut loc în ţara noastră.
    Sovieticii, prin intermediul P.C.d.R., devenit Partidul Comunist Român la conferinţa din octombrie 1945, au introdus în România sistemul comunist cu ideologia sa, după care au transformat ţara într-o anexă a imperiului lor.
    În ceea ce priveşte comunizarea României, începuturile acestui proces au loc în intervalul 23 august 1944 _ 30 decembrie 1947. Datorită sprijinului sovietic _ politic, diplomatic şi, mai ales, militar _ comuniştii au reuşit să provoace eşecul revenirii la democraţie a României şi, la 6 martie 1945, să pună mâna pe puterea executivă, prin formarea guvernului dr. Petru Groza. Asaltul politic a continuat prin preluarea puterii legislative, ca urmare a falsificării alegerilor din 19 noiembrie 1946, şi s-a încheiat, la 30 decembrie 1947, prin alungarea regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române. În această perioadă, toate partidele politice au fost eliminate, ultimul dintre ele, Partidul Social-Democrat, fiind înghiţit de comunişti la congresul de fuziune din 21 _ 23 februarie 1948, în urma căruia a rezultat Partidul Muncitoresc Român, denumire sub care se va ascunde Partidul Comunist până în vara lui 1965. De asemenea, Poliţia, Jandarmeria, Siguranţa generală, Serviciul Special de Informaţii au fost infiltrate de sovietici care, după 6 martie 1945, înfiinţează Brigada Mobilă Specială, embrionul viitoarei Securităţi, şi declanşează o represiune generală nemaiîntâlnită în istoria ţării, represiune ce va dura aproape două decenii şi va schimba faţa României.
    Fiecare pas politic spre comunism s-a reflectat şi în domeniul economiei. Astfel, la câteva zile de la instalare, guvernul Petru Groza a efectuat reforma agrară din 23 martie 1945 prin care au fost expropriate 1.468.000 ha, din care 1.109.000 au fost date în proprietate ţăranilor, iar restul au fost trecute la rezerva de stat. Cu ocazia reformei s-au confiscat 3130 tractoare, 1276 pluguri de tractor, 682 locomobile, 1274 batoze pentru cereale, 1031 secerători-legători, 1100 secerători simple şi a fost desfiinţată clasa moşierimii. "După victoria" în alegerile din 19 noiembrie 1946, puterea comunistă a etatizat Banca Naţională, la 1 ianuarie 1947, după care, la 15 august al aceluiaşi an, a efectuat o reformă monetară prin care erau deposedaţi toţi proprietarii de capital.
    În acei ani, pe lângă obligaţiile economice pe care România le avea faţă de URSS ca urmare a convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, puterea comunistă a înfeudat ţara şi mai mult faţă de interesele sovietice. Astfel, la 8 mai 1945 a fost semnat un acord comercial cu Uniunea Sovietică prin care se înfiinţau sovromurile. Pe această cale au luat fiinţă Sovrompetrol, Sovromtransport, Sovrommetal, Societatea de transporturi aeriene româno-sovietice T.A.R.S., Sovromlemn, Banca Sovieto-Română, Societatea Anonimă Sovrombanc. Timp de aproape un deceniu, până la desfiinţarea lor între 1954 şi 1956, aceste sovromuri au fost principala modalitate prin care Uniunea Sovietică a exploatat economic România, aproape întregul surplus economic al ţării luând calea Răsăritului. În 1947 situaţia economică a României era dezastruoasă, la aceasta adăugându-se despăgubirile pe care le avea de plătit faţă de URSS şi care se ridicau la 1.195 milioane dolari, dintre care 75 milioane pentru întreţinerea armatelor, 300 milioane despăgubiri propriu-zise, 470 milioane restituiri, 200 milioane reîntregiri în drepturi şi 50 milioane cu alte destinaţii.
    Această nemiloasă exploatare la care era supusă România s-a reflectat dureros în nivelul de trai al populaţiei. Astfel, indicele preţurilor în Bucureşti a crescut de la 100 în 1943 la 2.712 în martie 1945, deci de peste 27 de ori, iar în 1946 preţul cărnii a crescut cu 400%, al cartofilor cu 800%, al pâinii şi al fasolei cu 1000%. Toate acestea nu puteau împiedica însă drumul victorios al comuniştilor spre acapararea totală a puterii.
    În acea perioadă un rol important în desfăşurarea evenimentelor din România l-a avut Transilvania de nord-vest, teritoriu pe care sovieticii, cum ei înşişi o recunosc, l-au folosit ca pe un mijloc de presiune şi şantaj asupra guvernelor de la Bucureşti, până la 6 martie 1945. Astfel, la 26 decembrie 1944, A.J. Lavrentiev, comisarul
    poporului pentru Afaceri Externe al R.S.S.F. Ruse, îi scria lui Vâşinski, arătându-i că, la cererea guvernului român de a se introduce administraţia românească în Transilvania de Nord, guvernul sovietic a declarat, prin Comisia Aliată de Control, că problema termenului şi modalităţilor de instalare în Transilvania de nord a organelor administrative româneşti se află într-o legătură indisolubilă cu problema îndeplinirii Convenţiei de armistiţiu. În concepţia lui Lavrentiev şi, prin urmare, a autorităţilor sovietice "... problema remiterii către România a Transilvaniei de Nord trebuie să servească drept cea mai importantă pârghie pentru influenţarea guvernului român, nu numai în domeniul îndeplinirii obligaţiilor economice din Convenţia de armistiţiu, dar şi în domeniul promovării politicii sale interne şi externe". Semnificativ în ceea ce priveşte acest obiectiv al politicii sovietice în România este răspunsul pe care l-au dat comuniştii români, principalii lui beneficiari. Exponenţii Frontului Naţional Democrat din nordul Transilvaniei, organizaţie creată de comunişti la 12 octombrie 1944, au manifestat o clară tendinţă de transformare a zonei într-o autonomie, tendinţă care ar fi dus la ruperea acestui teritoriu din trupul ţării. Pentru comunişti, orice mijloc era bun dacă el putea să ducă la acapararea totală a puterii.
    Dar politica sovietică în România, eliberată de orice obstacol după încheierea Tratatului de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, este exprimată cel mai bine de o directivă specială adresată, de centrul N.K.V.D. din Moscova, filialei sale din Varşovia, la data de 2 iunie 1947, atunci când Stalin hotărâse grăbirea procesului de sovietizare şi comunizare a ţărilor ocupate de Armata Roşie, ca răspuns la planul Marshall şi la evidenta hotărâre a americanilor de a rămâne în Europa. Deşi documentul (Vezi şi Memoria nr. 8, pag. 76-82.) se referă la Polonia, este evident că datele cuprinse în el au în vedere toate ţările din sfera sovietică de influenţă de pe continentul nostru, sferă în care se încadra şi România. Expunerea prevederilor cuprinse în acest document considerăm că va fi pe deplin lămuritoare pentru cititori în privinţa obiectivelor urmărite de ocupantul sovietic.
    N.K.V.D. interzicea primirea pe teritoriul ambasadelor sovietice a autohtonilor contactaţi ca informatori. Întâlnirea cu aceşti oameni trebuia organizată de serviciul special desemnat în acest scop şi putea avea loc doar în locuri publice. Informaţiile erau preluate de către ambasadă prin organele serviciilor speciale. Se cerea ca între soldaţii sovietici şi populaţia civilă să nu aibă loc legături de nici un fel. Trebuia realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, avându-se grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor secrete sovietice. De la conducătorii de plase în sus, în poziţii de conducere se vor repartiza oameni cu care sunt de acord serviciile secrete sovietice. Pentru fiecare congres, indiferent de natura lui, se vor pregăti oameni noi şi doar cei agreaţi de serviciile secrete sovietice. Persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure de popularitate li se va acorda o atenţie deosebită, iar în cazul în care se opun colaborării nu li se vor da posturi ierarhice superioare. Funcţionarii de stat, în afara celor din Securitate şi din industria minelor, trebuiau să aibă salarii mici, mai ales în domeniul sănătăţii, justiţiei, precum şi cei care deţineau funcţii de conducere. În toate organele de guvernământ şi în majoritatea uzinelor, trebuiau să existe oameni care să conlucreze cu serviciile speciale sovietice, fără ştirea organelor administrative locale. Presa autohtonă nu trebuia să transmită date cu privire la calitatea şi sortimentul mărfurilor ce se livrau sovieticilor. Autorităţile locale nu puteau emite acte doveditoare a proprietăţii asupra pământului, ci doar acte care arătau calitatea de lot dat în folosinţă (deci nu de proprietate). Gospodăria particulară trebuia să fie făcută nerentabilă, după care urma să înceapă colectivizarea. În cazul în care intervenea o rezistenţă mai mare, trebuia redusă împărţirea mijloacelor de producţie, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici pe această
    cale nu se ajungea la rezultatele scontate, trebuia făcut ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin import. Trebuia făcut în aşa fel încât hotărârile şi ordinele cu caracter juridic, economic sau organizatoric să fie nepunctuale. Autoconducerea din uzine nu putea exercita nici o influenţă asupra activităţii concrete din acestea. Ea acţiona doar pentru punerea în practică a hotărârilor. Sindicatele nu aveau dreptul de a se împotrivi conducerii. Ele trebuiau să fie ocupate cu alte probleme, precum organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii şi împrumuturi, programe culturale şi distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere şi decizii ale conducerii politice.
    În ceea ce priveşte activitatea de conducere, urma ca numai acei conducători care rezolvau impecabil problemele cu care fuseseră însărcinaţi şi care nu le analizau, depăşind cadrul activităţii lor, să fie avansaţi. În legătură cu activitatea "băştinaşilor", purtători ai unor funcţii de partid, de stat sau administrative, trebuiau create asemenea condiţii ca aceştia să fie compromişi în faţa angajaţilor, astfel încât să devină imposibilă întoarcerea lor la anturajul iniţial. Cadrelor militare autohtone li se puteau încredinţa poziţii de răspundere în locuri unde deja erau plasaţi oamenii serviciilor speciale sovietice. În cazul fiecărei acţiuni armate şi cu ocazia tragerilor, cantitatea muniţiilor trebuia controlată permanent şi cu seriozitate, indiferent de tipul de armă. Trebuia ţinut sub observaţie fiecare laborator şi institut de cercetare. Era permisă doar realizarea acelor invenţii cu aplicabilitate în domeniul minelor sau cele care aveau indicaţiile speciale sovietice. Nu se puteau realiza invenţii care ar asigura creşterea producţiei de produse finite şi, paralel cu aceasta, scăderea producţiei şi a extragerii de materii prime, sau care ar împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă o invenţie devenea cunoscută, trebuia organizată vânzarea acesteia în străinătate. Documentele cuprinzând date cu privire la valoarea şi descrierea invenţiei nu se publicau.
    Punctualitatea transporturilor trebuia perturbată. În uzine trebuiau iniţiate diferite şedinţe şi conferinţe profesionale, trebuiau notate propunerile şi observaţiile ce fuseseră expuse, respectiv autorii acestora. Trebuiau popularizate discuţiile cu muncitorii care se ocupau de probleme actuale legate de producţie, respectiv cele care criticau trecutul şi problemele locale, dar nu trebuiau înlăturate cauzele fenomenelor în discuţie. Trebuia acordată o mare atenţie să nu existe reţele de apă nelegate la reţeaua principală în cartierele în curs de reconstrucţie sau nou construite. Canalele vechi neracordate şi fântânile trebuiau lichidate sistematic pe parcurs. Reconstrucţia obiectivelor industriale şi construcţia celor noi trebuia făcută avându-se în vedere ca materialele reziduale să fie dirijate în depozitele de apă ce ar putea folosi drept rezerve de apă potabilă. În oraşele reconstruite sau nou construite nu se admiteau în locuinţe spaţii excedentare, care ar fi putut folosi la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a animalelor sau la depozitarea rezervelor de alimente. Întreprinderile proprietate personală şi industriaşii trebuiau să primească doar astfel de materii prime şi utilaje care să împiedice producţia de calitate. Preţul acestor mărfuri trebuia să fie mai mare decât preţul produselor similare ale întreprinderilor de stat. Trebuia facilitată extinderea proprietăţii de stat la cel mai înalt grad în toate domeniile. Era admisă criticarea activităţii organelor administrative, dar nu se admitea scăderea numerică a personalului şi nici funcţionarea lor normală. Trebuia împiedicată buna aprovizionare a pieţei interne. Trebuia provocată o antipatie generală împotriva bisericilor. Era necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al educaţiei religioase, dar şi ceremoniile de înmormântare.
    Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi, trebuiau să fie înlăturaţi profesorii care se bucurau de popularitate, locurile lor urmând să fie ocupate de oameni numiţi "de sus". Trebuia redusă cantitatea de material documentar, iar în licee trebuia oprită predarea limbilor latină şi greacă veche, a filosofiei generale, a logicii şi geneticii. Cu ocazia predării istoriei, nu trebuia amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele ţării, ci trebuia arătată mişelia regilor şi lupta poporului asuprit. În şcolile de specialitate trebuia introdusă specializarea îngustă. Trebuiau organizate acţiuni cu caracter artistic sau sportiv care să celebreze lupta "băştinaşilor" împotriva cotropitorilor, exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii, şi care să popularizeze lupta pentru socialism.
    Centrul N.K.V.D. de la Moscova cerea să se aibă grijă de construcţia şi reconstrucţia drumurilor, podurilor, a căilor şi reţelelor de legătură, astfel ca, dacă ar fi fost nevoie de o intervenţie armată, locul rezistenţei sau al concentrării forţelor reacţionare să fie accesibil din toate părţile. Reprezentanţii opoziţiei politice trebuiau arestaţi sau prelucraţi aceia care se bucurau de stima populaţiei "băştinaşe". Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa claselor, trebuiau lichidaţi prin aşa-numite "întâmplări neprevăzute" sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. Trebuia, de asemenea, împiedicată reabilitarea celor condamnaţi în procese publice. Dacă această reabilitate devenea inevitabilă, ea se admitea doar cu condiţia ca respectivul caz să fie considerat o greşeală judecătorească. Procesul nu trebuia reluat, iar pricinuitorii judecăţii greşite nu trebuiau convocaţi. Conducătorii numiţi de partid care, prin activitatea lor, produceau pierderi sau trezeau nemulţumirea angajaţilor, nu trebuiau chemaţi în judecată. În cazuri extreme erau rechemaţi din funcţie, fiind apoi numiţi în posturi similare sau superioare. La sfârşit, trebuiau puşi în funcţii de conducere şi ţinuţi în evidenţă cu rol de cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare. Trebuiau aduse la cunoştinţa publicului procesele acelor persoane cu poziţie de conducere, în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, învăţământului, care erau învinuite de atitudine împotriva poporului, socialismului, industrializării, pentru a se atrage atenţia maselor populare. Cei care lucrau în diferite funcţii trebuiau să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai slabă pregătire profesională, necalificaţi. Trebuia ca în facultăţi să ajungă cu prioritate cei care proveneau din cele mai joase categorii sociale şi care nu erau interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă.
    Cu unele mici modificări specifice fiecărei ţări, acest document N.K.V.D. a fost aplicat în întregul imperiu sovietic, deci şi în România. Dovada o constituie tocmai faptele şi acţiunile comuniştilor români, care au pus în practică cele mai multe dintre prevederile documentului. Nu întâmplător istoricul Florin Constantiniu constată că în toate împrejurările şi în toate domeniile, de la economie la ideologie, conducerea Partidului Muncitoresc Român a aplicat obedient directivele sovietice şi, în multe cazuri, a făcut chiar exces de zel pentru a-şi dovedi fidelitatea faţă de stăpânii de la Kremlin. Din această cauză, consideră politologul Vladimir Tismăneanu, comunismul român a fost, de la bun început şi fără întrerupere, o întreprindere malefică. El a servit unor scopuri barbare şi a făcut-o cu metode barbare.
    Evident, această politică de subordonare completă a ţării faţă de Uniunea Sovietică, de distrugere sistematică a elitelor româneşti şi a valorilor tradiţionale ale poporului nostru, a putut fi aplicată cu succes şi datorită contextului politic internaţional creat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Istoriografia românească şi majoritatea opiniei publice româneşti a considerat şi consideră că o mare parte de vină pentru această situaţie revine puterilor occidentale, mai ales Statelor Unite ale Americii şi Marii Britanii, care au asistat pasive la moartea democraţiei şi la instaurarea comunismului în Europa de răsărit, nu au întreprins nimic consistent pentru a opri tăvălugul sovietic în această parte de lume.
    Pasivitatea anglo-americanilor este evidentă pentru toată lumea şi ea nu mai necesită nici o demonstraţie. Este clar că cele două mari democraţii au făcut mult prea puţin pentru a apăra Europa de răsărit de ameninţarea sovietică. Dar istoricul nu trebuie niciodată să se mulţumească cu simpla constatare a unor realităţi. El trebuie să găsească şi să explice cauzele care au condus la acea realitate.
    Astfel, Uniunea Sovietică, adică Stalin, considera că cel de-al doilea război mondial nu semăna cu cele din trecut. Tiranul de la Kremlin îi declarase în 1944 lui Milovan Djilas, unul dintre conducătorii comuniştilor iugoslavi şi viitor disident, că "... cine ocupă un teritoriu îşi impune şi propriul său sistem social."
    Marea Britanie, condusă de Churchill, se afla, în schimb, la capătul puterilor, era epuizată din punct de vedere economic şi militar, fapt care va provoca destrămarea rapidă a uriaşului său imperiu colonial, mai presus de orice, ea se temea că la sfârşitul războiului americanii îşi vor retrage toate trupele din Europa, la fel cum procedaseră la sfârşitul primului război mondial, lăsând astfel continentul pradă sovieticilor pe care nimeni nu-i putea opri din punct de vedere militar. În aceste condiţii este de înţeles de ce Churchill a preferat o înţelegere cu Stalin şi nu o confruntare pe care singur nu o putea susţine. La 9 octombrie 1944, aflat la Moscova, el i-a propus lui Stalin o împărţire a sferelor de influenţă din Europa centrală şi de sud-est, împărţire în urma căreia România intra în sfera sovietică în proporţie de 90%.
    În ceea ce priveşte Statele Unite ale Americii, ele se aflau la sfârşitul unui război victorios, forţele lor armate erau destul de obosite şi lipsite de dorinţa de a începe imediat un alt război, Europa de răsărit era un teritoriu îndepărtat unde interesele americane erau prea puţine şi lipsite de importanţă, ca să nu mai spunem că o parte din ţările de aici, Bulgaria, România şi Ungaria, le fuseseră inamice în timpul războiului. Opinia publică americană nu ar fi înţeles şi nu ar fi aprobat o confruntare deschisă cu Uniunea Sovietică în asemenea condiţii, mai ales că această ţară contribuise decisiv la înfrângerea Germaniei hitleriste.
    Apetitul teritorial al Uniunii Sovietice era însă prea evident pentru ca anglo-americanii să nu reacţioneze în nici un fel. Reacţia lor, care a dus la salvarea Finlandei, Greciei, Iranului, iar mai târziu a Austriei, a provocat războiul rece, care după 45 de ani se va încheia cu destrămarea şi desfiinţarea Uniunii Sovietice şi cu eliberarea ţărilor captive, printre care şi România.
    Până atunci însă, teroarea din Uniunea Sovietică a cuprins întreaga lume comunistă, printre care şi România. Peste 1.000.000 de români au trecut prin închisorile politice comuniste, numărul celor care şi-au pierdut viaţa fiind mare, dar greu de precizat în actualul stadiu al cercetărilor. Instaurarea monolitismului politic, o dată cu proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, a fost urmată de un adevărat asalt al comuniştilor asupra societăţii româneşti, de un potop de măsuri vizând realizarea modelului sovietic. Astfel s-a înfăptuit naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport (11 iunie 1948), s-a instituit planificarea centralizată a economiei (1 iulie 1948), s-a reorganizat învăţământul după model sovietic (3 august 1948), au fost create staţiunile de maşini şi tractoare în agricultură _ S.M.T. (7 octombrie 1948), au fost expropriate moşiile de 50 de hectare rămase în urma reformei agrare din 23 martie 1945 (2 martie 1949), cu o suprafaţă totală de 342.319 ha, s-a hotărât începerea colectivizării agriculturii (3 _ 5 martie 1949), s-au naţionalizat farmaciile (2 aprilie 1949), s-au înfiinţat Securitatea (30 august 1948), miliţia (23 ianuarie 1949) şi trupele
    de securitate (17 februarie 1949), s-a declanşat o represiune fără precedent împotriva poporului român (fenomenul Piteşti, canalul Dunăre-Marea Neagră), a fost naţionalizată o mare parte a fondului de locuinţe (20 aprilie 1950), s-a introdus munca forţată prin noul Cod al Muncii (30 mai 1950), s-a realizat o nouă împărţire teritorial-administrativă a ţării în regiuni şi raioane (23 iulie 1950), a fost epurat Partidul Muncitoresc Român, fiind excluşi peste 192.000 de membri (noiembrie 1948 _ mai 1950), au fost adoptate două Constituţii ale R.P.R. după model sovietic (1948 şi 1952) şi multe altele pe care nu mai considerăm necesar să le reamintim aici.
    Pe plan intern, politica promovată de Partidul Muncitoresc Român a avut ca rezultat o accelerare a industrializării, dar cu un preţ foarte mare plătit de întregul popor român. Abia la 28 decembrie 1954 au fost desfiinţate cartelele la produsele de strictă necesitate, iar nivelul de viaţă a crescut foarte lent, mult mai lent decât în ţările aflate în afara imperiului sovietic. Politica P.M.R. s-a bazat pe deposedarea de avere a celor care aveau proprietăţi, primele victime fiind moşierii, burghezia în totalitatea ei şi ţărănimea care, până în 1962, şi-a păstrat numai în zonele de deal şi de munte pământurile dobândite în urma reformelor agrare anterioare. Dintr-un popor de proprietari mari, mijlocii, dar, mai ales, mici, poporul român a fost transformat într-un popor de funcţionari şi muncitori, toţi depinzând de bugetul de stat.
    Pe plan social, comuniştii au reuşit să construiască o clasă mijlocie care, spre deosebire de cea similară din ţările cu o economie de piaţă, avea un caracter parazitar. Ea era alcătuită din anumite categorii, precum militarii şi membrii aparatului de represiune, activiştii de rang inferior, intelectualitatea tehnică şi o bună parte a celei umaniste, intelectualitate constituită din fii de ţărani şi muncitori, formând tehnocraţia şi aparatul ideologic al noului regim, membrii aparatului birocratic de la nivel local, muncitorii calificaţi. Toate aceste categorii se bucurau de anumite privilegii (asistenţă medicală şi educaţie gratuite, locuinţe cu chirii foarte mici, concedii de odihnă la preţuri reduse, locuri de muncă şi salarii stabile) cu condiţia de a servi regimul, de a-i fi fidele şi de a-l apăra. Iniţiativa acestei clase de mijloc socialiste era nulă, ea aşteptând ca, în schimbul sprijinirii regimului, să beneficieze de o bucată cât mai mare din bugetul de stat. În rest, societatea era formată din aşa-numita nomenclatură, clasa conducătoare care se bucura de toate privilegiile, şi dintr-o categorie de dezmoşteniţi ai comunismului, moşieri, foşti proprietari de diferite categorii, urmaşii acestora, ţărani deposedaţi de pământ ca urmare a colectivizării, intelectuali de care regimul avea puţină nevoie sau care nu doreau să-l servească, muncitori necalificaţi şi alţii, care cu toţii duceau o viaţă de chin.
    Din punct de vedere politic, monolitismul nu a adus decât o linişte aparentă. În rândurile Partidului Muncitoresc Român, deşi din 1945 Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost recunoscut ca fiind numărul unu, lupta pentru putere a fost permanentă, uneori luând chiar forme sângeroase, de vendetă. Astfel, în 1944 au fost înlăturaţi din fruntea Partidului Ştefan Foriş şi Remus Kofler, în 1948 a venit rândul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1952 cel al Anei Pauker, al lui Vasile Luca şi Teohari Georgescu, în 1957 cel al lui Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu, iar în 1958 a fost îndepărtat Constantin Doncea. Unii dintre aceştia (Ştefan Foriş, Remus Kofler, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Vasile Luca) au fost asasinaţi cu sânge rece, iar altora li s-a pierdut urma prin închisorile comuniste. În ansamblu însă, puterea lui Dej a tins să crească necontenit, după 1958 el devenind stăpânul absolut al Partidului şi al ţării până la moartea sa, survenită la 19 martie 1965.
    În ceea ce priveşte politica externă a României din acea perioadă, ea a fost subordonată în întregime intereselor Uniunii Sovietice, cel puţin până în primii ani ai deceniului al şaptelea. România a refuzat planul Marshall, iar P.C.R. a participat la punerea bazelor Biroului Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, în
    septembrie 1947, lângă Varşovia (Cominform). În 1949, România a fost membru fondator al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), iar în 1955 al Tratatului de la Varşovia, organizaţie militară îndreptată împotriva democraţiilor occidentale. În felul acesta, ţara noastră a devenit un membru activ al organizaţiilor şi organismelor controlate de Uniunea Sovietică, s-a transformat, împotriva voinţei sale, într-un duşman al Occidentului şi al democraţiei, poziţie pe care nu a părăsit-o decât în decembrie 1989.
    Subordonarea faţă de Uniunea Sovietică şi ostilitatea faţă de Occident sunt dovedite cu toată puterea şi claritatea de câteva documente aduse la lumină în ultima vreme, mai ales de către istoricul Gheorghe Buzatu. Aceste documente indică faptul că, din 1947, controlul Moscovei asupra României a devenit aproape total. Ele arată ce probleme interesau cu prioritate Moscova şi indică şi pe principalii informatori ai acesteia de la Bucureşti: Iosif Chişinevschi, Alexandru Moghioroş, Leonte Răutu şi Miron Constantinescu.
    Astfel, în august _ septembrie 1948, Moscova a fost ţinută la curent în privinţa divergenţelor ivite între Bucureşti şi Belgrad în urma atacurilor "tovărăşeşti" ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker sau Vasile Luca la adresa lui Iosif Broz Tito şi a echipei sale. În octombrie al aceluiaşi an, Al. Moghioroş a prezentat Moscovei manifestele răspândite la Reşiţa de Mişcarea Naţională de Rezistenţă _ Pentru Patrie şi Rege. A urmat Iosif Chişinevschi, care a pus la dispoziţia lui Mihail Suslov alte manifeste, cu caracter troţkist, întocmite şi difuzate de către elementele ce "sabotau lupta purtată toată viaţa de Ana Pauker şi ceilalţi conducători ai P.M.R. pentru crearea condiţiilor de unire a României cu URSS". De la Moscova s-au dirijat şi activitatea P.M.R. în rândurile tineretului român, precum şi preparativele Bucureştiului pentru organizarea zilelor V.I. Lenin, în luna ianuarie 1949. În aceeaşi lună, tovarăşii din C.C. al P.M.R. au prezentat Moscovei cuvântările ţinute în plenul Marii Adunări Naţionale de către Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu. În martie 1949, Cominformul lua cunoştinţă de adunările ţinute în capitalele de judeţe pentru condamnarea de către conducerea P.M.R. a "bandei de spioni a lui Tito".
    Un material dens, extrem de documentat, pregătit de organele speciale ale regimului comunist de la Bucureşti şi având, deci, un caracter strict secret, a ajuns la Moscova la 29 martie 1949, tot prin bunăvoinţa lui Iosif Chişinevschi, material intitulat Unele aspecte privind activitatea imperialiştilor americani şi englezi în ţara noastră. Între "agenţii imperialişti" reclamaţi Centrului moscovit se întâlneau generalul Aurel Aldea, Iuliu Maniu, grupul Auschnitt-Pop şi sioniştii. În august 1949, la cererea expresă a Moscovei, C.C. al P.M.R. a înaintat un amplu material, strict secret, cu informaţii despre capitalul străin din România "burghezo-moşierească", cu trimiteri concrete la "reprezentanţii săi _ Al. Vaida-Voievod, G.G. Mironescu, sau familia Brătianu", despre propaganda anglo-americană împotriva României şi mijloacele de contrapropagandă adoptate, despre activitatea Partidului Social-Democrat Independent, condus de "trădătorii" Constatin Titel Petrescu, Adrian Dumitriu şi Iosif Jumanca, toţi deja arestaţi, despre activităţile de peste hotare (SUA, Anglia, Franţa, Germania, Portugalia, Italia etc.) ale "reacţionarilor" aparţinând unor diverse cercuri şi grupări politice, culte etc., dar mai cu seamă ale Comitetului Naţional Român, veritabilul guvern al emigraţiei româneşti din acel moment, condus de generalul Nicolae Rădescu, beneficiind de la 7 august 1948 şi de recunoaşterea Regelui Mihai I. Erau indicaţi Moscovei ca principale personaje ale conspiraţiei: Nicolae Rădescu, Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, Al. Cretzianu, Constantin Vişoianu, C. Bianu, Grigore Niculescu-Buzeşti, M. Fărcăşanu, I. Zissu, Mircea Eliade, V. Veniamin, Al. Busuioceanu, N.I. Herescu, D.N. Ciotori, Constantin Antoniade, Vintilă Horia, C. Marinescu şi alţii.
    Problemele care interesau Kremlinul la confluenţa anilor '40 _ '50 erau următoarele: fişele de cadre ale unor foşti activişti în URSS, materialul pregătit de Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru reuniunea din noiembrie 1949 de la Budapesta a Cominformului, propaganda de partid şi organizarea şcolilor de cadre (1951), situaţia economică a României în 1948 _ 1950, proiectele şi execuţiile bugetare, evoluţia cooperativizării agriculturii, raportul prezentat de Gheorghe Gheorghiu-Dej la aniversarea a 30 de ani de la crearea PCR şi care nu s-a publicat integral în ţară decât după cenzurarea lui la Moscova, unde s-a aprobat acest final stimulator: "... Noi suntem încredinţaţi în deplina victorie a socialismului, pentru că în fruntea muncitorilor din toată lumea se află conducătorul comunismului mondial, steag al păcii şi libertăţii popoarelor _ Tovarăşul Stalin". Moscova mai era interesată de alegerile pentru organele şi organizaţiile de partid desfăşurate pe parcursul mai multor luni în 1951 şi 1952, de situaţia numerică şi nominală a emigranţilor iugoslavi din anii 1949 _ 1950 din România, de situaţia presei din ţara noastră (numărul şi numele tuturor ziarelor şi revistelor, centrale şi locale, tirajele lor, difuzarea, limbile de editare), de trecerea prin România, în primăvara anului 1952, a unei tipografii demontate din Germania şi destinată Partidului Comunist din Israel, de lista organizaţiilor de partid din Bucureşti din luna martie 1952, de minutele şedinţei Plenarei C.C. al P.M.R. din 29 februarie _ 1 martie 1952, în care s-a examinat cazul Vasile Luca, Ana Pauker şi Teohari Georgescu, de materialele Plenarei C.C. al P.M.R. din 26 _ 27 mai 1952, care cercetase activitatea deviaţionistă a grupului Ana Pauker _ Vasile Luca _ Teohari Georgescu, de situaţia din Partid după eliminarea acestui grup.
    Studiul documentelor de la Moscova din deceniile '60 şi '70 dovedeşte gradul de dominaţie la care era supusă România din partea Uniunii Sovietice. Mijloacele de dominaţie erau incalificabile, metodele extrem de dure. Rostul Partidului, deşi dubla activitatea organelor de stat, era acela de supracontrol, iar deciziile sale erau imposibil de contestat. Moscova trebuia să ştie absolut tot ce se petrecea în România. Astfel, în 1957 _ 1958, conducerea de partid de la Moscova era înştiinţată în primul rând, de către Ambasada sovietică din Bucureşti, despre situaţia politică internă din România, despre situaţia agriculturii, despre relaţiile culturale bilaterale şi despre sosirea în URSS la tratament a liderilor de partid şi de stat români. Toate datele erau centralizate în rapoarte politice anuale ale Ambasadei din Bucureşti, precum cele pentru anii 1957, 1958, 1959,1960, 1961, 1962, 1963, 1964,1965. Diplomaţii sovietici la Bucureşti informau cu promptitudine despre întâlnirile lor cu liderii de partid şi de stat români ori cu omologii lor străini, precum şi despre Plenara C.C. al P.M.R. din 3 iunie 1957, despre rezultatele alegerilor în organizaţiile de partid, despre stadiul colectivizării şi despre munca în rândul intelectualilor. Capitole speciale priveau, tot în perioada februarie 1957 _ februarie 1958, nivelul de viaţă în R.P.R. şi lupta contra elementelor antisociale. În anul 1958 au fost la ordinea zilei urmărirea stadiului retragerii trupelor sovietice din România, ca şi atitudinea populaţiei locale faţă de eveniment. Au venit la rând, în acelaşi an, convorbirile cu liderii P.M.R. despre rezultatele Plenarei din 26 _ 28 noiembrie 1955 şi despre hotărârile Congresului II al P.M.R. privind îmbunătăţirea componentei sociale a rândurilor partidului, munca ideologică, însuşirea de către presa română a "modelului" sovietic, lupta împotriva revizionismului marxist-leninist şi activitatea Agerpresului. Nu au scăpat atenţiei, de asemenea, editarea şi difuzarea cărţii sovietice în România, a filmelor sovietice, pentru perioada ianuarie 1958 _ februarie 1959. Alte probleme s-au aflat ulterior în atenţie: dezvoltarea economiei naţionale a României după război, măsurile luate pe linie de partid şi de stat pentru normalizarea muncii, îmbunătăţirea condiţiilor materiale ale muncitorilor în urma Congresului II al P.M.R., formele luptei de clasă în cursul cooperativizării agriculturii, atitudinea politică a ţărănimii, greşelile organelor de partid în înfăptuirea colectivizării, atitudinile anticolhoznice ale ţărănimii în unele sate din judeţele Tulcea şi Constanţa, situaţia în gostaturi.
    În anul 1959, salariaţii şi colaboratorii Ambasadei sovietice au raportat despre popularizarea hotărârilor Congresului XXI al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.), despre ecourile vizitei lui Nikita Sergheievici Hruşciov în Statele Unite ale Americii, despre schimburile de delegaţii şi despre relaţiile bilaterale ştiinţifice, culturale şi artistice. Alte probleme demne de interes prin 1959 _ 1960 au fost: situaţia în rândul Uniunii Scriitorilor din România, acţiunile împotriva ordinii de stat, situaţia bisericii catolice şi a altor culte, relaţiile economice externe ale României, ajutorul economic primit din partea URSS, situaţia comerţului interior şi măsurile P.M.R. referitoare la asigurarea nivelului de trai, emigrările în Israel, pregătirile conducerii de partid pentru aniversarea în România a 90 de ani de la naşterea lui V.I. Lenin, ecourile în România ale politicii externe promovate de URSS, activitatea sindicatelor şi a organizaţiilor de tineret. S-a reţinut copia scrisorii C.C. al P.M.R. către C.C. al P.C. Chinez în legătură cu declaraţia comuniştilor chinezi la conferinţa de la Bucureşti.
    În anii 1960 _ 1961 au predominat preocupările în legătură cu Congresul III al P.M.R. (iulie 1960) şi cu plenarele din octombrie şi decembrie 1960 privind dezvoltarea economiei naţionale pe viitor, formele luptei de clasă în R.P.R. şi schimbările în componenţa claselor, interpretarea rezultatelor Consfătuirii partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Moscova din noiembrie 1960. Anii 1960 _ 1961 au fost marcaţi de interesul pentru îndeplinirea hotărârilor celui de-al treilea Congres al P.M.R. privind îmbunătăţirea nivelului de trai, pentru colaborarea cultural-ştiinţifică româno-sovietică şi reflectarea în presa sovietică a unor probleme de istorie românească, pentru activitatea ARLUS-ului şi pentru difuzarea cărţii sovietice în România. În 1961 a revenit în atenţie situaţia cultelor religioase din România şi a propagandei antireligioase, dar s-au adăugat pregătirile din URSS pentru aniversarea a 40 de ani de la crearea P.C.R.
    În 1961 _ 1962 se afla sub observaţie aceeaşi largă gamă de aspecte: dezvoltarea sănătăţii, educaţiei, radioului şi televiziunii, activitatea editurilor şi a Uniunii Scriitorilor, a Uniunii Compozitorilor şi a Uniunii Artiştilor Plastici. Se poate observa că pentru Moscova activitatea creatorilor şi a făuritorilor de cultură trebuia ţinută sub o permanentă şi strictă supraveghere. Colaborarea cu URSS sub toate aspectele şi relaţiile externe ale României au rămas sub controlul exclusiv al reprezentanţilor Moscovei în ţara noastră. Probleme noi apar în legătură cu difuzarea unor manifeste antisovietice, cu urmărirea pregătirilor pentru alegerile programate în vederea constituirii unei noi Mari Adunări Naţionale şi pentru consiliile populare. Pentru a lua pulsul opiniei publice din România, Kremlinul şi-a trimis funcţionarii Ambasadei şi colaboratorii săi, îndeosebi foşti studenţi în URSS reveniţi în ţară căsătoriţi, să viziteze unele localităţi pentru a se informa asupra vieţii politice, economice şi sociale.
    În anii 1962 _ 1963 a rămas prioritar interesul pentru activitatea P.M.R. la toate nivelurile, revenind în studiu situaţia ştiinţei, problemele educaţiei şi sănătăţii, ale difuzării presei sovietice în România, situaţia economiei naţionale, perspectivele industriale şi măsurile de stat pentru dezvoltarea agriculturii. S-au strâns materiale speciale abordând domeniul relaţiilor României cu Albania, Iugoslavia, Republica Democrată Germană, Republica Federală a Germaniei şi ţările socialiste din Asia.
    Pentru anii 1963 _ 1965 se impun semnele divergenţelor româno-sovietice intervenite în relaţiile de partid şi de stat dintre cele două ţări, deşi în continuare, pe canalele diplomatice sau de partid, radiografierea României a continuat un timp, după modelul perioadei precedente, adică urmărindu-se îndeplinirea planurilor culturale şi ştiinţifice româno-sovietice, activitatea ARLUS-ului şi a Institutului de studii româno-sovietic, schimburile de turişti, ajutorul primit din partea URSS pentru construcţia unor obiective industriale, vizitele de "informare" prin ţară ale colaboratorilor Ambasadei din Bucureşti, politica externă a României, relaţiile cu Iugoslavia, Anglia, Franţa, Italia, R.F.G. şi ţările din Africa în anii 1963 _ 1964, planul de colaborare ştiinţifică şi culturală româno-sovietic în 1964 _ 1965, difuzarea în România a cărţilor şi publicaţiilor sovietice, a mărcilor poştale, aniversarea a 47 de ani de la revoluţia din octombrie 1917 şi a 20 de ani de la "eliberarea" României în 1944, viaţa culturală din 1963 _ 1964 şi dezvoltarea literaturii după conferinţa scriitorilor din 1962, turiştii români în URSS şi sezonul turistic 1963 pe litoralul Mării Negre, măsuri din 1964 _ 1965 pentru dezvoltarea industriei şi agriculturii, situaţia industriei uşoare şi comerţul cu URSS din 1963, relaţiile comerciale şi politice ale României cu statele socialiste şi, în mod special, cu statele capitaliste, cu Statele Unite ale Americii în 1964 _ 1965 şi în 1965-1966.
    După Declaraţia din aprilie a P.M.R. şi după Congresul din 1965 al P.M.R., devenit P.C.R., a sporit interesul sovieticilor pentru politica şi poziţia P.M.R. faţă de problemele mişcării muncitoreşti internaţionale, pentru cazurile de propagandă duşmănoasă faţă de URSS şi pentru manifestările antisovietice din Basarabia. S-a semnalat reţineri faţă de colaborarea româno-sovietică, lipsă de grijă pentru turiştii sovietici aflaţi în România, atitudinea modificată a autorităţilor române faţă de cetăţenii sovietici şi faţă de familiile sovieto-române. Conducerea P.C.U.S. nu i-a pierdut din vedere pe istoricii români, fiind urmărită şi consemnată activitatea specialiştilor militari aflaţi la documentare la Moscova în 1962.
    Toate aceste documente aduse la lumină de istoricul Gheorghe Buzatu, fapt pentru care istoriografia română trebuie să-i fie recunoscătoare, demonstrează, fără putinţă de tăgadă, cât de deplină a fost dominaţia sovietică asupra României, dar şi asupra altor ţări ocupate din Europa Est-Centrală după 1944 _ 1945, cel puţin până în deceniul şapte. În epoca analizată, Kremlinul a fost cu adevărat "centrul" lumii comuniste situată în spatele "cortinei de fier", iar creierul ei a fost C.C. al P.C.U.S.
    Evident, România, dominată atât de categoric de către Uniunea Sovietică, a fost obligată să se angajeze în lupta cu Occidentul, să desfăşoare o vastă activitate de spionaj şi de contraspionaj, activitate care nu a încetat după 1964, ci a continuat până în 1989, până la prăbuşirea comunismului. Tot istoricul Gheorghe Buzatu, împreună cu istoricul Mircea Chiriţoiu, au publicat câteva documente revelatoare în acest sens pentru anul 1955.
    Astfel, primul dintre acestea, datat la 27 octombrie 1955, este un Raport al generalului maior Vasile Vâlcu privind analiza muncii Direcţiei I din cadrul Ministerului Afacerilor Interne pe perioada 1 ianuarie _ 15 octombrie 1955. Sarcinile acestei Direcţii în 1955 fuseseră de a aduce pe o treaptă superioară munca informativă externă, de a ridica nivelul pregătirii profesionale şi combativitatea efectivelor din rezidenţe, cât şi din Centrală. O altă sarcină fundamentală a fost aceea de a pătrunde informativ în guvernele, parlamentele şi principalele partide politice din SUA, Anglia, Franţa, Italia, Germania Occidentală, în corpul diplomatic capitalist din ţările apusene, în comandamentele NATO din Franţa şi Turcia, în statele majore ale armatelor principalelor state capitaliste, în comandamentele bazelor militare americane din Anglia şi Turcia, în serviciile de informaţii şi contrainformaţii duşmane, cu scopul destrămării acestora, în importante instituţii tehnico-ştiinţifice din Germania Occidentală, Anglia, Franţa, SUA, Italia etc. Prin urmare, războiul rece pe planul spionajului în care se angajase România împotriva Occidentului era total şi succesele nu au lipsit.
    În domeniul politic au fost obţinute informaţii valoroase privind conferinţa Commonwealth-ului britanic, ţinută în februarie la Londra, informaţii privitoare la contradicţiile dintre Anglia şi India privind poziţia de adoptat faţă de intervenţia SUA în Taiwan. Alte informaţii priveau conferinţa S.E.A.T.O. de la Bangkok, conferinţa de la Bandung şi poziţia Angliei şi a SUA, poziţia ţărilor capitaliste faţă de tratativele dintre URSS şi Austria pentru încheierea tratatului de pace, discuţiile dintre Anthony Eden şi Nehru înainte de vizita ultimului în URSS, conferinţa de la Geneva a celor patru mari puteri, vizita cancelarului R.F.G., Adenauer, la Moscova, politica guvernului vest-german faţă de URSS şi R.D.G.
    În domeniul militar s-au primit informaţii privitoare la organizarea Pactului Atlanticului de Nord, la o serie de staţii radar, subterane şi de suprafaţă, de pe coastele Angliei, la poziţia unor baze aeriene americane din Anglia, la crearea de noi baze militare americane în Europa, la manevrele militare NATO din Turcia şi Germania Occidentală, la producţia de arme şi depozite de armament din Germania Occidentală. A fost obţinut un "ascunzător de flăcări" întrebuinţat de piese de artilerie şi folosit de forţele armate ale NATO. S-au mai obţinut informaţii interesante privind forţele armate ale Turciei, fortificaţiile din Bosfor, forţele armate ale Italiei, organizaţiile austriece cu caracter militarist, precum şi unele date despre forţele şi bazele militare egiptene şi israeliene. S-au procurat o serie de publicaţii militare, cu caracter secret, privind dotarea şi pregătirea forţelor armate ale SUA, precum şi instrucţia în şcolile militare.
    Alte informaţii importante au fost obţinute în domeniul activităţii serviciilor de spionaj, în domeniul economic şi în cel tehnico-ştiinţific. În total, în 1955 Direcţia I a înaintat conducerii Ministerului Afacerilor Interne, în domeniul politic: 65 rapoarte speciale, 43 note cu caracter politic, 12 buletine informative; în domeniul militar: 3 buletine informative tratând exclusiv probleme militare, 2 lucrări cu caracter militar, 7 note privind probleme militare; în domeniul tehnico-ştiinţific: 607 patente, 8 lucrări privind metodele de fabricare a unor produse industriale, 21 note în legătură cu diverse materiale tehnice; la acestea se adaugă diverse lucrări privind servicii de informaţii (în total 5) şi emigraţia română (în total 3).
    Pe parcursul anului 1955, agentura Direcţiei I a crescut cu 16 agenţi, ajungând la un număr total de 120 de agenţi, şi s-a hotărât înfiinţarea de noi rezidenţe în Belgia, Olanda, Elveţia şi Siria.
    Acest raport nu a fost însă pe placul Secretariatului C.C. al P.M.R. care, în baza hotărârii Biroului Politic al C.C. al P.M.R., l-a schimbat din funcţie pe generalul Vasile Vâlcu, înlocuindu-l cu Mihai Gavriliuc. Ca locţiitori ai acestuia au fost numiţi Nicolae Doicaru, Solomon Sabău şi Gheorghe Pele.
    Un aspect important al politicii externe a P.M.R. şi a României din acea perioadă l-a constituit ruptura de Moscova produsă în mod deschis în aprilie 1964, când a fost făcută publică Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Conflictul a fost generat, în aparenţă, de încercările de supraplanificare ale C.A.E.R. şi de tendinţa manifestată de Uniunea Sovietică de a-şi impune punctele de vedere în disputele cu alte partide comuniste şi muncitoreşti. Comuniştii români au respins propunerea sovietică de a transforma România într-o anexă agricolă a C.A.E.R. şi nu s-au situat de partea Moscovei în disputa cu comuniştii chinezi, afirmând dreptul fiecărui partid la propria opinie.
    De fapt, comuniştii, mai ales grupul conducător din jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, se temeau pentru propria lor schimbare din funcţii, pentru pierderea puterii şi privilegiilor derivate din aceasta. Dej a fost neplăcut surprins de raportul secret prezentat de Hruşciov la Congresul XX al P.C.U.S. din februarie 1956, prin care
    erau condamnate crimele staliniste. El se temea că un nou stăpân la Moscova poate însemna şi noi vasali în imperiu, mai ales că destalinizarea din România era foarte palidă, ca şi inexistentă. Moartea lui Stalin (5 martie 1953) a dus şi în România la o uşoară liberalizare culturală, la eliberarea unor deţinuţi politici, la abandonarea lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră şi la desfiinţarea sovromurilor. Dar destalinizarea reală a fost ocolită şi respinsă de Dej, care a limitat-o la o problemă de intrigă de partid şi nu de discuţie publică. Pentru Dej, îndepărtarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu în 1952 echivalase cu o destalinizare, aceştia fiind consideraţi vinovaţi pentru toate abuzurile şi greşelile comise de comuniştii români. Astfel, P.M.R. a devenit unul dintre partidele cu linia cea mai dură şi mai stalinistă din întregul lagăr socialist.
    Spre a se menţine la putere, Dej a profitat de revoluţia maghiară (23 octombrie _ 6 noiembrie 1956) pentru a-şi arăta întreaga fidelitate faţă de URSS. Teritoriul României a fost pus la dispoziţia trupelor sovietice pentru atacarea Ungariei, Imre Nagy a fost deţinut aproape 2 ani în România, Securitatea română a contribuit esenţial la refacerea unei noi Securităţi maghiare. Atacul venit din partea lui Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu în 1957 de pe poziţii reformiste, hruşcioviste, l-a făcut însă pe Dej să dorească o îndepărtare cât mai rapidă faţă de URSS. Primul pas, reuşit, a fost obţinerea retragerii armatelor sovietice staţionate în România, în vara anului 1958, urmat însă de un nou val de represiune, îndreptat mai ales împotriva intelectualilor, pentru a demonstra Moscovei, pe de o parte, că partidul este pe deplin stăpân pe situaţie în ţară, iar pe de altă parte, pentru a consolida grupul de la conducere, în frunte cu Dej. Încercările C.A.E.R. de planificare supranaţională şi conflictul chino-sovietic, despre care am amintit mai sus, i-au oferit lui Dej pretextul cel mai bun de a-şi afirma independenţa faţă de Moscova.
    Toţi consilierii sovietici aflaţi încă în România au fost obligaţi să părăsească ţara, ultimii fiind cei ai K.G.B.; în decembrie 1964 a început un proces de derusificare prin închiderea Institutului Maxim Gorki, a Muzeului româno-rus, a Institutului de studii româno-sovietic, a editurii şi a librăriei Cartea Rusă, prin schimbarea numelor de străzi, prin diminuarea orelor de limbă rusă predată în şcoli: a început cea mai liberală perioadă din istoria comunismului românesc.

    Trebuie spus însă că "independenţa" faţă de Uniunea Sovietică a fost, în primul rând, a conducătorilor, Dej şi apoi Ceauşescu, şi nu a ţării. România a continuat să fie membră a C.A.E.R. şi a Tratatului de la Varşovia, a continuat să facă spionaj împotriva democraţiilor occidentale şi să transmită informaţii şi tehnologie în URSS. În ciuda "independenţei" ţării, modelul sovietic de dezvoltare internă a devenit tot mai puternic în România, mult mai puternic decât în celelalte ţări socialiste care-şi proclamau deschis vasalitatea faţă de Moscova. Aşa cum consideră politologul Vladimir Tismăneanu, declaraţia din aprilie 1964 a adus o oarecare independenţă externă, dar plătită cu o consolidare a stalinismului pe plan intern. De fapt, în România nu a avut loc niciodată o adevărată destalinizare până în decembrie 1989.
    

    _ Eugen Denize s-a născut în Bucureşti la 27 decembrie 1954;
    _ studii liceale şi universitare în Bucureşti, fiind licenţiat al Facultăţii de istorie în anul 1978;
    _ cercetător ştiinţific şi director adjunct al Institutului de Istorie "Nicolae Iorga" din Bucureşti;
    _ specialist în problema relaţiilor internaţionale şi a mijloacelor de comunicare.
 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.