La cererea autorului, republicăm articolul de mai jos, deoarece în prima versiune s-au strecurat unele inadvertenţe. Ne cerem scuze atât faţă de autor, cât şi faţă de cititori. 
     
    
M-am născut în comuna Băiasa, din munţii Pindului, în Grecia, dintr-o familie de aromâni, la 23 aprilie 1921.
    Mi-am făcut şcoala primară pe acele meleaguri greceşti şi tot acolo şi liceul. Am fost un copil bun la carte. Toţi ai mei au spus că e păcat să nu-mi fac şi studiile universitare. M-am hotărât pentru medicină.
    Tatăl meu fusese foarte bun gospodar. Se ocupase cu cheresteaua. Avea o situaţie materială bună şi mi-a promis că mă va susţine în această dorinţă. Eu n-am mai stat pe gânduri. Am luat drumul spre Bucureşti şi am bătut la uşa Facultăţii de Medicină. Era profesia care mă atrăgea.
    Era spre sfârşitul anului 1939. Ajunsesem însă prea târziu, fiindcă începuseră deja cursurile de câteva luni. Nu-mi mai rămânea decât să încerc după un an. Aşa am şi făcut.
    În septembrie 1940, mi-am luat inima în dinţi şi m-am prezentat la Facultatea de Medicină din Bucureşti, unde am fost primit de decanul facultăţii, prof. dr. Vintilă Ciocâltău, titularul catedrei de chimie. Un mare profesor şi un mare om. Cu toate că nu posedam perfect limba română, i-am spus următoarele:
    "Stimate domnule decan, sunt aromân de peste hotare, absolvent al liceului grec, cu pregătire inferioară colegilor de aici. Dacă voi da examen de admitere, voi fi printre primii care nu vor reuşi. În facultate aveţi mulţi studenţi aromâni din Bulgaria şi Iugoslavia care au intrat în facultate fără examen de admitere cu doi ani în urmă. Vă rog călduros, ajutaţi-mă să intru fără examen de admitere, ca să pot într-o zi să merg în Macedonia să fiu de folos compatrioţilor mei." Mi-a aprobat imediat înscrierea. Mai mult, m-a ajutat să obţin o bursă: masă şi casă. (Pentru aceasta sunt profund recunoscător statului român.) Am poposit în căminul studenţilor medicinişti de pe Splaiul Independenţei, în apropiere de podul Izvor. Locuiam în aceeaşi cameră cu un coleg din judeţul Buzău. Din punct de vedere financiar o duceam destul de greu. Din cauza intrării Greciei în război, tatăl meu, negustor de cherestea, a fost ruinat. Din această cauză nu am primit nimic, niciodată, de la el. Eram totuşi mulţumit, căci aveam măcar un adăpost şi o masă la cantină.
    Am început aşadar facultatea în 1940 şi am terminat-o în 1946. Teza mea de doctorat a fost apreciată cu calificativul foarte bine, cu laude. Cum se observă, o perioadă foarte grea, fiindcă erau anii războiului. Colac peste pupăză, în 1944 ne-au invadat sovieticii şi comuniştii au pus mâna pe ţară.
    După terminarea anului şcolar în 1944 (eu promovasem în anul V) Ministerul Sănătăţii a făcut apel la mediciniştii din ultimii ani să meargă ca medici de circumscripţii fiindcă marea majoritate a medicilor fusese concentrată la unităţile medicale de pe front. Aveam mare nevoie de bani, pentru că revenise la mine un frate şi o soră, goniţi de situaţia cu totul precară din Grecia. M-am prezentat şi am cerut repartiţie în judeţul Constanţa, la macedonenii mei. Mi s-a dat comuna Cogealac. Acolo am şi avut "onoarea" să văd cum vin "trupele eliberatoare sovietice", care ocupau ţara fără lupte, cu toate că în comunicatele lor se tot repeta mereu că "au cucerit" ba Focşani, ba Buzău, Ploieşti etc. "Cuceriseră" şi Constanţa, băgând spaima în populaţie. Fetele şi femeile din sate fugeau disperate, ascunzându-se prin păduri.
    La dispensarul meu din Cogealac s-au prezentat într-o zi zece ostaşi ruşi bolnavi, însoţiţi de felcerul lor. Şase erau cazuri mai uşoare şi le-am rezolvat repede. Ceilalţi patru erau mai grav şi unul dintre ei muribund. I-am spus felcerului că nu pot face nimic pentru el şi că trebuie dus cât mai repede la spitalul din Constanţa. La insistenţele felcerului i-am făcut o injecţie cardiotonică. Dar la puţin timp, muribundul s-a sfârşit. După-amiază m-a chemat şi m-a anchetat un căpitan rus întrebându-mă de ce a murit ostaşul respectiv. I-am spus căpitanului rus că noi, medicii învăţăm în facultate să tratăm omul indiferent de naţionalitate (chinez, rus sau român). Şi dacă are vreo îndoială, atunci să ordone autopsia şi se va vedea că bolnavul s-a sfârşit din cauza unei ciroze hepatice neglijate, cu ascită pronunţată.
    Pe la orele 10 seara, am auzit bătăi violente în uşă (locuiam în dispensar), focuri de arme şi vorbe ruseşti. Am înţeles imediat situaţia şi am sărit repede pe fereastră, refugiindu-mă în noapte. Sovieticii, fiindcă ei erau, au spart uşa, au devastat şi au furat tot ce-au putut. Îmi luaseră haine, o pereche de cizme aproape noi, dar mai ales câţiva bani strânşi pentru iarnă, păstraţi pentru mine şi cei doi fraţi mai mici care veniseră, aşa cum am spus mai sus, din Grecia. A doua zi m-am prezentat doctorului Angelo Dargenta, medicul şef de judeţ şi mi-am prezentat demisia.
    Am revenit în Bucureşti şi mi-am reluat cursurile. Aici, în conducerea Universităţii începuseră schimbări. Plecau valorile şi apăreau nulităţile. La fel se pretreceau lucrurile şi între studenţi. Apăruse UNSR, adică Uniunea Naţională a Studenţilor Români care numai români nu erau. În facultatea noastră, ca şi în alte facultăţi, creşteau tensiunile. O izbucnire de amploare s-a produs de ziua onomastică a Regelui. În masa mare de oameni care a umplut până la refuz Piaţa Palatului, la 8 noiembrie 1945 (apreciez că erau 50.000 de manifestanţi), tineretul predomina, erau foarte mulţi elevi şi studenţi. Aşa cum se ştie, comuniştii au vrut să spargă adunarea. Teohari Georgescu, ministrul de Interne, şi-a postat pe acoperişul Ministerului de Interne trupele, şi între noi, cei din piaţă, au apărut două maşini anti-incendiare, şi camioane cu agitatori cu răngi. Eu m-am nimerit în faţa unei maşini care ne stropea cu apă. Ne-am repezit toţi asupra maşinii şi am răsturnat-o. Un fotoreporter a filmat scena şi în ziarul de după-amiază "Ultima Oră", ziar de largă circulaţie apărut a doua zi, m-am trezit cu o fotografie: eu şi botul maşinii. M-au recunoscut toţi colegii, pentru că, fiind înalt şi purtând ochelari, eram uşor de distins. Mulţi m-au felicitat pentru curajul arătat.
    Din cămin am fost dat afară de către studenţii progresişti. Dumnezeu însă nu m-a lăsat, fiindcă fata lui Nichifor Crainic, doamna Nini Crainic mi-a oferit un adăpost în apartamentul scriitorului. Acesta era urmărit de comunişti care înscenaseră cu mult tam-tam un proces câtorva ziarişti vază, printre care Pamfil Şeicaru, Pan Vizirescu şi alţii, oameni de "dreapta". Casa aceea mi-a fost adăpost în ultimul an de studiu, anul VI. Peste ani, am căutat-o pe Nini, această admirabilă femeie, să-i pot mulţumi pentru bunătatea ei neîntrecută. Dar nu am găsit-o. Aveam să aflu mult mai târziu cu stupoare că a locuit în acelaşi bloc aproape 20 de ani cu bunul meu prieten, dr. Titi Beloiu.
    În vara lui 1946 mi-am terminat facultatea. Aş fi putut rămâne la vreun spital în Bucureşti, dar mă atrăgea Dobrogea, fiindcă acolo erau mulţi macedoneni, oameni de prin părţile mele natale. M-am dus la Constanţa şi am cerut un post de medic de circumscripţie în judeţ. Medicul şef, dr. Angelo Dargenta, un om foarte de treabă, mi-a oferit comuna Baia. Era o comună mare şi cuprindea şi trei sate. Trebuia să mă duc în fiecare sat o dată pe săptămână pentru consultaţii. Nu existau mijloace de transport şi am stabilit cu primarii fiecărui sat să-mi trimită în ziua respectivă o căruţă să mă ia. Erau distanţe destul de mari, 10-12km. şi pierdeam mult timp cu transportul. Peste vreo doi ani, cu ceva bani din economiile mele şi cu unii bani de împrumut, am reuşit să cumpăr o motocicletă. Această motocicletă mi-a fost de mare ajutor, dar şi de mare ghinion. Fiindcă într-o zi am avut un accident grav care mi-a produs o fractură la baza craniană. Medicii cunosc faptul că asemenea fracturi duc mai totdeauna la moarte. Eu însă m-am încăpăţânat să trăiesc. Am fost transportat la spitalul din Tulcea. O lună şi ceva am zăcut în spital, într-o totală afazie. Ulterior am aflat că mă vizitau prieteni şi colegi, dar mintea mea nu mai lucra şi nu mai recunoşteam pe nimeni.
    În noaptea de 15 mai 1948 s-au produs mari arestări în întreaga ţară. Au fost vânaţi cu predilecţie legionarii. Printre cei vânaţi mă aflam şi eu. Negăsindu-mă acasă, agenţii comuniştilor m-au dibuit la spital. Medicul de salon i-a adus la patul meu, spunându-le că, dacă vor să mă ia în starea în care mă aflu, n-au decât s-o facă. N-au făcut-o însă, fiindcă eu eram în letargie. Au mai lăsat câteva zile să treacă şi iar au venit. Aşa, de vreo trei ori. Dar ce să facă ei cu un om aproape mort? Astfel, coma în care mă aflam mi-a fost de fapt de ajutor. Am aflat mai târziu că dacă mă arestau atunci, condamnarea mea era deja fixată la un cuantum de 15 ani.
    Încet, încet am reuşit să ies din comă şi toţi medicii spitalului au rămas uimiţi că mi-am revenit. Refăcut, m-am reîntors la dispensarul meu din comuna Baia, unde am mai lucrat un an. Într-una din zile mi-au intrat în cabinet doi oameni, care nu erau atât de bolnavi. Am aflat de la ei că erau luptători anticomunişti, acţionând prin pădurea Babadagului. I-am dus acasă la mine şi le-am dat bani şi haine.
    Spre sfârşitul lunii iulie am fost citat la Constanţa, ca martor în procesul doctorului Angelo Dargenta. Procesul a întârziat şi noaptea m-a prins în Constanţa. A doua zi, cu noaptea în cap, m-am trezit cu farmacista din comuna Baia, o femeie foarte de treabă cu care mă împrietenisem. Ea mi-a spus că peste noapte a fost trezită din somn de nişte indivizi suspecţi, agenţi desigur, care, motivând că au cu ei un accidentat, îl căutau pe doctor. Nu mă găsiseră la dispensar şi o deranjaseră pe farmacistă. Am înţeles imediat ce mă aştepta.
    M-am ascuns la profesorul Aristide Puiu. El era fratele lui Gogu Puiu, şeful partizanilor din zona Babadagului. Veneam acolo numai noaptea. Nu-mi alesesem un adăpost prea bun, ba chiar periculos, fiindcă într-o noapte de acolo am fost arestat. Era ziua de 1 iulie 1949.
    A urmat şi judecata mea la Tribunalul Militar din Constanţa. Ne-au împărţit în patru loturi. Fiecare lot avea 30 de acuzaţi. În lotul meu eu eram al cincilea pe listă. Motivul acuzaţiei mele: că am ajutat doi partizani, dându-le bani şi haine, şi că nu i-am denunţat. Primii patru din lotul meu au fost acuzaţi că s-au luptat cu arma în mână împotriva securiştilor. Toţi patru au fost condamnaţi la moarte şi au fost executaţi. Securitatea nu-mi rezervase nici mie vreo pedeapsă mai uşoară. Trebuia să mi se pună neapărat în cârcă că eu, ca intelectual, avusesem un rol conducător între atâţia ţărani şi că neapărat am avut legături cu Bucureştiul. Pedeapsa fixată de Securitate pentru mine era muncă silnică pe viaţă sau cel puţin 20-25 de ani închisoare.
    Am avut însă şi de data aceasta noroc, pentru că la ora aceea comuniştii nu reuşiseră să-i elimine pe toţi oamenii de bună credinţă din Justiţie. Aşa, la Tribunalul Militar, în calitate de vicepreşedinte, era mobilizat un bun avocat din baroul Constanţa, pe nume Mircea Rădulescu. El era soţul unei colege cu un an mai mică decât mine în facultate, pe care o ajutasem la teza de doctorat. Când judecătorii au luat în dezbatere sentinţele, el s-a axat pe "nedenunţ", declarând că nu semnează actul de condamnare decât pentru cinci ani puşcărie. Aşa se face că eu, împreună cu un grec, proprietar de restaurant, am primit cele mai mici condamnări din întregul lot: cinci ani închisoare corecţională. Restul lotului au fost condamnaţi la peste 15 ani muncă silnică sau temniţă grea.
    La puţin timp, am fost expediaţi spre închisorile de execuţie a pedepsei. 90 muncitori şi ţărani au fost trimişi la Gherla. 30 dintre noi, toţi intelectuali, am fost duşi la Aiud. Ne-au înghesuit acolo pe toţi într-o celulă care nu putea cuprinde mai mult de 10-12 oameni. După vreo trei zile s-a deschis uşa şi-au fost scoşi 15 dintre noi, toţi cu condamnări de la 15 ani şi peste. Noi, cei care am rămas, ne-am gândit că i-au dus pe vreo altă aripă a închisorii, la cei cu condamnări mai grele. N-a fost însă aşa. Mai târziu, după ce m-am eliberat, am aflat ce s-a întâmplat cu ei. Au fost alăturaţi altor 70 de deţinuţi din Aiud şi toţi aceşti 85 au fost încărcaţi într-o dubă cu destinaţia Timişoara. Era "trenul morţii". Toţi aceştia au fost împuşcaţi pe drum.
    Pentru noi, cei rămaşi la Aiud, a început mizeria. O foame chinuitoare şi un frig cumplit. Nici un fel de îngrijire medicală.
    Începuse războiul din Coreea şi fabrica puşcăriei trebuia să-şi aducă şi ea contribuţia. Se confecţionau în fabrică cutii pentru minele subterane. Se căutau deţinuţi tineri pentru fabrică. Într-o zi s-a deschis şi uşa celulei noastre şi doi gardieni, m-au întrebat şi pe mine ce ştiu să fac. I-am răspuns că mă pricep la tâmplărie. Habar n-aveam despre aşa ceva, dar voiam să scap de celulă. M-au repartizat într-o echipă cu alţi 20 de deţinuţi. Şeful echipei era un preot moldovean, un om foarte bun. Aveam normă 15 cutii. Trebuia să le facem în 12 ore, fiindcă atât era timpul de lucru. În fabrică era o atmosferă mai destinsă, mai puteam vorbi între noi. Într-o zi am început să murmur o doină de dor ardelenească care se potrivea cu una de-ale noastre, macedoneană. O cântam încet să o auzim numai noi, cei din echipă. Colegii mi-au zis că le place şi mă tot îndemnau să cânt. "Lasă, lasă norma, doctore. Ţi-o facem noi, tu cântă". Şi am tot cântat. Până m-a turnat un gardian şi imediat am fost dus la directorul închisorii, celebrul Dorobanţu. La început mi-a vorbit civilizat. M-a întrebat de ce cânt. I-am răspuns: "Domnule director, când eram liber mi-a plăcut mult un vestit vals al lui Johann Strauss în care el vorbeşte despre vin, cântec şi femei. Aici eu n-am nici vin nici femei şi mi-a rămas cântatul. Asta nu mă împiedică să fac şi cutii pentru mine." Dorobanţu s-a înfuriat, strigându-mi că eu cânt, fiindcă aştept să vină americanii. Au urmat nişte înjurături greu de reprodus şi m-a trimis la carceră.
    Am revenit în fabrică. Am aflat că la fierărie lucrează la una din prese Gheorghe Gulea. Era condamnat la muncă silnică pe viaţă. Cu Gheorghe Gulea eram gata să mă înrudesc, fiindcă mă logodisem cu fata lui pe vremea când eram student. Dar n-a trecut mult de la logodnă şi fata a murit. Acum, pe capul lui Gheorghe Gulea căzuse un necaz. S-a rupt o piesă principală la una din prese şi el a fost acuzat de sabotaj. A fost aruncat în carceră timp de 7 zile şi i s-a redus mâncarea. Atunci şase dintre prietenii lui şi cu mine şapte am hotărât să rupem câte 150 de grame din raţia noastră de pâine, care era zilnic de 500 de grame, şi să i-o ducem la carceră. Problema era cine să i-o ducă. M-am oferit eu. Carcera era în holul celularului şi era riscul să fiu văzut. A mers o zi, două, dar în a treia zi m-a prins un gardian. Am fost băgat imediat la carceră.
    În Ajunul Crăciunului din 1952 trei deţinuţi reuşiseră să evadeze. Eu lucram atunci în tura de noapte. Pe la orele 2-3 noaptea s-a dat alarma. Gardienii parcă înnebuniseră. Ne-au numărat ca pe oi şi ne-au băgat în celule.
    Dimineaţă au început să ne tundă la piele. Pe la prânz uşa celulei mele s-a deschis. Unul mi-a strigat: "Hagi Constantin, hai cu mine." În hol m-am întâlnit cu alţi trei deţinuţi şi cu Eugen Haţeganu, frate cu Iuliu Haţeganu, celebrul doctor din Cluj pe care l-a chemat şi Stalin să-l consulte. Ne-au luat şi ne-au dus într-o încăpere unde am întâlnit alţi 15 deţinuţi stând cu faţa la perete şi cu mâinile în sus. Ne-au pus şi pe noi, cei cinci nou veniţi să stăm tot aşa. Era o tăcere mormântală. I-am şoptit vecinului: te pomeneşti că ne curăţă. A apărut un colonel de Securitate. Am aflat mai apoi că era trimis de la Bucureşti ca să ancheteze evadarea. Ne-a ţinut un scurt discurs: "Voi, 20 sunteţi cei mai periculoşi reacţionari din cei 4.000 de deţinuţi. Am hotărât să vă pedepsim cu lanţuri la picioare şi să lucraţi în fabrică şi dacă nu vă cuminţiţi vă punem lanţuri şi la mâini şi... mai vedem!"
    A fost cel mai mare cadou de Crăciun.
    Credeam că noi, ăştia în lanţuri, vom fi scutiţi de muncă. N-a fost aşa. Ne târam cu greu lanţurile în fabrică. Şi era chinuitor şi somnul.
    Evadarea celor trei a dezlănţuit în întreaga închisoare un val de teroare. În fabrică, la ora şase după-masă intrasem în tura de noapte 700 de deţinuţi. Am ieşit din tură la şase dimineaţa. La ieşire ne-au întâmpinat două plutoane de gardieni. Fiecare avea în mână câte o bâtă groasă, bâte ca la moţi. Comandantul Dorobanţu a ordonat: "Pas alergător." Am început să alergăm toţi sub o ploaie de lovituri care veneau şi din dreapta şi din stânga. Noi, cei 20 în lanţuri, nu puteam să alergăm atât de repede. Grupul nostru a rămas mai în urmă. Am fost înconjuraţi de gardieni şi ne-am prăbuşit sub loviturile de ciomag. Unul din gardieni a strigat: "Uite-l pe doctor." Nici nu era greu să fiu identificat, fiindcă eram înalt şi mai purtam şi ochelari. Li se spusese gardienilor că cei în lanţuri au vrut să evadeze.
    Credeam că se vor mulţumi cu acea unică bătaie, dar n-a fost aşa. Zile şi zile asupra noastră, cei în lanţuri, se abăteau ciomegele. Am primit grele lovituri la glezne, lovituri groaznice. Unul dintre colegii mei de celulă îmi dăduse o şubă ca să-mi acopăr gleznele când cădeam. Bătaia se repeta de trei ori pe zi: dimineaţa, la prânz şi seara. Aşa a ţinut câteva zile.
    Într-una din seri, în celulă, Haţeganu mi-a spus că, începând de mâine, gardienii au primit ordin să nu ne mai bată. Şi gardianul omenos i-a şi spus de ce s-a dat acest ordin. Postul de radio BBC transmisese ştirea că 20 de deţinuţi din Aiud sunt ţinuţi în lanţuri şi chinuiţi mai rău ca în Evul Mediu. În adevăr, de atunci nu ne-au mai bătut, dar în lanţuri ne-au mai ţinut încă o lună de zile.
    Închisoarea avea şi o infirmerie. Erau şi 12 paturi. La infirmerie lucrau medici deţinuţi. Lucra acolo şi profesorul Petre Topa, aromân şi el. Era din Macedonia lui Gligorof, o regiune de unde era şi vestitul Mina Minovici, întemeietorul Institutului medico-legal din Bucureşti. Îl cunoşteam pe profesorul Topa, fiindcă lucrasem cu el la Spitalul Floreasca din Bucureşti. Eu nu eram bolnav, adică nu eram un caz ca să fiu operat. Dar mă prezentasem la profesorul Topa, fiindcă aflasem că la infirmerie se afla cumnatul meu, dr. Stere Cepi, căsătorit cu sora mea Dona, şi vroiam să-l văd. Îmi făcusem planul să inventez o boală, ca să pot rămâne în infirmerie alături de cumnatul meu. Consultaţiile medicului se făceau în prezenţa unui gardian.
    Când am ajuns în faţa lui Topa am început să-i spun în dialect aromân intenţia mea. Îl rugam să mă opereze neapărat de apendicită, tocmai pentru a putea sta internat acolo, ca să vorbesc cu cumnatul meu. Profesorul Topa a înţeles imediat şi a zis "da, o să te operez." Ne-a auzit însă gardianul care nu înţelegea nimic din ce vorbeam. Ne-a înjurat pe amândoi şi ne-a cerut să-i explicăm ce am zis. Eu i-am răspuns că i-am explicat d-lui doctor simptomele bolii pe limba noastră medicală. Ne-a lăsat în pace.
    Am fost operat cu rachianestezie. Dar probabil că anestezicul era vechi, fiindcă s-au ivit imediat complicaţii şi vreo zece zile m-am tot chinuit. Reuşisem însă să mă întâlnesc cu doctorul Stere Cepi.
    Am fost eliberat din puşcărie la 1 iulie 1954. O lună mai târziu, în august, a apărut o lege ca toţi cetăţenii străini deţinuţi politici, indiferent de durata condamnării, să fie eliberaţi. Pentru mine acea lege nu mai era operantă, fiindcă deja mă eliberasem. Mai făcusem eu caz de cetăţenia mea străină (eram cetăţean grec) la procesul meu. Avocatul a invocat-o, dar judecătorii n-au ţinut seama de asta. Tot aşa în închisoare, eu, când dădeam faţă cu comandantul sau vreun inspector de la MAI, invocam cetăţenia mea străină. Mă alegeam însă numai cu înjurături. În sfârşit, acum eliberat, dându-mi seama că nu mai e de mine aici, în România, mă gândeam să mă întorc în Grecia, în munţii Pindului. Măcar să pot spune străinătăţii toate câte se petrec pe aici.
    Mă eliberasem din închisoare dar nu mai eram eu cel de altădată. Intrasem cu 85 de kg şi acum aveam 60. Picioarele îmi erau umflate din cauza sub-alimentaţiei din puşcărie. Nu puteam munci. Trecuseră vreo patru luni de la eliberare şi într-o zi m-au vizitat doi securişti. M-au întrebat de ce nu lucrez şi cine mă întreţine. Le-am spus că fratele tatei şi un alt frate al meu din Braşov. Mai aveam la Braşov o soră _ astăzi morţi amândoi.
    Am plecat la Braşov _ era atunci oraşul lui Stalin. Inspector al regiunii sanitare era dr. Dan Grigoraş, moldovean din Botoşani, un om pâinea lui Dumnezeu, vechi prieten (nu mai e nici el azi). El m-a primit cu braţele deschise şi m-a şi numit medic la cel mai mare spital din Braşov cu firma "Ilie Pintilie". Ştiind că sunt sărac lipit pământului mi-a mai dat şi o jumătate de normă la Trustul de Construcţii. Aveam o cameră în oraş şi, fiindcă eram holtei, luam masa de prânz la o pensiune ţinută de o săsoaică. De la acea pensiune mi s-a şi tras un mare necaz. Acolo am cunoscut o femeie frumoasă despre care n-am ştiut că e măritată. S-a produs ce s-a produs: încurcătura. Care a fost descoperită imediat de soţ, o personalitate comunistă importantă, ba încă şi prieten cu Voinea Marinescu, pe atunci ministrul Sănătăţii.
    După o lună s-a primit la spitalul unde lucram o adresă de la Ministerul Sănătăţii în care se menţiona ca eu să fiu mutat disciplinar pentru atitudine necorespunzătoare unui medic. M-am prezentat la şeful cadrelor sanitare din Minister, un coleg mai tânăr ca mine, şi ameninţând că voi da în judecată Ministerul Sănătăţii pentru măsura luată împotriva mea, i-am propus o soluţie de compromis, adică să fiu trimis la un curs de specializare la Bucureşti sau Iaşi iar după terminare voi pleca din Braşov ca specialist radiolog oriunde.
    Şeful de cadre a acceptat această soluţie şi m-a trimis pentru specializare la Iaşi.
    M-am prezentat la profesorul Chişleag, preşedintele radiologilor din România. Profesorul Chişleag ştia prea bine că, la ora aceea, erau trimişi la specializare numai medicii comunişti devotaţi şi nicidecum foştii puşcăriaşi. Or, dintre ei, erau trimişi doar turnătorii. Am simţit imediat în ochii lui suspiciunea şi i-am spus imediat absolut totul. N-am ocolit episodul amoros de la Braşov. Mi-a promis tot ajutorul şi mi l-a şi dat. (După ani şi ani, am putut să-l primesc la mine, la Veria, de două ori, când venise în Grecia pentru a participa la Congresul de radiologi, o dată la Atena şi a doua oară la Salonic.)
    După Revoluţia din Ungaria din 1956, m-au acostat pe stradă doi securişti care mi-au spus că a doua zi, la ora 8 dimineaţa, sunt chemat la Securitatea din Bucureşti. M-au întrebat dacă prefer să fiu însoţit de ei sau să mă duc singur. Am răspuns că singur. Ancheta la Bucureşti a durat 12 ore. Anchetatorii insistau să le spun cu cine am contacte secrete şi ce pregătim: "Doctore, pentru reacţionari ai fost un erou, la Aiud ai stat în lanţuri şi izolare severă, spune cu cine ai venit în contact şi ce pregăteşti?" Le-am răspuns răspicat: "Domnilor, am făcut o dată o greşeală plătită cu cinci ani de muncă silnică, nu mă ocup de politică. Încerc să mă consolidez profesional şi să merg în patria mea Grecia".
    Terminându-mi specializarea, am fost trimis la Constanţa, la solicitarea mea. Mulţi dintre prietenii mei mă întrebau ce caut în regiunea în care am fost arestat în loc să mă duc ca medic radiolog în Ardeal sau Oltenia. Dar eu mă simţeam bine în Constanţa. Am fost întâmpinat cu simpatie, în primul rând admirat pentru ţinuta corectă în puşcărie. Eram căutat de societate, să zic aşa, pentru că eram înalt, arătos şi cântam foarte bine în câteva limbi străine. Eram invitat în multe locuri, în anturaje vesele. În plus, cum eram un bărbat tânăr, multe domnişoare vedeau în mine un posibil soţ.
    Eram chemat de Securitate în fiecare lună spunându-mi-se: "Doctore, eşti foarte mult simpatizat mai ales de grecii şi macedoneii din oraş; aceştia sunt 90% anticomunişti, reacţionari şi vrem să ştim ce vorbesc ei de regim şi dacă pregătesc ceva." Le-am răspuns imediat: "Domnule, nu pot să mă pun la dispoziţia dumneavoastră, am urât pe informatori în puşcărie şi am avut acolo o ţinută mândră, din această cauză am fost ţinut cu lanţuri la picioare şi izolare severă timp de şase luni. Găsiţi-vă altă coadă de topor." "Te vom aresta din nou", mi-au zis ei.
    Aveam în Constanţa un vechi cunoscut (eu îl consideram prieten) pe nume Stere Haşoti de profesiune fotograf. N-o ducea deloc rău. Mă tot invita pe la el şi eu simţeam că vrea să mă căsătorească cu sora lui. Eu evitam, spunându-i că vreau să emigrez în Grecia. I-am propus să-i prezint surorii lui un prieten aromân titrat cu multe calităţi, Zahu Pană, cu care am stat în aceeaşi celulă la Aiud.
    Într-o zi, Stere Haşoti ne-a invitat la o petrecere. Am găsit în curtea casei lui o masă plină de bunătăţi. În afară de mine şi prietenul meu Zahu Pană, erau invitaţi doctorul Gicu Meghea, ortoped de renume în România şi alţi câţiva macedoneni. Am vorbit multe şi mărunte acolo la masă şi Zahu Pană a recitat poezii de Radu Gyr şi Nichifor Crainic şi eu, probabil luat de băutură, am cântat colindul puşcăriaşului al lui Radu Gyr pe melodia "O, ce veste minunată!" Era, îmi aduc aminte, în august 1956, în postul Sfintei Marii.
    A trecut timp şi, la 17 februarie 1958 Zahu Pană a fost arestat. Vestea m-a întristat şi nici nu bănuiam că arestarea lui poate fi pusă în legătură cu petrecerea consumată cu aproape doi ani în urmă la Stere Haşoti acasă. Voi afla mai târziu că între noi se aflase un turnător, omul Securităţii, şi acesta era chiar Stere Haşoti. Habar n-aveam de ce fusese acuzat Zahu Pană (poet şi astăzi colaborator de frunte la ziarul "Cuvântul Românesc" din Canada).
    Eu şi doctorul Gicu Meghea am fost chemaţi spre surprinderea mea, ca martori ai acuzării. În faţa instanţei de judecată ne-am dat seama că nu puteam ascunde nimic deoarece Securitatea ştia foarte bine ce se întâmplase. Chiar Stere Haşoti fusese cel care o informase, turnându-şi prietenii pe care-i invitase. Regret acum că intenţia mea bună, aceea de a-l peţi pe Zahu Pană cu sora lui Stere Haşoti, avea să se sfârşească aşa.
    Atmosfera în ţară devenise din ce în ce mai apăsătoare. Insistam acum din ce în ce mai hotărât pe faptul că eram cetăţean străin şi îmi ceream dreptul, dreptul la un paşaport. Băteam mereu la uşa ambasadei Greciei, în ciuda ameninţărilor care îmi veneau din partea Securităţii. Refuzul nu putea dura la infinit, fiindcă ar fi deranjat relaţiile României cu Grecia. Şi într-o bună zi am obţinut paşaportul. La sfârşitul anului 1958.
    Când am sosit la Atena am fost chemat de către Serviciile de Informaţii ale Alianţei Nord Atlantice, unde mi s-a cerut să dau declaraţii la radio şi în presă cu privire la cele ce se petreceau în România comunistă.
    Deşi suferinţele îndurate în România ar fi justificat asemenea declaraţii, eu totuşi nu le-am făcut, pentru că România a fost ţara care m-a găzduit, care mi-a oferit posibilitatea să obţin două titluri: de doctor în medicină şi o specializare în radiologie, ţara căreia îi datoram recunoştinţă.
    De atunci şi până astăzi mi-am dus viaţa la Veria, în Munţii Pindului, unde am profesat medicina ca radiolog.