Având în vedere interesul stârnit de articolul "Partidul Bolşevic în luptă pentru colectivizarea agriculturii (1930-1934)", reprodus din "Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice" (curs scurt), în "Memoria" nr. 28, precum şi ecourile pe care le-a avut în rândurile cititorilor noştri, continuăm şi în acest număr să publicăm fragmente din lucrarea respectivă, care oglindesc probleme şi aspecte extrem de interesante din viaţa Uniunii Sovietice. Lăsăm pe cititorii noştri să tragă concluziile necesare în urma citirii acestor pagini "de arhivă".
    Respectând stilul, grafia şi punctuaţia originale, redacţia doreşte, şi pe această cale, să reînvie MEMORIA acelor timpuri. Totuşi nu ne-am putut abţine de la unele mici comentarii _ în general interjecţii _ inserate între paranteze şi cu caractere cursive.

Orientarea Partidului spre reconstruirea tuturor ramurilor economiei naţionale. Rolul tehnicei. Mişcarea de colectivizare continuă să crească. Resorturile politice de pe lângă staţiunile de maşini şi tractoare. Bilanţul îndeplinirii planului de cinci ani în patru ani. Victoria socialismului pe tot frontul. Congresul al XVII-lea al Partidului.
    
    Dat fiind creşterea colosală a cererii de produse agricole şi de articole industriale, era necesar a dubla, a tripla producţia în toate ramurile agriculturii. Însă aceasta nu se putea obţine fără a fi înzestrat uzinele şi făbricile, sovhozurile şi colhozurile cu un utilaj nou, modern şi în cantitate suficientă, deoarece utilajul vechiu nu era în măsură să determine un asemenea spor al producţiei.
    Piedeca care stătea în cale, era nu atât lipsa de noi maşini şi maşini-unelte, căci industria de maşini avea posibilitatea de a furniza utilajul nou, cât atitudinea greşită a tovarăşilor noştri cu funcţii conducătoare în economia ţării faţă de tehnică, subaprecierea rolului tehnicii în perioada de reconstrucţie, atitudinea de dispreţ faţă de tehnică. Ei socoteau că tehnica este treaba "specialiştilor", o treabă secundară pusă în sarcina "specialiştilor burghezi", că comuniştii cu funcţii conducătoare în economia ţării nu sunt obligaţi să se amestece în tehnica producţiei că ei trebuie să se ocupe nu de tehnică ci de un lucru mai important şi anume de conducerea "generală" a producţiei.
    "Specialiştii" burghezi erau astfel lăsaţi să-şi facă de cap în producţie, iar comuniştii cu funcţii conducătoare în economia ţării îşi rezervau conducerea "generală", iscălirea hârtiilor.
    Este inutil de a dovedi că în faţa acestei atitudini, conducerea "generală" trebuia să degenereze în pălăvrăgeală despre conducere "în general" şi la simpla iscălire a hârtiilor, la înnecarea în hârtii. Se înţelege că cu o astfel de atitudine de dispreţ faţă de tehnică din partea comuniştilor cu funcţii conducătoare în economia ţării, n-am fi putut niciodată, nu numai să întrecem, dar nici chiar să ajungem ţările capitaliste înaintate. O astfel de atitudine faţă de tehnică, şi încă în perioada de reconstrucţie, sortea ţara noastră la o stare de înapoiere, iar ritmurile noastre de dezvoltare, la scădere. De fapt o astfel de atitudine faţă de tehnică, acoperea, masca, dorinţa ascunsă a unei părţi din comuniştii cu funcţii conducătoare în economia ţării de a încetini ritmurile de dezvoltare a industriei, de a le micşora şi de a-şi creia "o atmosferă de linişte", aruncând responsabilitatea pentru producţie asupra "specialiştilor".
    Era necesar a întoarce pe comuniştii cu funcţii conducătoare în economia ţării cu faţa spre tehnică, a le inocula gustul tehnicii, a le arăta că însuşirea tehnicii noi este o chestie vitală pentru bolşevicii cu funcţii conducătoare în economia ţării, că fără însuşirea tehnicii noi riscăm să sortim ţara noastră la stare de înapoiere, la vegetare.
    Aceasta era o sarcină, fără de soluţionarea căreia nu puteam merge înainte.
    Un rol extrem de serios în această privinţă, îl jucă discursul tovarăşului Stalin la prima conferinţă a conducătorilor din industrie, în februarie 1931.
    .................................................
    "Noi am rămas în urmă faţă de ţările înaintate cu 50-100 de ani. Trebuie să parcurgem această distanţă în zece ani. (Oho! n.n.) Ori vom face asta, ori vom fi striviţi...
    Cel mult în zece ani noi trebuie să parcurgem distanţa cu care am rămas în urmă faţă de statele înaintate ale capitalismului. Pentru aceasta avem toate posibilităţile "obiective". Lipseşte numai priceperea de a folosi cum se cuvine posibilităţile acestea. Dar aceasta depinde de noi. Numai de noi. Este timpul să învăţăm a folosi aceste posibilităţi. Este timpul să punem capăt punctului de vedere putred al neamestecului în producţie. Este timpul să ne însuşim un alt punct de vedere, un punct de vedere nou, corespunzător perioadei de astăzi: să ne amestecăm în toate. Dacă eşti director de fabrică, apoi amestecă-te în toate treburile, pătrunde peste tot, nu scăpa nimic din vedere, învaţă şi iar învaţă! Bolşevicii trebuie să devină stăpâni pe tehnică. Este timpul ca bolşevicii să devină ei înşişi specialişti. În perioada reconstrucţiei tehnica hotărăşte totul"
    .................................................
    Reconstrucţia se desfăşura nu numai în industrie şi transport. Ea urma într-un ritm şi mai accelerat în agricultură. E şi de înţeles: agricultura era mai puţin înzestrată cu maşini decât alte ramuri şi avea mai mult decât toate nevoie de maşini moderne. Iar înzestrarea intensă a agriculturii cu maşini noi era deosebit de necesară acum, când fiecare lună, fiecare săptămână aducea cu sine o nouă creştere a construirii colhozurilor şi, prin urmare, noi cereri de mii şi mii de tractoare şi maşini agricole.
    Anul 1931 aduse cu sine o nouă creştere a mişcării de colectivizare. În principalele regiuni producătoare de cereale fură unite de acum în colhozuri peste 80% din numărul total al gospodăriilor ţărăneşti. (Vai de capul lor! n.n.) Colectivizarea compactă era aci, de acum, în fond terminată. În regiunile mai puţin importante din punct de vedere al producţiei de cereale şi în regiunile cu culturi de plante industriale, colhozurile uneau peste 50% din gospodării. Cele 200 de mii de colhozuri şi 4 mii de sovhozuri însămânţau de acum două treimi din întreaga suprafaţă însămânţată, iar ţăranii individuali numai o treime. Aceasta era o victorie imensă a socialismului la sate. (Păi nu?! n.n.)
    Dar construcţia colhoznică se desfăşura deocamdată nu în adâncime, ci în lărgime, nu în sensul îmbunătăţirii calităţii muncii colhozurilor şi a cadrelor lor, ci în sensul măririi numerice a colhozurilor şi a extinderii lor în regiuni tot mai noi. Această împrejurare îşi găsea explicaţia în faptul că creşterea activului în colhozuri, creşterea cadrelor colhoznice rămânea în urma dezvoltării colhozurilor înseşi. Datorită acestui fapt, munca în colhozurile noi nu era întotdeauna satisfăcătoare şi colhozurile înseşi erau deocamdată slabe, neconsolidate. Ceea ce mai înfrâna întărirea colhozurilor era lipsa de ştiutori de carte la sate, necesari colhozului (contabili, economi, secretari) şi lipsa de experienţă a ţăranilor de a conduce marea gospodărie colhoznică. În colhozuri erau uniţi ţăranii individuali de ieri. Ei aveau experienţa de a duce gospodăria pe mici loturi de pământ. Însă nu aveau încă experienţă de a conduce marea gospodărie colhoznică. Era nevoie de timp pentru a dobândi această experienţă.
    Datorită acestor împrejurări ieşiră la iveală în primul timp lipsuri serioase în munca colhoznică. Se văzu că munca în colhozuri era încă prost organizată, disciplina muncii era slabă. În multe colhozuri, veniturile erau împărţite nu după zilele de muncă lucrate, ci după numărul gurilor de hrănit. Se întâmpla adeseori că un trântor căpăta mai multe cereale decât colhoznicul sârguitor şi cinstit. Datorită acestor lipsuri în conducerea colhozurilor scădea interesul colhoznicilor pentru muncă, mulţi nu ieşeau la muncă chiar în toiul sezonului, o parte din semănăturile colhoznice rămâneau nesecerate până la căderea zăpezii, iar secerişul însuşi se făcea cu neglijenţă, pierderile grăunţelor erau enorme (Parcă am mai auzit asta undeva?! n.n.). Lipsa răspunderii personale pentru maşini şi cai, lipsa răspunderii personale pentru muncă, slăbeau colhozurile şi micşorau veniturile lor.
    Deosebit de proastă era situaţia în regiunile, unde chiaburii şi agenţii lor ştiuseră să se strecoare în colhozuri, la cutare sau cutare post. Deseori deschiaburiţii treceau într-o altă regiune, unde nu erau cunoscuţi, şi acolo pătrundeau în colhozuri spre a pricinui pagube şi a face sabotaj. Uneori chiaburii pătrundeau şi în colhozurile din regiunea lor din cauza lipsei de vigilenţă la militanţii partidului şi la cei din administraţia sovietică. Pătrunderea foştilor chiaburi în colhozuri era uşurată de faptul că în lupta împotriva colhozurilor ei îşi schimbaseră brusc tactica. Înainte, chiaburii se ridicau pe faţă împotriva colhozurilor, duceau o luptă sălbatică împotriva activiştilor colhozurilor, împotriva colhoznicilor înaintaţi, îi asasinau pe la spate, le incendiau casele, hambarele ş.a.m.d. Prin aceasta chiaburii vroiau să înfricoşeze masa ţărănească, să n-o lase să intre în colhozuri. Acum, când lupta făţişă împotriva colhozurilor suferise un eşec, ei îşi schimbaseră tactica. Ei nu mai trăgeau din arme vechi cărora le scurtaseră ţevile, ci-şi luau aerul de oameni umili, blajini, îmblânziţi, devotaţi Puterii Sovietice. Pătrunzând în colhozuri le pricinuiau pe ascuns pagube. Pretutindeni ei se străduiau să descompună colhozurile dinăuntru, să zdruncine disciplina muncii. Chiaburii urmăreau să distrugă hergheliile de cai în colhozuri şi reuşiseră să facă să piară mulţi cai. Chiaburii infectau conştient caii cu răpciugă, râie şi alte boli, îi lăsau fără îngrijire ş.a.m.d. Chiaburii stricau tractoarele şi maşinile.
    Chiaburii reuşeau să înşele pe colhoznici şi să saboteze fără a fi pedepsiţi, pentru că colhozurile erau încă slabe şi fără experienţă, iar cadrele colhoznice nu avuseseră încă timp de a se consolida.
    Pentru a pune capăt sabotajului chiaburesc în colhozuri şi a grăbi întărirea colhozurilor, era necesar a se da acestora un ajutor urgent şi serios în oameni, sfaturi, conducere. Un astfel de ajutor îl dădu colhozurilor Partidul Bolşevic. În ianuarie 1933, Comitetul Central al partidului lua hotărârea de a organiza resorturi politice pe lângă staţiunile de maşini şi tractoare care deserveau colhozurile. În ajutorul colhozurilor fură trimişi la sate pentru a duce munca în resorturile politice 17 mii de militanţi de partid.
    Acesta era un ajutor serios.
    Resorturile politice ale S.M.T. reuşiră să facă în cei doi ani (1933 şi 1934) o mare muncă pentru înlăturarea neajunsurilor în munca colhozurilor, pentru educarea activului colhoznic, pentru întărirea colhozurilor, curăţirea lor de elemente vrăjmaşe chiabure, sabotoare (Ce limbă de lemn! n.n.).
    Resorturile politice îndepliniră, cu cinste, sarcina ce le fusese dată: ele întăriră colhozurile din punct de vedere organizatoric şi economic, educară noi cadre colhoznice, organizară conducerea economică a colhozurilor şi ridicară nivelul politic al maselor colhoznice.
    ...............................................
    Întru cât resorturile politice ale S.M.T., create ca organe politice vremelnice, îşi îndepliniseră sarcinile, Comitetul Central adoptă hotărârea de a reorganiza resorturile politice ale S.M.T. în organe obişnuite de partid, contopind resorturile politice cu comitetele raionale ale partidului.
    Toate aceste succese, atât în domeniul agriculturii, cât şi în cel al industriei, fură obţinute datorită îndeplinirii victorioase (!!! n.n.) a planului de cinci ani.
    .................................................
    În perioada celui de al doilea plan de cinci ani se termină în fond mecanizarea agriculturii. Puterea parcului de tractoare trebuia să crească de la două milioane şi un sfert de H.P., în 1932, la opt milioane şi mai bine H.P. în 1937. Se prevăzu o largă aplicare a sistemului de măsuri agro-tehnice (asolament raţional în semănatul câmpiilor, întrebuinţarea seminţelor selecţionate, practicarea arăturilor adânci de toamnă şi altele (Ce cunoscute sună toate astea! n.n.).
    
    Succesele socialismului în ţara noastră bucurau nu numai partidul, nu numai pe muncitori şi colhoznici. Ele bucurau de asemenea pe toţi intelectualii noştri sovietici, pe toţi cetăţenii cinstiţi ai U.R.S.S.
    Ele nu bucurau însă, ba întărâtau tot mai mult rămăşiţele claselor exploatatoare înfrânte.
    Ele făceau să turbeze pe agenţii claselor înfrânte, rămăşiţele jalnice ale buhariniştilor şi ale troţkiştilor.
    Aceşti domni apreciau realizările muncitorilor şi ale colhoznicilor nu din punct de vedere al intereselor poporului, care saluta fiecare din asemenea realizări, ci din punct de vedere al intereselor jalnicului lor grup fracţionist, rupt de viaţă şi putred până'n măduva oaselor. Deoarece succesele socialismului în ţara noastră însemnau victoria politicii partidului şi prăbuşirea definitivă a politicii acestor domni, ei în loc să recunoască faptele evidente şi să ia parte la opera comună, începură să se răzbune pe partid şi pe popor pentru propriile lor insuccese, pentru prăbuşirea lor, începură să facă tot felul de ticăloşii şi să aducă daune cauzei muncitorilor şi ţăranilor, să arunce în aer minele, să incendieze uzinele, să facă sabotaj în colhozuri şi sovhozuri, spre a nimici realizările muncitorilor şi colhoznicilor şi a provoca nemulţumirea poporului faţă de Puterea Sovietică. Iar pentru a feri grupul lor jalnic de demascare şi sdrobire, ei îşi puneau masca de oameni devotaţi partidului, începură să se linguşească pe lângă partid, să preamărească partidul, să se târască în faţa lui, continuând, de fapt, activitatea lor clandestină de subminare împotriva muncitorilor şi ţăranilor.
    La Congresul al XVII-lea, Buharin, Râkov şi Tomski ţinură discursuri de pocăinţă, lăudând partidul, proslăvind până'n ceruri realizările lui. Însă congresul simţea că discursurile lor poartă pecetea nesincerităţii şi a duplicităţii, căci partidul cere membrilor săi nu preamărirea şi lăudarea realizărilor lui, ci muncă cinstită pe frontul socialismului, ceea ce de acum de mult nu se observa la buharinişti. Partidul vedea că în realitate aceşti domni în discursurile lor false, vorbesc pentru partizanii lor din afară de congres, îi învaţă, a fi cu două feţe, şi-i cheamă să nu depună armele.
    La Congresul al XVII-lea luară de asemenea cuvântul troţkiştii Zinoviev şi Kamenev, biciuindu-se peste măsură pentru greşelile lor şi preamărind partidul _ tot peste măsură _ pentru realizările lui. Însă congresul nu putu să nu vadă că atât această autobiciuire, ce-ţi provoacă scârba, cât şi preamărirea dulceagă a partidului este reversul conştiinţei necurate şi neliniştite a acestor domni. Partidul însă nu ştia încă, nu bănuia că, în timp ce ţineau la congres discursuri dulcege, aceşti domni pregăteau totodată asasinarea scelerată a lui S.M.Kirov.
    La 1 Decembrie 1934, la Leningrad, în Smolnâi, fu mişeleşte asasinat, cu un foc de revolver, S.M.Kirov.¹
    Prins la locul crimei, ucigaşul se dovedi membru unui grup contrarevoluţionar clandestin, organizat la Leningrad de participanţii grupului antisovietic zinovievist.
    Asasinarea lui S.M.Kirov, atât de mult iubit de partid şi de clasa muncitoare, stârni o mânie din cele mai mari şi o adâncă durere la poporul muncitor din ţara noastră.
    Instrucţia stabili că în 1933-1934 se constituise la Leningrad, din foştii membri ai opoziţiei zinovieviste, un grup terorist contrarevoluţionar clandestin, în frunte cu aşa zisul "centru din Leningrad". Acest grup îşi punea ca scop asasinarea conducătorilor Partidului Comunist. Ca primă jertfă fu desemnat S.M.Kirov. Din depoziţiile participanţilor acestui grup contrarevoluţionar reiese că erau legaţi cu reprezentanţii statelor capitaliste străine (Bineînţeles, "agenturile"! n.n.), primeau bani de la ei.
    Participanţii demascaţi ai acestei organizaţii fură condamnaţi de Colegiul militar al Tribunalului Suprem al U.R.S.S. la pedeapsa supremă, la împuşcare.
    Curând se stabili existenţa unui alt centru contrarevoluţionar clandestin, "centrul din Moscova". Instrucţia şi procesul scoaseră la iveală rolul mârşav al lui Zinoviev, Kamenev, Evdokimov şi al altor conducători ai acestei organizaţii, care cultivau printre partizanii lor starea de spirit teroristă, pregăteau asasinarea membrilor Comitetului Central şi ai guvernului sovietic.
    Duplicitatea şi ticăloşia acestor oameni ajunse până acolo, încât Zinoviev care fusese unul din organizatorii şi inspiratorii asasinării lui S.M.Kirov, şi care dădea zor ucigaşului să săvârşească crima aceasta cât mai repede, scrise un necrolog elogios la moartea lui Kirov şi ceru ca acesta să fie publicat.
    Prefăcându-se în faţa tribunalului că se pocăiesc, zinovieviştii continuau de fapt şi în momentul acesta să fie cu două feţe. Ei au ascuns legătura lor cu Troţki. Ei au ascuns că împreună cu troţkiştii s'au vândut serviciilor de spionaj fasciste, au ascuns activitatea lor de spioni şi sabotori. Zinovieviştii au ascuns, la tribunal, legătura lor cu buhariniştii, existenţa unei bande unite troţkisto-buhariniste de mercenari ai fascismului. Asasinarea tovarăşului Kirov, cum se lămuri mai târziu (?? n.n.), fusese săvârşită de această bandă unită troţkisto-buharinistă.
    Deja pe atunci, în 1935, deveni clar că grupul zinovievist este o organizaţie contrarevoluţionară camuflată, care merită pe deplin ca membrii ei să fie trataţi ca gardişti albi.
    După un an se află că organizatorii autentici, direcţi şi adevăraţi ai asasinării lui Kirov şi organizatori ai pregătirilor de asasinare şi a altor membri ai Comitetului Central erau Troţki, Zinoviev, Kamenev şi complicii lor. Zinoviev, Kamenev, Bakaev, Evdokimov, Pikel, Smirnov, I. N. Mracikovski, Ter-Vaganian, Reingold şi alţii fură daţi în judecată. Prinşi în flagrant delict (? n.n.), criminalii trebuiră să recunoască public, la proces, că ei organizaseră nu numai asasinarea lui Kirov, dar că pregăteau şi asasinarea tuturor (Măi să fie?! n.n.) celorlalţi conducători ai partidului şi ai guvernului. Instrucţia stabili, mai pe urmă, că aceşti sceleraţi apucaseră calea actelor de diversie, calea spionajului. Cea mai monstruoasă decădere morală şi politică a acestor oameni, cea mai josnică mişelie şi trădare a lor, ascunse în dosul declaraţiilor făţarnice de devotament faţă de partid, fură dezvăluite la procesul din Moscova în 1936.
    Principalul inspirator şi organizator al întregii acestei bande de asasini şi de spioni era iuda Troţki. Ajutorii lui Troţki şi executorii directivelor lui contrarevoluţionare fură Zinoviev, Kamenev şi codiţele lor troţkiste. Ei pregăteau (Cine alţii?! n.n.) înfrângerea URSS în cazul unui atac al imperialiştilor, ei deveniră defetişti faţă de Statul muncitoresc-ţărănesc, ei deveniră slugi şi agenţi mizerabili ai fascismului germano-japonez.
    Învăţământul principal pe care organizaţiile de partid trebui să-l tragă din procesele care au avut loc în legătură cu asasinarea scelerată a lui S.M. Kirov, era că trebuie să lichideze propria lor miopie politică, să lichideze propria lor nepăsare politică, şi să ridice vigilenţa tuturor membrilor de partid.
    În scrisoarea sa către organizaţiile de partid, publicată în urma asasinării scelerate a lui S.M. Kirov, Comitetul Central al partidului arăta:
    a) "Trebuie sfârşit cu atitudinea molatică oportunistă care porneşte din presupunerea greşită, că pe măsură ce forţele noastre cresc, duşmanul cică tot mai mult se îmblânzeşte şi devine tot mai inofensiv. O asemenea presupunere este în fond greşită. Ea este o răbufnire a devierii de dreapta, care asigură, pe toţi şi pe fiecare, că duşmanii se vor integra încetişor în socialism, că vor deveni în cele din urmă nişte adevăraţi socialişti. Bolşevicilor nu le este permis să se culce pe lauri şi să caşte gura. Ne trebuie nu moliciune, ci vigilenţă, adevărata vigilenţă bolşevică revoluţionară. Trebuie să ţinem minte, că cu cât situaţia duşmanilor va fi mai desperată, cu atât mai de grabă se vor agăţa ei de "mijloacele extreme", ca fiind singurul mijloc al celor sortiţi la pieire în lupta lor împotriva Puterii Sovietice. Trebuie să ţinem minte aceasta şi să fim vigilenţi".
    b) "Trebuie ridicată, la înălţimea cuvenită, predarea istoriei partidului membrilor partidului, studiul tuturor şi a tot felul de grupări vrăjmaşe partidului care au existat în cursul istoriei partidului nostru, studiul procedeelor lor de luptă împotriva liniei partidului, a tacticii lor şi cu atât mai mult, studiul tacticii şi procedeelor de luptă ale partidului nostru împotriva grupărilor vrăjmaşe partidului, studiul tacticii şi al procedeelor care au dat posibilitatea partidului nostru de a birui şi zdrobi complectamente aceste grupări (prin asasinate în masă, n.n.). Trebuie ca membrii partidului să ştie nu numai cum partidul a luptat împotriva cadeţilor, socialiştilor-revoluţionari, menşevicilor, anarhiştilor şi i-a învins, ci şi cum partidul a luptat împotriva troţkiştilor, "centraliştilor-democraţi", "opoziţiei muncitoare", zinovieviştilor, deviatorilor de dreapta, avortonilor de dreapta _ stângişti etc. şi i-a învins. Nu trebuie uitat că cunoaşterea şi priceperea istoriei partidului nostru este un mijloc din cele mai importante necesar pentru a asigura pe deplin vigilenţa revoluţionară a membrilor partidului".
    O însemnătate enormă avu în această perioadă curăţirea rândurilor partidului de intruşi şi de elemente străine, curăţire începută în 1933, şi mai ales controlarea minuţioasă a documentelor personale ale fiecărui membru de partid, cât şi reînnoirea vechilor cărţi de membru de partid, întreprinsă după asasinarea mişelească a lui S.M. Kirov.
    Până la controlarea documentelor personale ale fiecărui membru de partid în multe organizaţii ale partidului domnea arbitrariul şi neglijenţa în mânuirea cărţilor de membru de partid. Într-o serie de organizaţii locale, fu descoperit un haos absolut intolerabil în înregistrarea comuniştilor, lucru de care se folosiră duşmanii în scopurile lor mârşave; ei se serveau de cărţile de membru ca de un paravan pentru spionaj, sabotaj ş.a.m.d. Mulţi conducători ai organizaţiilor partidului încredinţaseră sarcina de primire în partid şi de eliberare a cărţilor de membru, persoanelor de mâna a treia, adesea membrilor cu totul neverificaţi ai partidului.
    Într-o scrisoare specială din 13 mai 1935, adresată tuturor organizaţiilor, relativ la înregistrarea, eliberarea şi păstrarea cărţilor de membru, Comitetul Central propuse a se proceda în toate organizaţiile la un control minuţios al documentelor personale ale fiecărui membru de partid, "a introduce ordine bolşevică în propria noastră casă a partidului".
    ..................................................
    După terminarea controlării şi reînnoirii cărţilor de membru, reîncepu primirea în partid. Aci Comitetul Central al P.C. (b) al U.S. cerea ca noii membri să fie primiţi în partid nu în bloc, ci pe calea admiterii strict individuale "a celor mai buni oameni din ţara noastră, oameni cu adevărat înaintaţi, cu adevărat devotaţi cauzei clasei muncitoare, recrutaţi înainte de toate dintre muncitori cât şi dintre ţărani şi intelectualitatea muncitoare, controlaţi în diferitele sectoare ale luptei pentru socialism".
    ......................................................
    Curăţându-şi rândurile şi întărindu-le, nimicind pe duşmanii partidului (Ştim noi cum, n.n.) şi luptând fără cruţare împotriva denaturărilor liniei partidului, Partidul Bolşevic se unea şi mai strâns în jurul Comitetului său Central, sub conducerea căruia partidul şi Ţara Sovietelor treceau la o etapă nouă, la desăvârşirea construcţiei societăţii socialiste fără de clase.