XIV Nous ne sommes pas au monde: la vraie vie est absente Rimbaud
După cum vezi, problema care se pune generaţiei tinere este mai mult de ordin personal. Este vorba de o relevare a esenţei ei, de o autocunoaştere de unde va decurge în mod normal şi stilul de viaţă. Fiindcă toate aceste idei, pe care încerc cu atâta imperfecţiune să le fixez în faţa noastră, sunt extrem de cunoscute. Ele constituesc climatul normal în care ar trebui să se dezvolte personalitatea noastră. Din nefericire tocmai pentru acest motiv ele sunt sau ignorate ca tot ce este esenţial vieţii sau dispreţuite de snobismul facil, al spiritelor "avansate".
Dacă însă noi nu ne dăm seama de importanţa lor sau nici nu le privim cu atenţie, aceasta se datoreşte felului de viaţă extravert, pe care omul actual îl duce.
Trăim numai în afară, conduşi de sugestiile şi presiunile mediului, de cele mai multe ori falsificate, de proastă calitate. Iniţiativa noastră dispare, personalitatea noastră se şterge. Gândirea este din ce în ce mai mult relegată în regiuni izolate, inaccesibile. Trebuie să realizăm că am devenit în cea mai mare parte mecanisme supuse influenţei din ce în ce mai imperative a sugestiilor exterioare, obişnuinţelor create de aceste sugestii, comodităţilor oferite de civilizaţia industrială. Ne-am învăţat să primim, să aşteptăm, să ne lăsăm conduşi de incitări standardizate. Am devenit adică instrumente pasive într-un angrenaj de butoane şi aparate, care atrofiază treptat capacitatea noastră de reflexiune şi afirmare. Dăm din ce în ce mai puţin, întreprindem din ce în ce mai puţin, ne diferenţiem din ce în ce mai puţin, pentru că ne lăsăm nivelaţi din ce în ce mai mult. Trebuie să recunoaştem cu sinceritate că examenul de conştiinţă este un lucru aproape mort în existenţa noastră, că reculegerea şi concentrarea spirituală asupra directivelor vieţii sunt fenomene rarisime. Şi aceasta nu numai la omul obişnuit, dar şi la cel care îşi face aparent din viaţa spirituală un sacerdoţiu. Profesorul şi Preotul ne arată prin tribulaţiile lor, prin detaşarea lor de orice convingeri spirituale, că vocaţia se stinge din ce în ce mai mult, că toate căile spiritului sunt considerate mai ales ca metode de plasare materială a individului şi nu ca situări substanţiale ale sufletului, adeziuni la un anumit stil de existenţă.
Trădarea clericilor, de care s-a vorbit mult şi de care se vorbeşte încă, constituie un adevăr teribil, un sunet de clopot pentru cultura noastră. Ea capătă astăzi un înţeles şi mai general, transformându-se într-o trădare a omului. Fiindcă, lăsându-ne târâţi de curent, fiecare pierdem umanitatea noastră, umanitate ce nu se poate rezolva numai în fuga după situaţiuni materiale şi petreceri.
Sufletul ne este bolnav şi tot efortul nostru trebuie să fie în sensul însănătoşirii lui, în schimbarea graduată a fizionomiei lui actuale. Această metanoia, această transformare a sufletului este adevărata noastră misiune, fiindcă din ea decurge tot restul transformărilor, pe care le dorim. Este de absolută importanţă să ne convingem că numai printr-o renaştere a fiecăruia dintre noi se poate împlini o transfigurare a ceea ce este dincolo de noi. Nu este deloc eficace să aşteptăm sau să cerem o modificare a celorlalţi sau o schimbare din afară. Totul depinde de tine, totul se realizează prin tine. Trebuie să-ţi trăieşti credinţele şi convingerile, să dai vieţii tale spirituale un conţinut integral. A fi credincios ţie însuţi este deviza. Lumea putrezeşte din cauza lipsei de acord între gândire şi acţiune, iar frica de a-ţi trăi ideile duce la sclavie.
"Il en est de ceux qui construisent des syst?mes _ scrie Kirkegaard _ comme d'un homme qui a bâti un immense château, mais qui lui-m?me loge ? coté dans l'édifice immense de leur sistéme. Or, dans le monde spirituel, c`est l? et ce sera toujours la une objection décisive. Dans le monde spirituel, il faut que les pensées d'un homme soient l'édifice o? il loge. Autrement cela ne vaut rien".
Cuvinte definite, pe care avem datoria să le înscriem deasupra crizei lumii actuale, ca soluţie adevărată, radicală.
Dar oricât de mic ar fi numărul celor ce-şi vor lua asupra lor sarcina de iluminare a tenebrelor şi trăire a adevărului, opera lor va fi valabilă, influenţa lor va răzbi până la sfârşit cu putere, cu elocvenţă. Nu trebuie pe de altă parte să credem că drumul acesta presupune o iniţiere complicată, un lung şir de trepte sau vreun esoterism alambicat. Nu este vorba aici decât de a asculta cu mintea curată glasul adevărului. Gândeşte-te la transformările pe care le cerea Iisus umililor săi prieteni. Oamenii aceştia erau simpli pescari, lipsiţi de orice pregătire, departe de orice rafinament intelectual. Experienţa aceea a fost făcută în asemenea condiţiuni tocmai pentru a se dovedi că izvoarele marilor adevăruri morale, stilul adevăratei umanităţi, sălăşuesc în fiecare din noi. Pentru cei de astăzi însă drumurile au fost străbătute, luminile au fost de atâtea ori revărsate. Şi pe urmă, pentru noi problema nu se pune sub forma apostolică a sacerdoţiului absolut, ci sub aceea a stilului uman de existenţă. Ni se cere numai să revenim la omenia noastră, nu să o depăşim, nu să o sacrificăm unui ideal transcedent. Această din urmă cale este rezervată servitorilor militanţi ai Bisericii. Este însă edificator că mulţi dintre aceia sunt încă departe chiar de stilul uman al existenţei, nu numai de înalta misiune a religiei, ceea ce arată profunda decădere în care ne găsim.
Şi acum mă veţi întreba prin ce trebuie să-ţi începi cariera de automat care vrea să se întoarcă la umanitate, de mormoloc care vrea să se ridice din nou la lumină. Este foarte simplu: prin sforţarea de a-ţi afirma şi desăvâşi personalitatea în cadrul uman.
Pentru aceasta este necesar să te întorci treptat spre viaţa ta interioară pe care ai părăsit-o de atâta timp. Trebuie să-ţi aminteşti că de atâta timp nu ai mai gândit la problemele mari ale vieţii, că nu te-ai mai dăruit unei acţiuni generoase, dezinteresate, că nu te-ai pregătit deloc pentru moarte, care poate să vie în orice clipă şi să te arunce jos ca pe un fruct necopt. Nu trebuie să uiţi că sfârşitul fiecăruia este aproape, că în fiecare dispariţie este însăşi dispariţia ta, că timpul împlinirii noastre este extrem de limitat. Iar regăsirea şi afirmarea noastră ca oameni stă numai în puterea noastră.
Suntem ca nişte arbori dezrădăcinaţi sau uscaţi în cea mai mare parte, suntem ca plante care nu dau rod. Dar forţele vii sunt în noi şi depinde numai de noi să le dăm din nou drumul pentru a împrospăta dezvoltarea oprită în loc. Trebuie prin urmare să trăim cu adevărat, să nu ne lăsăm duşi de apele tulburi ale unei vieţi pierdute, în lucruri care ne îndepărtează de adevăratele noastre preocupări şi idealuri adânci. Nu-ţi dai seama cum fiecare zi a ta se istoveşte în superficialitate, mai departe de adevăratul tău destin decât cel mai străin lucru şi cum această delăsare îţi macină tot ceea ce ai mai bun în tine şi îţi adună pentru sfârşit dezgustul definitiv pentru propria ta viaţă? Cum? Vom sta impasibili la dezagregarea noastră, vom fi omorâţi înainte de a muri, vom împlini cuvântul acelui profesor român, care spunea că "trecem prin viaţă cum umblă un câine înecat pe firul apei, îl duce viaţa unde vrea?"
Alegerea este în mâna ta. XV Le but du monde est le developpement de l'ésprit,
et la premiere condition du developpement de l'esprit c'est sa liberté Renan
X... îmi relată cazul unui personaj important, încărcat cu misiuni de directivă spirituală, care însă nu citea absolut nici o carte. Singura lui lectură, şi aceea foarte superficială, era a ziarelor, unde după cum ştii foarte bine nu găseşti hrana intelectuală, ci mai curând contrariul ei (situaţia quasi-endemică a presei româneşti contemporane). Omul acesta nu era lipsit de calităţi şi de intenţiunea lăudabilă de a-şi împlini sarcina, însă sărăcia lui de informaţie şi orizont îi interzicea orice acţiune eficientă în această direcţie. Timpul lui era prins în gesturi sociale minore, vizite şi primiri, o continuă frecătură cu ceilalţi oameni, contact care, dacă nu aduce un element proaspăt de îmbogăţire spirituală, rămâne fatal steril şi epuizant. Evident că lectura singură nu este suficientă pentru a aduce această îmbogăţire, dar ea constituie unul din elementele ei indispensabile. Lectura de bună calitate este convorbirea substanţială cu ceilalţi oameni, cu cei mai aleşi dintre ei. Materia ei devenită atemporală şi aspaţială în ceea ce are esenţial, durabil, ne stă la îndemână oricând şi aproape în orice situaţiuni. Este gândirea (cel puţin pentru cei mari, pentru clasici în sensul absolut al reuşitei intrinsece) care se oferă reflexiunii noastre pentru a fi asimilată şi dusă mai departe.
Dar cine nu ştie ce însemnează lectura pentru conturarea personalităţii noastre? A citi este important nu numai pentru a ne extinde cunoştinţele şi a face progrese în capacitatea noastră de gândire, cât pentru a ne găsi pe noi înşine. Toţi am făcut experienţa descoperirii unor afinităţi necunoscute până atunci între tendinţe confuze existente în noi şi forme clare, precis exprimate în cărţi, fără ajutorul cărora am fi rămas ignoranţi în ceea ce ne priveşte. Lectura devine astfel o tehnică de definire a personalităţii, un drum al auto-cunoaşterii şi prin urmare al desăvârşirii, al dezvoltării individuale. Ea constituie în acelaşi timp o bază a libertăţii spirituale, fiindcă numai luând contact cu pluralismul gândirii omeneşti ne vom putea orienta conform propriilor noastre puncte de vedere. Ea ne ajută la câştigarea acelei independenţe interioare de unde naşte forţa luptei pentru adevăr: "le prix de la vie _ spunea Michelet _ qui est de trouver le vrai et le dire selon son coeur".
Pentru a participa însă la viaţa comunităţilor omeneşti, a înţelege influenţa şi intervenţia gândirii în modelarea societăţilor, a trăi momentele prin care trecem, este absolut necesar să investigăm cât de sumar mişcarea aceasta supraordonată a ideilor. Trebuie să ne obişnuim cu această lume, trebuie să ştim a-i descoperi luminile şi umbrele. Dacă vom rămâne în afara ei vom fi de cele mai multe ori victima sugestiilor pe care raţionamente bine aranjate deşi false le vor exercita asupra noastră. Vom fi dezarmaţi în faţa arsenalurilor de idei, cifre şi interpretări tendenţioase ale realităţii. Din această împrejurare vom trage şi concluzia importantă că orişice carte trebuie întâmpinată cu spirit critic, cu luciditate, pentru a putea deosebi ceea ce este valabil de ceea ce nu este decât deviaţiune de hazard sau voită de la linia adevărului. Pe de altă parte, pentru că timpul este extrem de limitat vom fi nevoiţi a face o alegere. Şi aceasta nu poate merge decât într-o direcţie la început: familiarizarea cu operele fundamentale, cu marile realizări în domeniul spiritului. Vorbesc bineînţeles de perioade oarecum normale. Când însă suntem în apropierea unor grave deciziuni de luat, trebuie să facem efortul de a ne edifica asupra problemei care se pune. De obicei, în asemenea momente, oamenii se conduc de instinct (care este în general mult mai sigur decât alte busole atunci când lipseşte posibilitatea unei orientări raţionale) sau de un superficial snobism al vremii. Ne este cunoscut cazul unora dintre intelectualii noştri care, puşi să aleagă între diversele curente politice ale momentului, se conduc după criteriul afişat de altfel de ziarele sub cenzură că "lumea merge spre stânga". Nimeni nu ştie astăzi ce este stânga şi ce este dreapta. Intelectualii de care vorbesc adoptă acest oportunism necontrolat şi pentru că stânga (comunismul) le repugnă, aderă la social-democraţie (considerată ca o faţadă ? la page însă în realitate drept continuare a unei perfecte disponibilităţi). Nu mă gândesc neapărat la oportuniştii perfecţi, ci mai ales la cei care fac acest lucru sub impulsia unei pseudo-convingeri. Lipsa de informaţie serioasă şi de examen atent al fenomenelor politico-economice îl împiedică să vadă incompatibilitatea între democraţia liberală _ la care ţin ei _ şi sistemul planificării economiei socialiste, care nu este în realitate decât o pantă spre acelaşi final de nivelare ce se vrea evitat. Ca şi cum moartea graduată prin arsenic este mai puţin moarte decât dispariţia subită prin cianură de potasiu.
Pericolul lipsei de lectură sau al lecturii numai într-o direcţie _ în direcţia propagandei impuse de o anumită directivă politică, economică etc. (sistemul apărătoarelor puse cailor la ochi) _ apare astfel izbitor. Este, în adevăr, vorba de însuşi destinul omului, de participarea lui la dirijarea societăţii spre însănătoşire sau spre definitiva decădere. O lectură mai variată, o informare mai obiectivă ar arăta multora că substanţa noţiunii acesteia vagi de stânga (în care cei mai mulţi nu pun decât adeziunea la generozitate socială şi echitate atunci când sunt animaţi de viziuni nobile) se găseşte poate mai degrabă în regiunile etichetate de cenzură sau superficialitatea polemicilor triviale cu pejorativul reacţiune etc. Fiindcă ţelul pe care trebuie să-l urmărim nu este acela al etichetelor, al afişelor, ci al realităţii obiective, adică a faptului de a şti ce sistem şi cine urmăreşte într-adevăr înfăptuirea libertăţii omului şi încadrării lui într-o comunitate echitabilă. Este vorba adică să ne ataşăm de concrete, de acele stubborn facts _ realităţile rezistente, _ şi nu de năluci servite în isterie sau ură. Ce idei şi oameni servesc cauza spiritului şi deci a libertăţii lui?
Dar cine îşi pune problema în acest fel deşi problema este urgentă?
Fără îndoială că scopul nu este de a alege între diviziunile existente între curentele afişate, ci de a-ţi fixa ţie însuţi anumite coordonate obiective, solide, de unde să poţi judeca sigur frământările şi toate fumurile pe care ţi le aruncă în ochi "propaganda". Nu trebuie uitat că bunul nostru suprem este libertatea spiritului şi că toate deciziunile noastre trebuie să se inspire din acest considerent.
Vei face tot ce poate asigura această libertate, căci de la ea vin realizările pozitive ale omenirii, progresul material şi moral, de la ea se poate aştepta un pas mai departe pentru mâine. Nu ne este însă îngăduit ca atunci când această libertate este ameninţată din toate părţile, când ea a fost "suprimată" oficial de statele totalitare sau chiar de unele state "democrate", să contribuim şi noi la mărirea confuziei prin lipsa de orientare în lumea ideilor, lipsa de informaţie şi de reflexiune. Iată pentru ce este necesară lectura şi pentru ce meditaţia nu poate fi deplasată atunci când stă în balanţă viitorul civilizaţiei. XVI ... me mettre enfin au travail
pendant que n'avait pas encore sonné
l'heure du repos éternel
Proust
Vorbind de lucrurile acestea ale spiritului mi-ai atras atenţiunea unei vechi tehnici a vieţii interioare: meditaţia.
A te opri din vârtejul existenţei, a ieşi o clipă din rutină, din cotidian şi exterior pentru a-ţi revedea partea cealaltă a fiinţei tale, a o face să trăiască, a restabili adică echilibrul uman dintre carne şi spirit, este din nefericire o preocupare din ce în ce mai rară. După cum reculegerea, rugăciunea care este echivalentul religios al meditaţiei laice, dispar din ce în ce mai mult chiar din tagma preoţească. Este un semn de desumanizare a lumii actuale, de despiritualizare. Omul, acest Ianus al spiritului şi materiei, rămâne din ce în ce mai mult numai cu faţa lui de argilă. Cealaltă faţă se şterge până într-atât încât în curând nu va mai fi decât o amintire. Este adevărat ceea ce îmi spui: timpul a venit să luptăm contra îndepărtării omului de natura lui adevărată, timpul a venit să ne întoarcem spre chemarea înăbuşită a sufletului omenesc. Ştiu că drumul convingerii în acest sens este foarte greu.
Pericolul constă mai ales în mirosul de morală şi predică (despre care îmi vorbeşti cu atâta aprehesiune) pe care îl poate avea o astfel de exortaţiune. Să ne apropiem prin urmare într-un spirit de umilinţă de problema aceasta şi să găsim calea care ne va scoate o clipă din lumea stăpânită de Wotan, Mamon şi Priap. Această humilitas este prima treaptă a adevărului, pe care trebuie să o urcăm fiecare. Nu trebuie să ne pregătim fiecare pentru acest moment al sfârşitului, pentru a-l putea primi cu seninătate? Nu stă oare în această pregătire substanţa cea mai solidă a independenţei noastre faţă de vicisitudinile vieţii, suportul puternic al libertăţii noastre?
Poate adică exista o adevărată existenţă liberă, care să-şi afirme cu toată forţa şi neatârnarea autonomia ei, dacă ea nu stăpâneşte viziunea morţii? De cele mai multe ori oamenii îşi sacrifică existenţa, adică autonomia personalităţii lor, independenţa şi libertatea, pentru a câştiga o anumită securitate problematică vieţii lor fizice. Grija de materie şi de conservarea ei cu orice preţ ne face să pierdem din în ce mai mult sensul umanităţii noastre, să ne angajăm fără putinţă de întoarcere pe calea robiei. Dar cum vom putea să ne dăm seama de aceste pericole imense ce înconjoară salvarea noastră spirituală dacă ne vom lăsa în permanenţă duşi de curent, dacă nu ne vom împotrivi, dacă nu vom pune înaintea vegetării existenţa, înaintea morţii libertatea?
De aceea meditaţia este necesară. Ne vom coborî în noi înşine şi vom găsi acolo destinul nostru spiritual. Vom regăsi resorturile creştine ale persoanei, vom deschide larg porţile pentru viaţa acestor resorturi.
Nu aspiră timpul spre generozitate şi libertate?
Creştinismul, desfăcut de zgura în care l-au îmbrăcat servitori nedemni, creştinismul trăit în afara uniformelor unei tagme despiritualizate, nu ne dă cheia crizei morale la răspântia căreia ne-am oprit toţi dezorientaţi? Dar orice reacţiune va produce în noi baia la izvoarele spiritului, ea va fi bogată în regenerarea omului.
Este într-adevăr surprinzător câte perspective decurg din înţelegerea faptului că suntem făcuţi din carne şi spirit şi nu numai din carne.
În primul rând respingerea filosofiilor materialiste atât de dăunătoare în simplitatea lor puternică şi falsă. Materialismul dialectic care ne reduce la rolul de automaţi ai combinaţiunilor materiei, ai fenomenelor economice, aruncându-ne din demnitatea umană pe maidanul animalităţii, se dizolvă. Colectivismele mai mult sau mai puţin brutale îşi recapătă fizionomia autentică, de deplasări unilaterale şi degradante ale organizării vieţii spre regnul exclusiv al materiei.
În al doilea rând afirmarea aspiraţiilor noastre de persoane se directivează normal spre o comunitate a oamenilor, repuşi în drepturile şi demnitatea lor. Oamenii nu mai sunt consideraţi adică drept unităţi mecanice integrate în planuri de exploatări economice, ci unităţi spirituale, coordonate în activităţi libere şi creatoare.
Meditaţia ne va revela ceea ce suntem într-adevăr şi pentru ce suntem destinaţi. Ea ne va ajuta ca şi lectura să ne smulgem din moartea prematură a obişnuinţelor, tipicului şi încremenirii. Ea ne va ajuta să ne desprindem într-o mai mare măsură de lumea aparenţelor unde suntem ţintuiţi de moştenirea atât de grea a vremurilor. Şi pe urmă, nu crezi că merită să avem, în zbuciumul inutil şi superficial unde se macină de obicei viaţa noastră, o insulă închinată luminii sufleteşti? Nu merită să părăsim pentru o clipă mica agitaţie a "combinaţiilor", a intrigilor, a străduinţelor fără orizont?
De partea cealaltă ne aşteaptă o lume mai sigură, o lume incoruptibilă, capabilă să ne descifreze ceea ce rămăsese obscur şi contestabil, ceea ce ne despărţea de adevărata împlinire, de adevărata mulţumire. Şi astfel vom descoperi vocaţia noastră, chemarea pentru a cărei realizare ne vom strânge forţele risipite. Vom începe după atâtea rătăciri singura muncă în conformitate cu aspiraţiile şi nevoile noastre interioare.
În peştera noastră platoniciană nu vom mai fi numai umbre inconsistente, năluci ale unor forţe oarbe, ci vom participa la propria noastră substanţă, care este spirit şi libertate. XVII Dimidium animae Horaţiu
Nu aş vrea să crezi că accentul pe care îl pun pe formarea personalităţii, pe ieşirea din gloată, se aliază cu recomandarea izolării, a negaţiunii normalei comunicări cu ceilalţi oameni. Ideea sursă de unde încerc să-mi iau substanţa acestor reflecţiuni este aceea a echilibrului. Grija mea este tocmai de a nu depăşi într-un sens sau altul umanitatea, ceea ce este propriu omului. De aceea am prevenit de la început contra tragismului, a misticismului violent, a tuturor romantismelor ce răvăşesc viaţa, aducând uneori mari bogăţii interioare cu preţul însă al unor ruine ireparabile. De aceea afirmarea vieţii noastre spirituale merge în gândirea mea alături cu afirmarea vieţii noastre comunitare, adică a umanizării rapoartelor noastre cu ceilalţi. "Gloata" însemnează amorful şi robia, "comunitatea" este însă asociaţia organică a oamenilor liberi, reintegrarea demnităţii omului în formele existenţei sociale.
Ceea ce nu se poate să nu urmărească fiecare dintre noi este înlocuirea raporturilor de subordonare totală, de nivelare statolatră, prin raporturi de coordonare, raporturi comunitare, prin care societatea devine un fel de club ai cărui membri suntem, iar statul încetează să fie despotul sau statul jandarm pentru a deveni statul prieten. Dar îţi imaginezi foarte bine cât de dificilă şi îndelungată poate fi această transformare ("cooperarea în condiţii de egalitate este mult mai dificilă decât despotismul şi mult mai puţin în acord cu instinctul", observă Bertrand Russel).
Este clar pe de altă parte că ea nu-şi poate lua seva decât printr-o nouă orientare a vieţilor individuale. Generozitatea şi loialismul despre care vorbeam mai înainte stau la baza acestei reforme a stilului de viaţă general. Adevărata viaţă comunitară va începe adică, din punctul de vedere al individului, când acesta va realiza cât mai mult în propria lui viaţă idealurile prieteniei. Ştii pe ce nivel moral scăzut apare amiciţia în societatea noastră. Ea şi-a pierdut aproape sensul ei uman pentru a i se substitui alte înţelesuri derivate din viţiile şi nu din virtuţile noastre. Amiciţia înseamnă astăzi de multe ori tovărăşia de afaceri, conivenţa în eroare, expresia trivială a instinctelor de dominaţie, frică, sau complicitate.
Maiorescu spunea că în politică nu există amici, ci numai amici politici. Dar s-ar putea spune că aproape peste toată pânza manifestărilor vieţii s-au întins aceste amiciţii urmate de adjective şi s-a stins din ce în ce mai mult amiciţia. Şi totuşi fiecare din noi simţim nevoia unei prietenii adevărate, îi cunoaştem figura neîntinată de compromisuri, forţa ei morală. "... nimic nu ne-ar fi putut curma prietenia până nu ne-ar fi acoperit întunecoasa ceaţă a morţii", mărturiseşte Menelau despre legătura lui cu Ulise, în Odissea. Viaţa noastră spirituală are nevoie de expansiune, de împărtăşire. Ea caută în prietenie această comuniune sub semnul aspiraţiilor mai înalte, al împlinirii deficienţelor noastre, al sprijinului într-o carieră atât de precară ca aceea a sufletului.
Ceea ce aducem mai bun din noi alimentează şi face să dureze legătura pe care ne-am ales-o. De aceea scopul prieteniei nu este de a susţine, ci de a susţine ceea ce este bun, ceea ce este valabil. Ca şi în atâtea alte manifestări omeneşti, forţa constructivă rezidă nu în a acoperi şi a apăra ceea ce este şubred, ceea ce nu este conform adevărului, ci în a rectifica, a curăţa, a rezista. Aşa prietenia se recunoaşte în tăria ei de a combate scăderile prietenului, în higena sincerităţii şi adevărului, în efortul de a servi nu de a place, nu de a flata. Trebuie să ştii să pedepseşti, să loveşti în ceea ce este rău, dacă ţii în adevăr la ceea ce este bun. Sufletul prietenului este în fond o parte a sufletului tău, care merge desigur pe alte căi, cu alte mijloace, dar care nu poate ieşi din climatul valorilor bărbăteşti unde năzuieşte să rămână. Şi această viziune este cu atât mai necesară cu cât important este să accepţi în ceea ce te priveşte acest tratament al prieteniei, să joci fair în legătura ta cu celălalt. Există o umilinţă absolut necesară în orişice comuniune spirituală, umilinţă care aici se traduce prin primirea egalităţii de tratament. Nu trebuie să fii nici învăţător, nici pupil, dar nu poţi evita să fii prieten, adică acea mixtură de copil şi părinte, unde sufletele noastre îşi găsesc echilibrul. Într-adevăr, cum ar putea fi altfel posibilă creşterea puternică a prieteniei dacă nu ar exista sincer respectul, mereu proaspătă stima? Cum s-ar putea ridica din ce în ce mai luminoase devotamentul, sacrificiul, generozitatea faţă de prieten, dacă nu ar exista credinţa în puritatea sufletului său, în voinţa lui de desăvârşire, credinţă unde sălăşuieşte însăşi partea sufletului nostru pusă în acea comuniune spirituală? Avem atunci datoria să creăm prin forţarea noastră această operă unică a vieţii tot atât de nobilă ca şi frumuseţea sau bucuria, tot atât de necesară ca şi cele mai renumite ţeluri sociale. Cu cât noi vom pune mai mult în ea, cu atât ne vom îmbogăţi mai mult, cu atât ne vom simţi mai puternici. De abia atunci vom fi contribuit la urzirea, deasupra prăpăstiilor materiei unde se zbate tragicul destin uman, a fragilei pânze a eliberării noastre spirituale, unde nu există pacea şi poate nemurirea.
Dante aminteşte în Purgatoriu de cazul acelui trufaş sienez, Provenzan Salvani, căruia i se deschide drumul mântuirii fiindcă, pentru a-şi salva prietenul aruncat în închisoarea lui Carol de Anjou, se umileşte cerşind în stradă ca să strângă banii necesari răscumpărării lui.
Prietenia va merge până la cele mai complete jertfe de sine pentru a răscumpăra nu numai viaţa prietenului ci existenţa lui, sufletul nou ridicat deasupra a doi oameni prin împărtăşirea a ceea ce au ei mai bun şi mai generos.
Drumul vieţii este pustiu fără umbra camaradului ce înaintează alături de noi. XVIII Transformatio amoris
Da, cu cât înaintăm mai adânc în viaţă şi în noi, înţelegem că există ceva în personalitatea noastră pentru totdeauna incomplet, ceva găsindu-şi expresia în necesitatea absolută de a ieşi din limitele noastre, de a ne depăşi. Sufletul şi spiritul nostru nu-şi găsesc liniştea decât în dăruirea către altceva sau altcineva. Orice creaţie urmează această lege de la cele mai umile opere în lumea materială până la ultimele realizări ale spiritului.
De aceea spunea Flaubert că "L'amour est la pâture et comme l'atmosph?re du génie". Orice fericire se ridică pe acest aparent paradox. Egoismul este sterilitate şi deznădejde. E poate foarte greu de înţeles acest lucru, dar evidenţa lui interioară este luminoasă pentru orişicine îşi dă osteneala să privească în el. Cu cât dăm mai mult, cu cât ne despuiem mai mult de acumulările materiei, cu cât ne devotăm mai mult unei cauze sau unei persoane, cu atât devenim mai bogaţi, mai stăpâni pe destinul nostru, mai apropiaţi de necunoscuta chemare ce străbate sufletului oenesc (în acest sens trebuie înţeles şi cuvântul lui Gide: "le bonheur de l'homme n'est pas la liberté mais dans l'acceptation d'un devoir". Este vorba aici de libertatea aceea a dezrădăcinării, a intelectualului flotant, despre care am vorbit mai înainte şi unde nu mai există sensul uman. Acceptarea unei sarcini, a unei misiuni _ cum spunea Gide _ dăruirea unei cauze, cum am definit noi acest fenomen este singurul drum spre fericire.)
Dacă Dumnezeu este lumea aceasta spirituală spre care aspiră sufletul nostru, atunci înţelesul cuvintelor evanghelistului Ioan îşi capătă întreaga lui greutate: Dumnezeu este iubire. Fiindcă iubirea este unica poartă prin care putem merge spre depăşirea noastră, spre confundarea în altă existenţă, prin care putem arunca puntea între noi şi transcedenţă. Şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, rămâne adică în lumea spiritualităţii, a vocaţiei celei mai înalte a omului.
Este necesar să te convingi că apropierea de aceste realităţi profunde, de care se leagă cele mai esenţiale probleme ale existenţei noastre, nu au absolut nici o contingenţă cu aparatul confuz şi uneori ipocrit al profesioniştilor fără vocaţie ai religiilor.
Este o problemă care ne priveşte numai pe noi în afară de orişice directivă exterioară, dincolo de orice terminologie sau interferenţă heteronomă. Este marele examen al personalităţii noastre, al realizării şi desăvârşirii ei. Să lăsăm deci deschise larg porţile iubirii, fiindcă este forţa capabilă să ne ridice deasupra lanţurilor materiei, a rutinei, a obişnuinţei, a tot ce ne apasă şi ne trage spre pietrificarea vieţii, care trebuie să fie flacără în slujba spiritului.
Tu ştii mai bine ca mine cât de inepuizabile sunt resursele acestei dăruiri, cât de departe ajunge transfigurarea iubirii. Ea este scara pe care ne vom urca de câte ori ţelul nostru va fi cu adevărat sus. Ea este scara pe care marile câştiguri ale spiritului au fost ridicate treptat până au ajuns să creeze acea atmosferă specială a minţii şi sufletului nostru, care se numeşte patrimoniul culturii europene. Creştinismul ca expresie a avântului militant al spiritului şi căutarea adevărului ca expresie a tendinţei sale analitice sunt cele două feţe ale acestei extraordinare reuşite. Dar amândouă aceste căi au însemnat enorme desfăşurări de generozitate, dăruire de sine, iubire. Lupta creştinismului, a celui adevărat, a celui viu, este un lanţ de jertfe, de renunţări, de privaţiuni, prin care sufletul omenesc trebuia în cele din urmă să-şi cunoască natura lui adevărată.
Această luptă nu este de altfel sfârşită. Eterna tinereţe a creştinismului nu poate conveni statului _ spunea Kierkegaard, profetizând conflictul între statul total şi libertatea spiritului. Opoziţia dintre spirit şi materie a devenit într-adevăr astăzi tot atât de acută ca şi atunci când Fiul omului a pronunţat ultimele sale cuvinte pe Cruce. Eli, Eli, Lama Sabactani, poate striga astăzi spiritul omenesc îngenuncheat: " Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit".
O luptă paralelă au dus ceilalţi apostoli ai adevărului laic. Ştiinţa omenească s-a edificat prin închinarea dezinteresată a acestor oameni unei sarcini tot atât de grele, tot atât de nobile ca aceea a desţelenirii vieţii interioare. Aceeaşi aripă a iubirii, a dăruirii totale obiectului, a acoperit cu izvoarele ei vii de forţă şi iluminare drumul lor. Dacă a fost cu putinţă desprinderea aceasta din ce în ce mai mare din întuneric, ea se datoreşte ridicării elitelor deasupra coerciţiunilor materiale, menţinerii lor în sfera creatoare a dezinteresării şi libertăţii. ("Aceea ce fi-va torţă între minte-ţi şi adevăr" _ Dante, Purgatoriu). Mulţi nu ne dăm însă seama de importanţa nemăsurată a acestei atitudini spirituale pentru conservarea şi continuarea civilizaţiei noastre.
Acestea sunt principiile de care vorbea Alexis de Tocqueville, al căror abandon duce inevitabil la moartea culturilor, la decrepitudinea şi căderea lor în neant. Îndreptarea masivă spre materialismul civilizaţiilor însemnează tocmai semnalul lor de extincţiune. Trăim astfel un moment de mari hotărâri pentru umanitate. Şi hotărârea înălţării ei în libertate sau aservirii ei în lanţurile sclaviei depinde de fiecare din noi. Fiecare vom hotărî astfel nu numai salvarea noastră, dar şi a unei moşteniri pe care sacrificii şi străduinţe ne-au transmis-o pentru a o duce mai departe. Să luăm prin urmare calea dăruirii obiectului, închinării unei cauze, unei opere prin care umanitatea face un pas mai departe spre desăvârşire în libertate şi iubire. E lucrul cel mai simplu, cel mai aproape de noi, cel mai lipsit de ostentaţie. Este însuşi destinul nostru de oameni.
Şi acum te las să reflectezi la umilele gânduri pe care ţi le trimit. Soarele a ieşit din nori şi lumina lui caldă pătrunde până la mine. Mă duc să văd după deal câmpia îndepărtată din Ţara Bârsei. În singurătate pământul acesta a devenit un prieten, pe a cărui credinţă ştiu că mă pot sprijini fără teamă.
Este pământul Ţării noastre. |
