|
 |
|
Socot că pentru a vorbi despre "Biserica greco-catolică, Biserică martiră" persoana cea mai indicată ar fi fost vreunul dintre confraţii mei, supravieţuitor al temniţelor comuniste. Eu, în schimb, deşi preot al acestei Biserici martire, eu n-am fost arestat, n-am fost bătut, n-am fost batjocorit, n-am fost pus în lanţuri, n-am cunoscut celebra "celulă neagră" şi n-am fost expus exterminării la Ministerul de Interne, la Canal, Jilava, Piteşti, Aiud, Gherla, Sighet etc., cum au fost expuşi episcopi, sute de preoţi, călugări şi călugăriţe, intelectuali, învăţători şi învăţătoare, seminarişti, studenţi, ţărani, unde mulţi şi-au lăsat oasele. Voia Domnului a făcut să scap, aflându-mă în străinătate.
Dacă organizatorii acestui Simpozion au socotit, totuşi, de cuviinţă să-mi încredinţeze acest rost, au făcut-o, cred, din două motive. Ei ştiu că eu am scris mai demult istoria procesului care a dus la suprimarea Bisericii Unite în anul 1948, şi ştiu iarăşi că în toţi aceşti ani de exil m-am zbătut să nu fie lăsată uitării suferinţa şi jertfa celor răstigniţi pentru credinţă sub regimul comunist, oricărei Biserici vor fi aparţinut.
Le sunt deci recunoscător că mi-au oferit prilejul de a evoca aici martirajul Bisericii mele, a evoca pilda luminoasă a unor oameni, printre care mulţi de o excepţională calitate sufletească, umană şi intelectuală, care au avut curajul să-şi ducă crucea până la capăt, într-un spirit de totală dăruire în slujba adevărului, dragostei şi libertăţii creştine.
Ieri s-a vorbit în această sală despre diferitele forme ale rezistenţei anticomuniste şi ne-am cutremurat de atâta eroism, dragoste de Ţară şi sacrificiu. Eu voi vorbi despre un aspect al rezistenţei creştine, fără să pretind că această rezistenţă a avut loc numai în sânul Bisericii Unite. Episcopii romano-catolici, împreună cu mulţi preoţi şi credincioşi, atâţia intelectuali de seamă şi preoţi ortodocşi _ unii denunţaţi chiar de ierarhii lor _ şi reprezentanţi ai celorlalte confesiuni creştine, au scris în cartea rezistenţei creştine admirabile pagini de demnitate şi curaj. Trebuie totuşi să subliniez că Biserica Unită a fost singura instituţie care, în totalitatea ei, s-a văzut a fi obiectul celei mai implacabile represiuni.
Pentru a pune lucrurile cât de cât în adevărata lor lumină ar fi nevoie de o expunere amănunţită. Dar cum aceasta este peste putinţă, aci, mă voi mărgini la trei aspecte în jurul cărora s-au acumulat, în mod intenţionat, o serie întreagă de confuzii, şi anume:
1) motivele care au declanşat prigoana împotriva Bisericii Unite;
2) spontaneitatea, aşa-zisă, a revenirii uniţilor la Biserica Ortodoxă; şi
3) gradul de răspundere al Înaltei Ierarhii ortodoxe în această chestiune.
Se ştie că la sfârşitul anului 1948 Biserica Unită a fost declarată "inexistentă" atât de către Patriarhie cât şi de Înaltul Prezidiu al Republicii Populare Române. La acea dată toţi episcopii uniţi şi mulţi preoţi să găseau deja în închisoare, iar pe urmă nenumărate persoane, din toate categoriile sociale, au sfârşit în temniţele comuniste numai pentru că aparţineau acestei Biserici.
Să vedem mai întâi cum sunt prezentate lucrurile dintr-o anumită parte. Tocmai în toiul prigoanei, episcopul ortodox de atunci al Timişoarei, în prefaţa cărţii În ce ne deosebim, scria următoarele: "Unii spun că episcopii greco-catolici sunt martiri, dar nu sunt, ci au refuzat îmbrăţişarea de frate". (Ioan Ploscaru, Lanţuri şi Teroare, p. 73). Aşadar, episcopii uniţi şi-au meritat pedeapsa pentru că au refuzat îmbrăţişarea de frate (sic).
Iar în revista "Gândirea", serie nouă, ce reapare la Sibiu, în nr. 2/1993 citim aceste uluitoare rânduri: "Pretenţia episcopilor uniţi de a fi consideraţi Ťmartiriť este complect nejustificată; ei n-au suferit pentru Christos. Motivul arestării lor nu fusese religios, ci politic".
Or, tocmai acesta a fost pretextul de care s-au folosit comuniştii pentru a umple puşcăriile şi lagărele de exterminare cu oameni nevinovaţi, motivul politic. Nu se ştie oare că, în afară de ucigaşi, hoţi şi alţi delicvenţi comuni, nimeni, dintre toţi românii victime ale represiunii comuniste, n-a fost arestat pentru alte pricini decât cele socotite "politice"? Nu erau consideraţi oare toţi neagreaţii regimului "trădători de neam", "spioni", "bandiţi", "duşmani ai poporului" şi deci vrednici de cele mai aspre pedepse? Însuşi Părintelui G. Calciu i s-au inventat motive politice pentru a putea fi condamnat. Devenise element primejdios pentru regimul comunist după cele şapte predici adresate tineretului. Oricum, în cazul precis al Bisericii Unite, motivele care i-au inspirat atitudinea de rezistenţă anticomunistă au fost de natură strict religioasă. Erau în joc serioase probleme de credinţă. Pentru că, atunci când se iscă un conflict grav între porunca dumnezeiască şi porunca omenească, Biserica nu poate avea altă opţiune decât aceea de a asculta "mai mult de Dumnezeu decât de oameni", dacă vrea să rămână credincioasă misiunii sale fundamentale, misiune ce nu poate fi pusă în paranteză din consideraţii de prudenţă lumească. Ceea ce se cere Bisericii în momente cruciale nu e supravieţuirea cu orice preţ, ci credincioşia cu orice risc. Acesta e, fără îndoială, drumul crucii. Dar Biserica lui Christos nu poate alege alt drum. Iar biruinţa e totdeauna în mâna lui Dumnezeu.
Când, aşadar, ca urmare a promulgării Legii pentru Regimul general al Cultelor, în 4 august 1948, care impunea tuturor Bisericilor restricţii inadmisibile referitoare la misiunea, activitatea şi libertatea lor, Episcopii Uniţi, împreună de altfel cu ceilalţi episcopi catolici, declară că "nu înţeleg de ce trebuie să ceară de la Guvern învoire pentru a predica cuvântul lui Dumnezeu", ei ştiau că-i aşteaptă zile grele.
Cu mult înainte de a recurge la formula "trecerii la Biserica ortodoxă", guvernul comunist căutase în diverse forme să angajeze Biserica Unită în slujba intereselor sale, dar fără rezultat. Printre ultimele încercări a fost aceea de a cere preoţilor să condamne în predici pe Maniu ca "duşman al poporului". Firesc că preoţii au refuzat. Aşa că, începând cu primele luni ale anului 1948, reprezentanţii regimului comunist îşi manifestă hotărârea de a nu mai tolera atitudinea reacţionară a Bisericii Unite şi a catolicilor în general. "Singura piedică încă organizată în calea înscăunării definitive în România a regimului de democraţie populară e Biserica catolică", declară Gheorghiu-Dej la 22 februarie 1948, cu ocazia Congresului anual al Partidului Muncitoresc Român. Şi adaugă cu tâlc: această atitudine reacţionară a clerului catolic, contrară intereselor poporului, nu poate lăsa indiferent nici clerul Bisericii ortodoxe, nici credincioşii care aparţin Bisericii catolice. Prin acest avertisment Gheorghiu-Dej lasă să se întrevadă atât intenţia de a implica Biserica ortodoxă în acţiunea de suprimare a Bisericii Unite cât şi manevra ce va fi adoptată pentru a justifica, şi în ţară şi în străinătate, dispariţia legală a acestei Biserici.
De fapt, această dispariţie va fi prezentată ca fiind rezultatul unei mari mişcări populare, libere şi spontane, care s-ar fi produs atunci când regimul de democraţie populară a oferit poporului credincios din Ardeal condiţiile optime de a alege în plină libertate cărei Biserici ar dori să aparţină. Acestei mişcări populare nu i s-ar fi opus decât "anumite vârfuri reacţionare şi înstrăinate de neam", adică episcopii şi câţiva clerici, care de altfel au fost puşi în imposibilitate de a mai minţi poporul şi de a întreţine o agitaţie fără rost...
După versiunea oficială deci, susţinută şi de Guvern şi de Sf. Sinod, încadrarea credincioşilor greco-catolici în sânul Bisericii ortodoxe n-ar fi fost nimic altceva decât urmarea logică şi firească a libertăţii adevărate instaurate de regimul comunist. Odată scăpată de tirania papală şi de controlul abuziv al episcopilor vânduţi imperialismului catolic, populaţia greco-catolică s-ar fi îndreptat în masă şi de bună voie spre Biserica ortodoxă pentru ca în sânul ei să poată sluji nestingherită cauza democraţiei populare, progresului, păcii şi independenţei naţionale... Prin urmare, se susţinea obstinat, Biserica greco-catolică nu a fost suprimată, după cum afirmă unii răuvoitori, ci ea s-a autodesfiinţat, s-a autodizolvat, de vreme ce în noua orânduire socialistă ea nu mai avea rost să fie. Statul şi Sf. Sinod n-au făcut decât să ia act de această autodizolvare şi să tragă concluziile pertinente.
Iată cum prezenta lucrurile ministrul Cultelor de atunci, Stanciu Stoian: "O probă de ceea ce poate să însemne libertatea reală, libertatea pentru popor, o găsim într-un eveniment cultic de o importanţă deosebită pentru ţara noastră, care a fost reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal. În trecut această întregire nu s-a putut face pentru că poporul nu era liber să o facă" (Ortodoxia, a.1, nr. 1-2).
Apologia pe care o face Stanciu Stoian libertăţii comuniste se înţelege uşor, fiind şi el din aceeaşi tabără. Ceea ce însă n-am putut înţelege niciodată sunt următoarele rânduri scrise de Părintele Prof. Dumitru Stăniloae în Telegraful Român de la Sibiu, tocmai în vara anului 1948, când Guvernul comunist pregătea nu numai ultima lovitură împotriva Bisericii Unite, ci drastica încercuire a libertăţii Ortodoxe:
"Astăzi lucrurile s-au schimbat radical. E pentru prima dată de la 1918 încoace când conducerea politică a Statului român nu mai tremură în faţa Vaticanului, iar Partidul Ţării nu mai e împiedicat să-şi exprime durerea pentru faptul că o parte din turma sa e încă silită de paznici năimiţi să stea despărţită. Trăim o conjunctură unic de favorabilă, când nici o putere nu mai stă în calea poporului român de a-şi face unitatea religioasă. Am fi neînţelepţi dacă n-am profita de ea, aşa cum a profitat poporul nostru şi la 1919 de altă conjunctură favorabilă pentru a-şi reface unitatea politică".
Te întrebi: ingenuitate sau cinism? Care era, de fapt, acea "conjunctură unic de favorabilă" la care se referea Părintele Stăniloae? Nu alta decât instalarea la putere a partidului comunist prin mijloacele şi în împrejurările pe care le cunoaştem. Cotropirea comunistă nu inspira Părintelui Stăniloae nici o îngrijorare cu privire la binele general al neamului? Pare că nu. Important şi urgent era să se profite de agresivitatea anticatolică a comuniştilor pentru a isprăvi cu Biserica Unită. Biserica Ortodoxă Română s-a grăbit să nu piardă ocazia favorabilă pe care i-o oferea Guvernul comunist. Din sânul acestei Biserici, mă refer îndeosebi la cei care aveau răspunderea conducerii ei de atunci şi la o seamă de teologi dintre cei mai cunoscuţi, începuseră să se ridice glasuri tot mai insistente care reclamau intervenţia puterii de stat pentru a rupe legăturile cu Roma. Se reclama, aşadar, refacerea "unităţii spirituale a neamului" sub patronajul binevoitor, cu ajutorul şi binecuvântarea regimului comunist ateu... Dar le ardea într-adevăr comuniştilor de "refacerea spirituală a neamului"? Ceea ce urmăreau era anularea unui focar de rezistenţă pe care-l vedeau în Biserica Unită.
Tot ce s-a spus şi s-a scris în legătură cu trecerea "spontană" a uniţilor la Biserica Ortodoxă e invenţie curată. Dispunem de informaţii cutremurătoare care dovedesc contrariul. Credincioşii greco-catolici nu şi-au alungat preoţii, nu şi-au oferit de bună voie bisericile şi casele parohiale Comitetelor de reîntoarcere la Biserica Ortodoxă, Comitete care, sprijinite de miliţie şi jandarmi, cutreierau satele ardelene cu misiunea de a grăbi reintegrarea uniţilor prin culegerea de semnături. S-au exercitat presiuni de tot felul, ameninţări, bătăi, arestări. Mitropolitul Nicolae Bălan al Sibiului a ocupat Catedrala din Blaj înconjurat de miliţie. Aşa că, numai abuziv se poate vorbi de o "adeziune spontană". În realitate, presiunea asupra uniţilor şi represiunea a durat cât a ţinut regimul comunist. În plus, trebuie să amintesc că uniţii, deşi ştiau că se expun la noi represalii, n-au încetat să protesteze, când şi cum puteau, cerând Guvernului să-şi respecte angajamentele faţă de forurile internaţionale, să garanteze libertatea religioasă, să retragă Decretul abuziv de suprimare de la 1 decembrie 1948. La acestea Guvernul răspundea cu noi şicane, percheziţii, ameninţări, procese, arestări. Iar polemica acră împotriva Bisericii Unite a continuat să umple paginile publicaţiilor Patriarhiei, deşi se afirma în acelaşi timp că Biserica Unită "nu mai există". Ce rost avea atunci a polemiza cu morţii?
Colaborarea directă a înaltei ierarhii ortodoxe la suprimarea Bisericii Unite nu poate fi pusă la îndoială. Atacurile împotriva unirii cu Roma începuseră îndată după intrarea trupelor sovietice în ţară. Iniţiativa a luat-o Mitropolitul Sibiului, Nicolae Bălan, care, puţină vreme după 23 august 1944, trimite o scrisoare Mitropolitului Leningradului, Alexie, devenit pe urmă Patriarh al Moscovei, în care, după ce salută "libertatea pe care ne-a adus-o Armata Roşie", spune textual:
"Dacă România a făcut în trecutul ei greşeli politice, dacă a participat alături de germani la războiul împotriva Rusiei, acestea toate le-a făcut numai din cauza slăbiciunii neamului românesc, rezultată de pe urma faptului că acesta, de la 1700 încoace, este împărţit în două, prin existenţa printre români a unei Biserici în comuniune cu Biserica Papilor din Roma".
Aşa că Biserica Unită era vinovată şi de intrarea noastră în război. Amintesc însă că tocmai Mitropolitul Nicolae Bălan prezidase "Cruciada creştină antibolşevică" în Transnistria, pe urmele trupelor româneşti. Iar acum, prevăzător, avea nevoie să-şi refacă onorabilitatea, punând vina pe alţii. De altfel, va fi printre primii ierarhi care îşi vor manifesta simpatia faţă de Uniunea Sovietică şi dorinţa de a colabora cu noul regim.
De aci înainte campania împotriva Bisericii catolice, în general, şi a Bisericii Unite, în special, va merge în continuă creştere. Discursuri, predici, moţiuni, articole de presă, atât în presa regimului _ nu exista alta _ cât şi în publicaţiile ortodoxe, pe lângă broşuri de tot felul, pline de atacuri abjecte. Amintesc una singură, care le întrece pe toate prin vulgarităţile şi veninul ce împroaşcă din paginile ei. E scrisă de un oarecare Al. Cerna-Rădulescu, secretar de redacţie la revista Patriarhiei Biserica Ortodoxă Română şi se intitulează Spionaj şi trădare în umbra crucii. Lucru foarte semnificativ, broşura e publicată cu binecuvântarea Patriarhului Justinian Marina şi e prefaţată de Ministrul Cultelor, Stanciu Stoian.
Paralel cu aceste atacuri se înmulţesc adeziunile fervente la Republica Populară. Iată un text revelator. E vorba de APELUL pe care îl lansează UNIUNEA PREOŢILOR DEMOCRAŢI ROMÂNI cu ocazia alegerilor politice de la 28 martie 1948. Apelul avertizează în aceşti termeni:
"Dacă anumiţi exponenţi şi conducători ai unui anumit cult din România se pun în slujba unor interese streine şi duşmănoase poporului, îndepărtând astfel Biserica lor de Popor şi de Dumnezeu, făcându-se unelte nedemne ale duşmanilor păcii, slujitorii Bisericii ortodoxe condamnă cu hotărâre asemenea atitudini şi se situează alături de regimul democraţiei noastre populare în lupta pentru pace, libertate şi independenţă naţională". (Lumina creştină, 28 martie 1948). Şi anunţă că BISERICA Poporului va vota lista Frontului Democratic Popular. Două luni mai târziu va intra pe teren noul Patriarh, Justinian Marina, ales la 24 mai 1948. În discursul de mulţumire adresat Parlamentului, după ce afirmă că niciodată, timp de aproape două milenii, Biserica lui Christos n-a avut o ocazie mai fericită ca aceea pe care o oferea regimul de democraţie populară (!), promite că cel dintâi lucru pe care îşi propune să-l realizeze va fi acela de a şterge dintre români dureroasa despărţire ce durează de 250 de ani, adică Unirea cu Roma.
Privitor la "punerea în practică a învăţămintelor Evangheliei" în cadrul "fericitelor condiţii" oferite de regimul de democraţie populară, noul Patriarh avea perfectă dreptate. Numai că această punere în practică a Evangheliei nu a avut loc la Patriarhie, ci în închisori, lucru pe care l-au constatat şi atâţia vrednici preoţi ortodocşi, caterisiţi de Sf. Sinod. Acolo, în închisori, comuniştii au oferit credincioşilor de orice confesiune "fericitele condiţii" de a mărturisi pe Christos. Şi tot acolo s-a înfăptuit şi adevărata înfrăţire creştină. Există nenumărate mărturii în acest sens, care ar trebui adunate pentru că ele ne indică adevărata cale spre unirea Bisericilor.
Dar să revenim la programul Patriarhului Justinian. În luna septembrie 1948 Patriarhul vizitează Ardealul. În Catedrala din Caransebeş lansează această ameninţare: "Pot să vă anunţ, deci, că dacă acei păstori mincinoşi şi români trădători de neam mai caută să ţină sub amăgire oile, ne vom duce noi să ne aducem oile. Dacă primul Patriarh, Miron, a legiferat şi a făcut unirea politică şi naţională, al treilea va avea rolul de a face unificarea Bisericii într-o singură turmă" (Foaia Diecezană, Caransebeş, 19 sept.). Şi a făcut-o. Cu sprijinul Guvernului comunist şi mână în mână cu cei ce l-au ales Patriarh. Câţi dintre ei erau creştini? Câţi se gândeau la binele Bisericii lui Christos?
Ca încheiere, îmi îngăduiţi o ultimă lămurire în legătură cu acel pretins "refuz la îmbrăţişarea de frate", la care făcea aluzie Episcopul Timişoarei. Această insinuare ar lăsa să se creadă că Episcopii Uniţi, dacă au avut neplăceri, vina e numai a lor. S-au încăpăţânat şi n-au ştiut răspunde la chemarea de înfrăţire ce li se oferea. Şi azi se mai spune că, în definitiv, Episcopilor Uniţi nimeni nu le-a cerut să se lepede de Christos, ci doar să revină, nu la o Biserică străină, ci la Biserica de totdeauna a Românilor (D. Ciobotea).
Or, când ni se prezintă sub această formă, lucrurile sunt scoase din contextul lor adevărat şi denaturate în întregime. În tot timpul aşa-zisei "campanii de unificare", apelul la unire nu s-a făcut în numele lui Christos, nu s-a prezentat sub forma unei invitaţii la bună înţelegere pentru a pune capăt dezbinării ce sfâşia trupul tainic al Mântuitorului. Mai mult, nicicând nu s-a făcut nici cea mai uşoară aluzie la o eventuală strângere de rânduri între cele două Biserici, pentru a face front comun împotriva comunismului ateu. Vă daţi seama ce minune s-ar fi întâmplat dacă Biserica Ortodoxă, trecând peste absurda vrajbă confesională, ar fi propus Bisericii Unite un mod cinstit de înţelegere şi colaborare în slujba cauzei creştine, atât de ameninţată de noua stăpânire. Atunci rezistenţa românească ar fi găsit în Biserică un puternic punct de sprijin, şi alta ar fi astăzi panorama spirituală şi morală a ţării. Dar nu. Ci în toiul nenorocirii negre ce se abătuse peste ţară, toate chemările la unire indicau o singură direcţie: "Întoarceţi-vă acasă, ca împreună să lucrăm spre binele poporului, sub luminata conducere a scumpei noastre Republici populare!". Acum vedem cât bine a adus poporului luminata conducere a Republicii populare.
La data când se făceau Bisericii Unite acele propuneri de unire şi colaborare sub semnul Republicii populare, Biserica Ortodoxă acceptase toate restricţiile abuzive pe care i le impusese Guvernul comunist. Dacă Biserica Unită ar fi acceptat atunci integrarea care i se propunea, aceasta ar fi însemnat pur şi simplu capitulare în faţa unor măsuri arbitrare care îngrădeau în mod absolut activitatea Bisericii, controlându-i toate mişcările, lipsind-o de acea libertate fundamentală inerentă misiunii sale divine. Or Biserica nu are decât un singur Domn de care trebuie să asculte. Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Christos.
Se găsea Biserica Unită pe această linie?
Un tânăr Episcop de la Blaj, Ioan Suciu, devenise pe atunci oarecum purtătorul de cuvânt al Bisericii, datorită prestigiului de care se bucura printre intelectuali şi mai ales în mijlocul tineretului. Scrisorile lui, adresate tinerilor înainte de a fi arestat, sunt vrednice de cea mai selectă antologie de texte creştine. Iată limbajul folosit de un păstor sufletesc conştient de misiunea ce i s-a încredinţat:
"Iubiţi fii sufleteşti, a sosit ceasul eroismului creştin pe pământul românesc. Strămoşii îşi ridică spre voi privirile şi vă spun: ŤNoi am ridicat prin sânge şi suferinţă o piatră a libertăţii naţionale; voi trebuie să ridicaţi acum catedrala conştiinţei şi libertăţii religioaseť. Providenţa ne oferă acest prilej unic de eroism, de sfinţenie, de mărturisire a convingerilor creştine. Să nu refuzăm lui Dumnezeu şi Patriei această glorie sfântă. După aproape două mii de ani ne-a ajuns şi nouă rândul... Să arătăm acum că nu suntem un popor de laşi, să ne împărtăşim acum din suferinţele Domnului Iisus pentru a fi vrednici de învierea Sa... Datoriile misionare pe care ni le încredinţează Providenţa în acest ceas hotărâtor nu sunt acelea de a semna cu lumea o pace de compromis, ci acelea de a pregăti lumii o pace vrednică de Dumnezeu şi de oameni. În clipa aceasta ochii istoriei sunt aţintiţi asupra noastră".
Şi semnează: Ioan, Episcopul sufletelor voastre.
Ei bine, Biserica în sânul căreia s-au format astfel de oameni se vede şi azi desţărată în propria sa ţară. Uniţii, nu numai că nu au unde să se roage, dar în anumite locuri nu li se îngăduie nici măcar să-şi îngroape morţii în cimitirele creştine. Oricum, primii creştini au fost lipsiţi de biserici timp de trei veacuri. Şi n-au pierdut nimic. Dimpotrivă. Sângele martirilor a făcut să rodească sfânta credinţă pretutindeni. Ultimul cuvânt tot Dumnezeu îl are.
Biserica Unită, în perioada cea mai pustiitoare a istoriei noastre, a fost şi ea acolo unde a sfârşit partea cea mai aleasă a României adevărate, acolo unde floarea culturii, vieţii politice şi sociale a fost strivită de furia iconoclastă, de bestialitatea comunistă. După o aşa dovadă de eroism şi credincioşie, o Biserică precum e aceasta, dacă n-ar exista, ar trebui s-o inventăm.
|
|
|
| |
|
|
|
Ultimele
numere: |
 |
| NUMARUL 68-69 |
| |
 |
| NUMARUL 66-67 |
| |
 |
| NUMARUL 64-65 |
| |
 |
| NUMARUL 63 |
| |
|
| Arhiva revistelor |
|
