2% pentru MEMORIA
 Arhiva
 
 
Reprezentantii represiunii
Ruxandra Cesereanu
 

anchetatorul rafinat, torţionarul sadic şi bufonul balcanizat


     Lectura cărţii Călătorie spre centrul infernului de Ruxandra Cesereanu a însemnat pentru mine o reală îmbărbătare. Obsedată de amnezia ce caracterizează în clipa de faţă largi sectoare ale societăţii româneşti, de moliciunea unei vieţi literare ce întârzie să-şi aşeze noile ierarhii şi să despartă grâul de neghină, aveam în mâini un model de abordare a acestui noi gen literar. (...)
    Din câte ne putem da seama, nu lipseşte la capitolul mărturiilor nici un titlu, culminând fireşte cu Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid. Mărturiile sunt trecute în revistă şi analizate cu de-amănuntul chiar dacă n-au uneori nici o valoare estetică. (...)
    Rămâne să sperăm că, luând-o drept ghid, mulţi se vor avânta pe tărâmul "infernal" până în centrul căruia a explorat cu rigoare, pasiune şi inteligenţă Ruxandra Cesereanu.


Monica Lovinescu
România literară nr. 46, 17 ianuarie 1999


    În galeria negativă a Gulagului, aflată de partea puterii, se impun trei portrete: anchetatorul, torţionarul şi gardianul; dar se cuvine precizat că, aşa cum există un executor propriu-zis al torturii (numit torţionar), această funcţie pot să o exercite atât anchetatorul, cât şi gardianul (iar, uneori, chiar indivizi aflaţi pe o scară ierarhică înaltă, precum ofiţerul politic sau directorul închisorii, lagărului etc.). Nu mă voi ocupa în acest capitol şi de "creierele" represiunii din România, deoarece portretul acestora este realizat cu acurateţe de către Vladimir Tismăneanu în aproape toate cărţile sale. Pentru deţinutul politic, gardianul, anchetatorul sau comandantul închisorii erau studiaţi, uneori, ca nişte "cobai", cu aceeaşi curiozitate cu care gardianul (şi seria ierarhică următoare) îl studia pe deţinut. Înainte de a supune atenţiei structura acestei caste şi modalitatea în care, precum un Janus bifrons, "arta" neagră executată se bifurcă fie într-o manieră brutală şi sadică, fie într-una hilară, se cuvine amintit că în Gulag au existat şi reprezentanţi umani ai represiunii, despre care mărturisesc mulţi din memorialiştii detenţiei, aşa cum au existat şi cazuri extreme, dostoievskiene, de convertiţi (precum anchetatorul creştinat de Richard Wurmbrand sau gardianul convertit la anticomunism de unul din camarazii de închisoare ai lui Ion Ioanid; şi, ca să nu uit un caz romantic, amintesc de fiica noncomformistă a comandantului Lazăr, de la colonia Peninsula, care devine un fel de protectoare a politicilor); Oana Orlea mărturiseşte şi ea despre o gardiană asupra căreia îşi încerca şansa de Pygmalion. Majoritatea gardienilor "normali" erau sancţionaţi atunci când tortura sau brutalitatea nu era aplicată cu originalitate şi râvnă diabolică. Exista, deci, şi o teroare a terorizatorilor, lesne de înţeles pentru un sistem de represiuni care trebuia să provoace spaimă şi într-o parte şi în cealaltă a zidului; prin urmare, au existat şi cazuri de călăi deveniţi victime, din cauza inaptitudinii lor structurale de a fi călăi. N. Steinhardt, obsedat de excesul de zel al unor torţionari, va clasifica gardienii în zeloşi şi moderaţi, cruzi-inventivi şi umani, subliniind însă că existenţa gardienilor moderaţi nu probează normalitatea regimului comunist. Dimpotrivă, tocmai fiindcă moderaţii sunt excepţii, "în regimul comunist binele poate fi realizat numai întâmplător, pe căi ocolite, ocolite şi nelegale, nelegale adică neconforme cu principiile, prin urmare neprincipiale (concluzie: între ideea de Bine şi comunism există o discrepanţă de principiu)".
    Ion Ioanid atestă şi el existenţa unor gardieni blânzi, care facilitează viaţa deţinuţilor politici. Acest lucru depindea uneori de un regim de detenţie temporar îndulcit şi de o atmosferă de "aparentă legalitate". (De pildă, revolta din Ungaria _ 1956, trăită în închisoare, stârneşte speculaţii, strategii, exaltări futurologice. Sub şocul primei etape, benefice, gardienii îşi pierd infailibilitatea, devenind nişte simpli "oameni de serviciu", iar deţinuţii dobândesc statutul de egali ai lor şi, mai apoi, de superiori de conştiinţă. După faza tragică a revoltei din Ungaria, gardienii redevin despotici, puşcăria este în stare de asediu iar abuzurile reîncep, fiind oficializată pedeapsa corporală.) Vremurile erau în schimbare, noua gardă mai stilată, urma să înlocuiască vechea gardă a cărei mentalitate primitivă devenise stridentă pentru opinia publică internaţională. Am reţinut acest lucru nu pentru a pleda în favoarea călăilor, ci pentru a respecta una din legile specifice lui Alecsandr Siljeniţân, aceea de a-i înfăţişa cu dreptate pe cei răi.
    Constantin C. Giurescu acordă cea mai amplă parte a cărţii sale gardienilor pe care îi clasifică în funcţie de comportamentul faţă de deţinuţi în două tipuri: sceleraţi (mostră elocventă fiind degeneratul denumit "Pithecanthropus erectus") şi neutri (aceştia având uneori accese de omenie); sceleraţii sunt clasificaţi, la rândul lor, criteriul fiind moral, în bestii şi javre, şi numerotaţi prescurtat B şi J: "Astfel, am avut o serie mai mare de B (de la bestie!) şi anume B1, B2, B3, B4; apoi o serie redusă de J (de la javră!) şi anume J1, J2". Corneliu Coposu, la rândul său, vede în majoritatea gardienilor nişte "troglodiţi asiatici", lombrozieni, retardaţi mental. Înrudit cu Constantin C. Giurescu, prin viziunea asupra călăilor, este Teohar Mihadaş. Acesta vede în galeria satrapilor Securităţii nişte hibrizi musculoşi pe care îi numeşte ironic "herculunculi", proiectându-i ca devoratori umani (căpcăuni), sau îi înscrie coleric într-un bestiar plebeu (ca şi pe delatori), numindu-i şerpi, hiene, vulpi, păduchi, care au "râturi" şi "copite" (semn al animalicului, dar şi al diavolului), sunt robiţi trupului şi onomatopeici-porceşti, într-o varietate ce atinge scatologicul. Inumani precum locuitorii altei planete, ca dumnezei ai închisorilor, gardienii, anchetatorii, ofiţerii politici şi directorii închisorilor au "un adevărat orgasm al puterii".
    În general, membrii aparatului de represiune din România comunistă au primit un fel de mitizare malefică: ei erau proiectaţi ca nişte fiinţe nocturne cel mai adesea, "oamenii negri" îmbrăcaţi în haine de piele. La nivelul inconştientului colectiv, comuniştii (şi întreaga ierarhie a aparatului de represiune) erau străinii veniţi de nicăieri, invadatorii, intruşii agresivi. Figura lor era circumscrisă unui bestirar al făpturilor ascunse, viermuitoare şi devoratoare. Nu în zadar, labirinturile, coridoarele, subteranele făceau parte dintr-o schemă bine gândită a închisorilor şi a clădirilor Securităţii.
    Unul din personajele lui Marcel Petrişor, care a trecut prin reeducare, îşi aminteşte în delir de toţi călăii săi, văzând în ei fiara din Apocalipsă. Marcel Petrişor va face chiar portretul unui asemenea individ, care se dovedeşte a fi un hibrid animalic, demn de un bestiar fantastic: "Un trup de porc sub un cap de gorilă, cu fruntea ca o coadă de şobolan, cu ochii permanent injectaţi de sânge şi pe buze cu un grai articulat numai în faţa superiorilor, în clipe de graţie." Memorialistul aminteşte şi despre călăi care au coşmaruri cu victimele lor şi care se căiesc, văzând ei înşişi în închisoare un iad, sau despre gardieni care pactizează voalat cu deţinuţii.
    Fostele deţinute politice opinează variat despre seria anchetator-torţionar-gardian. Întrebată despre raportul victimă-călău, răspunsul Oanei Orlea este unul variat: călăul se mula pe psihologia victimei, astfel că existau atât ultraduri, cât şi călăi îngăduitori, atât călăi culţi, cât şi grosolani notorii, atât fanatici, cât şi blazaţi. Dar toţi aveau structura călăului; deşi gradul lor malefic varia, el ţinea de acelaşi conţinut întunecat al represiunii. Oana Orlea pune problema necesităţii unei mărturii scrise a torţionarilor, nu fiindcă ar fi inflaţie de mărturii ale victimelor, dar, susţine fosta deţinută politică, în viaţa de după detenţie, călăii sunt priviţi cu indulgenţă, căci "Românul are tendinţa de a-şi scuza călăii" (apoi, într-un fel sau altul, mărturia scrisă a foştilor călăi ar completa mai mult sau mai puţin onest povestea Gulagului românesc).
    Arestată abuziv pentru procesul de tip stalinist împotriva lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Lena Constante are parte de o anchetă terifiantă, gradată, patronată de mici zei furibunzi care, fie programează teroarea, fie îi insuflă speranţe false, aducând-o pe cea anchetată în pragul unei dedublări schizoide: pe de o parte femeia umilită, suferindă şi inocentă, pe de alta, femeia-martor, dorită de acuzator. Gardienii vor fi şi ei nuanţaţi de Lena Constante: există sadicii perfecţi, brutalii conformişti, acţionând de teama deţinuţilor, şi foarte rar, gardienii îmblânziţi, conştienţi de păcatul meseriei lor. Lena Constante explică neomenia din penitenciarele de femei prin fanatismul comunist, orizontul mărginit al gardienilor, beţia puterii, complexele de inferioritate şi frica ierarhică (la acestea adaug patologia decalată individual). Autoarea analizează psihologic bestializarea gardienilor, mai întâi cu monştri camuflaţi pe dinăuntru, apoi cu monştri încarnaţi fidel pe chip. De altfel, foarte tranşant va pune Lena Constante şi problema iertării călăilor; căci, dacă cei de la baza piramidei terorii pot fi absolviţi parţial, "vârfurile" nu pot fi iertate. Autoarea admite că poate ierta pentru sine, dar nu poate ierta pentru suferinţa celorlalţi, neavând acest drept: "Dar eu cred că noi toţi, cei care am suferit în carnea, inima şi spiritul nostru, suntem foarte departe şi, pe drept cuvânt, de iertarea călăilor." Iertarea călăilor este, deci, retorică şi, în ciuda aerului necreştinesc sugerat de această constatare, spusele Lenei Constante îşi au logica lor.
    Adriana Georgescu va cunoaşte torţionari fără scrupule (cel mai faimos fiind Nicolski, "omul-şobolan", mentor al reeducării de la Piteşti), regimul său alternând între sfaturile unor binevoitori perfizi şi chinurile fizice la care o supun anchetatorii excitaţi de ura de clasă, dar şi de feminitatea intransigentă a victimei lor. Costin Merişca va face observaţia că la anchetarea femeilor, şi mai ales a fetelor tinere, funcţionarii aparatului de represiune emanau o "bestialitate masculă", care se manifesta lingvistic mai întâi, apoi tactil-torţionar. Ţipătul femeilor torturate va rămâne pentru Costin Merişca cel mai chinuitor eveniment auditiv din închisori.
    George Tomaziu va fi obsedat pe tot parcursul detenţiei sale de ochiul polifemic al gardianului, de acea pupilă omniscientă şi omnipotentă, ce dublează ochiul becului etern orbitor din celulă; ochiul lui Dumnezeu, aşa cum ne-a parvenit din iconografia creştină, devine aici ochiul gardianului iscoditor şi punitiv. Oana Orlea este şi ea marcată de supravegherea prin vizetă, "Ochiul unui Dumnezeu răuvoitor, care îşi ascunde faţa şi are putere absolută asupra deţinutului."
    Sfatul de a uita suferinţele detenţiei este ipocrit, căci doar neuitarea poate fortifica şi da un sens nou vieţii. Elisabeta Rizea, care simte imperios nevoia spunerii durerii, a relatării suferinţelor, îşi va blama torţionarii, dar judecata sa asupra lor este înrudită cu cea a Vitoriei Lipan. Studiind psihologia femeilor-gardian, Oana Orlea constată că există o gradare ritualică a violenţei: mai întâi, stadiul constant şi dezechilibrant al pre-torturii, apoi cel al torturii spontane şi întâmplătoare.
    O menţiune aparte o merită anchetatorul fals-serafic (de precizat, figură brutală, dar mai onestă, gardianul nu poate fi decât rău sau moderat, niciodată ipocrit), despre care aminteşte atât Nicolae Mărgineanu, cât şi Ion Ioanid. Acest tip de anchetator mimează bunăvoinţa, dar rolul său este nociv, căci conceptul subteran pe care mizează este reeducarea pe cale orală: "Noi nu dorim de altfel să distrugem oamenii, ci noi dorim numai să-i îndreptăm ca să-i aducem pe calea cea bună". Procedeul tipic al anchetatorilor, de modificare a declaraţiilor anchetatorului după un standard auto-incriminator, este acelaşi cu cel folosit în cazul Ioanei d'Arc, observă N. Steinhardt, prin stilizarea în limba latină a declaraţiilor date în limba franceză, anchetatorul comunist român fiind, la rându-i, un "stilist" periculos. Ion Ioanid va întâlni şi el un anchetator manierat, abil şi tenace, care captează treptat psihologia anchetatului său. Uneori, tocmai anchetatorul "serafic" este cel care provoacă cedarea deţinutului. Lucid, Ion Ioanid meditează asupra acestui adversar cu toate atuurile şi asupra relaţiei de coexistenţă între anchetator şi anchetat. Spartan, Ion Ioanid se antrenează moral şi psihologic în vederea înfruntării, dar el ştie că victoria va fi fără drept de apel, cel puţin exterior, a anchetatorului: "Raportul dintre tortura din anchetă (morală, fizică, de scurtă sau lungă durată) şi rezistenţa fizică şi morală a anchetatorului nu poate fi determinată dinainte. De felul în care anchetatorul îşi drămuieşte ancheta, de felul în care îşi administrează şi-ţi dozează torturile în timp, depinde totul. După părerea mea, în teorie, anchetatorul perfect ar trebui să câştige întotdeauna partida, chiar şi atunci când ar avea de-a face cu cel mai rezistent şi rutinat arestat." Alina Mungiu detectează în anchetatorul din cazul lui Noica tocmai acest tip subtil, intelectualizat, dar perfid, deşi "uman". Ideea de cuplu între victimă şi călăul "serafic" este utilizată şi gândită de către eminenţele represiunii doar în cazurile speciale ale unor deţinuţi proveniţi fie dintre intelectualii rasaţi, dar fragili interior (precum Noica), fie în cazul unor lideri politici intransigenţi şi inabordabili prin metode dure. Ideea de cuplu între anchetat şi anchetator primeşte astfel o încărcătură maladivă, căci deţinutul cedează (dacă cedează) dintr-un fel de politeţe şi din mulţumire de sine. Zilele "fericite" de anchetă ale lui Noica sunt de fapt şi zilele decăderii sale consfinţite prin colaborare. Nu inteligenţa şi respectul reciproc pentru intelectul celuilalt ar fi trebuit să primeze, ci principiul pe care fiecare dintre cei doi, victima şi călăul, îl reprezintă. Despre acest tip de anchetator care induce în eroare va depune mărturie şi Viorel Gheorghiţă, descriind mai întâi cadrul de tip captatio benevolentiae ("aparent, ambianţă elevată, luminoasă, îmbietoare la dialog. Nimic din rigiditatea cazonă, nimic dezagreabil, nimic ameninţător") şi apoi omul, nu o bestie, ci un manierat ("Un tovarăş inteligent, cinic, crud, dar domn").
    Belu Zilber cunoaşte, la un moment dat, un anchetator rafinat şi cult, şi acest fapt îi va fi fatal, căci va iniţia trădarea. Spiritualizând excesiv relaţia sa cu acest anchetator, Belu Zilber simte că împreună cu partenerul său joacă rolurile lui Rubaşov şi Ivanov din Întuneric la amiază de Arthur Koestler. Mai târziu, marcat de o spaimă iudaică ancestrală, el va detecta mai ales în anchetator _ un Iahve, o zeitate omnipotentă, dar întotdeauna pământeană şi subpământeană, niciodată celestă. Între anchetatorii viitorului, Belu Zilber prezintă un caz kafkian, al unui funcţionar obsedat de dosare (dublul de hârtie al omului, omul sintetizat şi verificabil), care îşi expune crezul paranoic în faţa victimei sale: toată populaţia României va putea fi cândva verificată prin dosare, fiind supusă orbeşte unui plan colectiv de depersonalizare şi manipulare. Existenţa oamenilor va fi astfel validă doar prin dosare (există, de altfel, cincisprezece tipuri de dosare, pe care autorul le inventariază succint), stăpânii dosarelor fiind nişte demiurgi.
    Un caz oarecum asemănător relatează Ion D. Sîrbu, referindu-se la atotputernicia Securităţii ca mecanism de fabricat dosare; aceasta emite dosare atât pentru "duşmani", cât şi pentru conducătorii ţării, într-un acces paranoic de beţie a puterii: "Chiar şi Gh. Gheorghiu-Dej, îmi spunea acelaşi Enoiu, are la noi un dosar de care se teme. Şi pe care îl putem scoate la lumină când vrem. Nimeni nu e mai puternic decât suntem noi!"
    Relaţia anchetat-anchetator este studiată anatomic de N. Steinhardt. Frica, slăbiciunea victimei măresc voluptatea agresorului, observă mărturisitorul, jalonând două structuri psihologice: torţionarul abil, teoretic, şi victima perfectă: "Ori poate că secretul teroarei este de a pune pe terorizat în situaţia de a-l provoca pe terorist să ceară din ce în ce mai mult. De a stabili între cei doi o strânsă colaborare, ca între partenerii actului sexual, ca între operat şi chirurg. De a-l obliga pe terorizat să refacă procesul de gândire al teroristului şi a-i atribui intenţii mai crude şi raţionamente mai subtile decât are în realitate." Deţinutul devine vulnerabil şi atunci când i se inculcă ceea ce Dina Balş numeşte "complexul delicventului": candid şi impresionabil, el se lasă, uneori, impregnat de vinovăţia pe care i-o injectează mental membrii aparatului de represiune.
    Momentul cel mai periculos al anchetei, susţine Paul Goma, este acela al colaborării dintre anchetat şi anchetator pe baza unei "prietenii" de oameni obosiţi, unul în a fi chinuit, celălalt în a chinui, clipă în care, deşi unul este torturat, iar celălalt este călău, totuşi se iveşte o fatală comuniune de circumstanţă: "Vine o clipă în care anchetatul şi anchetatorul încetează de a mai fi doi duşmani, doi combatanţi, doi adversari: nu se mai înfruntă, nu mai încearcă să-l înfrângă, distrugă, înşele pe celălalt, ci ajung să colaboreze, se străduiesc împreună să găsească o soluţie, să iasă la liman."
    Michel Foucault, în ingenioasa lui carte despre naşterea închisorii, accentuează rolul de amnistiator carnal (în cazul supliciilor) pe care îl avea odinioară regele; în opinia mea, în închisoarea modernă, acest rol este deţinut de un "rege" decăzut şi grotesc ce poate fi nuanţat de la gradul inferior ierarhic (gardianul) până la cel superior (directorul închisorii); "regele" secolului XX, în închisorile comuniste din România este, uneori, chiar călăul, chinuitorul de performanţă. Deşi supraputerea teoretică (justiţia) nu indică aberaţiile torţionare şi suferinţa, infraputerea micilor regi şi executanţi poate depăşi măsura, fără restricţii; justiţia şi penalitatea sunt nişte sfere abstracte şi impersonale, în timp ce infraputerea care operează înăuntrul închisorii este concretă şi personală (a se vedea nu mai departe decât în fenomenul Piteşti o anarhie şi mai pregnantă, în care până şi rangul torţionarilor este haotic: deţinutul Ţurcanu va ajunge să fie egal în funcţie cu directorul închisorii); acum, gardianul (a se înţelege toată seria ierarhică următoare) uzurpă puterea judiciară de odinioară a regelui. În privinţa Gulagului românesc, revelaţia negativă poate fi dusă şi mai departe, căci nu doar regele decade, ci şi bufonul lui, măscăriciul, nu filosof ca altădată, ci plebeu, vulgarizat (cel puţin, pentru această ipostază pledează Paul Goma); mai mult, uneori "regele" este în acelaşi timp propriul său măscărici, alcătuind o făptură anamorfotică şi experimentală. Janus bifrons va fi reprezentat la nivel punitiv-practic în regimul de represiune din România atât de un torţionar, ce este un perfecţionist al senzaţiilor de durere, cât şi de un bufon balcanizat. Pe lângă primitivism rafinat (paradoxurile nu lipsesc), agresivitate şi lipsă de scrupule, aparatul punitiv comunist din România va avea şi această notă distinctivă a bufonului cu grosolănia hilară.
    Paul Goma analizează limba vorbită de membrii aparatului de represiune: dacă superiorii vorbeau o limbă aproape inteligibilă, chiar dacă agramată, intermediarii şi inferiorii analfabeţi vorbeau o limbă stâlcită, onomatopeică, scoţând sunete guturale, de făpturi din Neanderthal. Este un limbaj smucit şi pocit, un rest de limbă murdară în care se ghiceşte "limba de lemn" care va face carieră în comunism. Scriind despre aceasta, Françoise Thom se referă mai ales la o limbă alienată, goală, orwelliană (Novlimba), ideologizată, ce a suferit o "mutaţie teratologică"; dacă aceasta este, totuşi, o limbă a minţii, ea este dublată de o alta, a trupului, _ viermuitoare, subumană, animalică, otrăvită de umori şi instincte, un limbaj de mahala, al dejecţiilor. Maniheismul prezent în limba de lemn se atrofiază în limbajul trupului: aici cuvintele sunt întotdeauna visceral-agresive. Când mă refer la limbajul trupului, acesta nu trebuie identificat cu metafora organismului pe care cercetătoarea franceză o exemplifică în ideologia comunistă. Limbajul trupului ţine, într-adevăr, de ipostaza limbii de lemn ca figură a terorii, dar nu impersonale (ca în lozinci), ci extrem de personale şi concrete. Membrii aparatului de represiune din România cultivă cu predilecţie amestecuri adjectivale şi substantivale colerice, în care se remarcă hiperbola combinată cu stilul injurios ce ţine de un grotesc decăzut el însuşi. Dacă omul există prin limbaj, atunci această Novlimbă şi mai ales partea ei trupesc-abjectă încheagă un sub-om.
    Fanfaron şi fudul, bufonul represiunii se înscrie într-o serie caricaturală ce frizează nu atât comicul (căci nu aceasta este dimensiunea Gulagului), cât absurdul. Paul Goma excelează, de altfel, în a face portretele lingvistive ale călăilor săi, fie că este vorba despre gardienii sadici de la Gherla (1958), sau despre anchetatorul-golan de la Rahova (1977), amator de şarade, dar neostalinist. Corneliu Coposu atestă şi el limbajul trivial al torţionarilor, "năstruşnice injurii şi sudălmi", competenţa bestială a torţionarilor verificându-se şi astfel. Aceasta este puterea limbajului, puterea de a numi, dar pervertit înţeleasă, căci ea nu îi mai aparţine regelui-preot sau artistului, ci torţionarului. Inclusiv tortura este percepută auditiv de Paul Goma, schingiuirea unindu-i maladiv pe cei doi parteneri. În Gherla, autorul prezintă trecerea celui schingiuit prin diferite faze ale durerii rostite, de la urlet, la horcăit, la scâncet (sau scheunat), apoi la tăcerea finală, în paralel cu grohăiturile gardienilor torţionari, cu gâfâiturile şi gemetele lor de efort. Despre o astfel de "simfonie a Satanei" vor mărturisi şi alţi memorialişti.
    Latura grotescă a reprezentantului aparatului de represiune putea fi percepută atât în violenţe punitive trupeşti, cât şi în violenţe psihologice. Unul din amănuntele şocante asupra căruia insistă memorialiştii detenţiei este percheziţia corporală ce culmina cu o percheziţie anală, provocând umilirea şi degradarea deţinutului, iar uneori violentarea lui sufletească până la deces chiar.
    Figura torţionarului român s-a impus în mod extrem prin intermediul unui fenomen aberant, ce se pretează psihanalizării, considerat chiar ca ţinând parţial de specificul naţional; reeducarea de la Piteşti, considerată de către Ţurcanu însuşi a fi o metodă de şoc, consta în transformarea victimelor în călăi, ajungându-se la experimentul unor hibrizi, prin dezumanizare metodică: "De-a lungul experienţei de la Piteşti, categoria martorului inocent a fost pur şi simplu suprimată". Executorul acestui fenomen (având un comandament de schingiuitori) a fost Eugen Ţurcanu, un torţionar cu geniu machiavelic, care ajunsese să-şi fascineze uneori chiar victimele; Virgil Ierunca vede în Ţurcanu un Verhovenski dus dincolo de limita răului şi un al doilea marchiz de Sade, alţi memorialişti văd în el un doctor Mengele românesc; dar Ţurcanu este torţionarul prin excelenţă, în carne şi oase, astfel încât partitura sa este mai degrabă aceea de Mengele. Pentru reeducaţii aduşi în pragul schizoidiei, chiar şi după epuizarea reeducării, Ţurcanu este un călău adorat, un zeu terifiant şi protector în acelaşi timp, reeducaţii model neacceptându-i moartea şi considerându-l mereu viu. Se cuvine precizat, totuşi, că puţini din cei care au participat în cadrul Republicii Piteşti au fost călăi structurali (excepţie primul lot de reeducatori), majoritatea fiind torţionari conjuncturali, siliţi, sau din instinct de conservare. Neo-omul, pe obţinerea căruia miza reeducarea prin sânge, era individul depersonalizat, robotizat şi mai ales virtualul torţionar (de menţionat că au existat şi recuperaţi ai reeducării). De-a lungul anilor fatidici 1949-1952, cât a durat reeducarea, Ţurcanu întocmise un dosar de aproape 2000 de pagini în care inventaria şi clasifica torturi, adăugând constatări psihologice şi de rezistenţă corporală privitoare la victime. Secondat de un lot de călăi şi discipoli mimetici (care nu au trecut prin demascare şi spovedanie neagră şi care nu s-au autopângărit, fiind în ipostaza unor "purificatori" degeneraţi), Ţurcanu a experimentat forme inovatoare de tortură, fişate în dosarul macabru, dispărut o dată cu executarea autorului lor. Fără a face referinţă directă la fenomenul Piteşti, Paul Goma atestă că modalitatea de tortură era direct proporţională cu gradul de dezumanizare al călăului; Goma subliniază o anumită doză de pitoresc în felul în care torţionarul român creează tortura, exotismul acesteia fiind legat de inventivitatea inepuizabilă cu care călăul degusta chinurile semenului său (altfel, torturile descrise de Paul Goma mai depind şi de inerţia sau agilitatea sadică a executorilor).
    Au existat, însă, şi femei-torţionar, manifestând un sadism axat pe tortura organelor genitale, de parcă ritualurile castratoare de odinioară ale zeiţei Cybele ar fi găsit împlinire exotică şi întâmplătoare, totuşi, în Gulagul românesc. Râvna lor maladiv afrodisiacă de la anchetă (căci este vorba despre femei-comisar, anchetatoare în primul rând) este demnă de o investigaţie psihanalitică ce ar avea în vedere, pe de o parte ipostaza femeii egale în drepturi cu bărbatul în ceea ce priveşte violenţa şi sălbăticia, pe de altă parte plăcerea de umilire a virilităţii (fie că este vorba despre torţionari feminini sau masculini). Unele anchetatoare-torţionare şi-au manifestat "arta" şi faţă de femeile deţinute, în acest caz râvna lor schingiuitoare fiind motivată de diverse complexe de inferioritate.
    Radu Ciuceanu face o observaţie interesantă din punct de vedere etnic şi ierarhic în ceea ce-i priveşte pe torţionari, aceea că, atâta timp cât s-au aflat în România, între sovietici şi români a existat o rivalitate insidioasă, deoarece maeştrii-torţionari sovietici nu vedeau în cei români o castă similară lor, ci doar pe membrii obedienţi şi zeloşi ai unui popor aflat în sclavie. La rândul său, Viorel Gheorghiţă compară tehnica torţionarilor fascişti cu cea a comuniştilor români, în opinia sa diferenţa fiind una de mentalitate şi de civilizaţie: fasciştii sunt exacţi şi rigizi, dar nu profanatori, românii sunt zeloşi, inventivi şi decăzuţi.
    Tocmai fiindcă, în cazul fenomenului Piteşti, am plusat pe ideea călăului satanizat, se cuvine amintită aici opinia lui Tzvetan Todorov, care, referindu-se la călăii din lagărele naziste (mai ales) şi din cele sovietice, respinge ideea torţionarului monstruos. Deşi are alergie la emfaza răului, Todorov admite totuşi că "răul este personajul principal al literaturii concentraţionare", fără să vadă, însă, în călăi nişte fiare (imaginea aceasta i se pare inadecvată), ci nişte funcţionari mediocri, depersonalizaţi şi obedienţi. Dacă există, totuşi, o minoritate a sadicilor, majoritatea este conformistă şi normală, chiar dacă robotizată. Demonizarea călăilor este un artificiu, continuă Todorov, deoarece ei nu sunt diabolici, ci normali. Oficierea răului are loc nu din sadism (excepţii există, fireşte), ci din supunere oarbă şi egoism. De altfel, Todorov diferenţiază sadismul (rar) al torţionarilor (acesta fiind de origine sexuală) de beţia puterii, accentuând pe cea din urmă. Dacă în cazul torţionarilor nazişti duritatea comportamentului lor ţine şi de un ideal germanic de virilitate agresivă, în cazul celor comunişti ea ţine mai degrabă de îndoctrinare. Diferenţa între călăii nazişti şi cei comunişti este, însă, şi una legată de impersonalizarea crimei: torţionarii comunişti nu mai au un mediator obiectual între ei şi victimele lor: nu mai există camerele de gazare care să impersonalizeze atât victimele, cât şi călăii. Crima călăilor comunişti este mai directă şi mai personalizantă. Răul, trage concluzia Todorov, vine de la sistemul căruia aceşti executori ai morţii i se subordonează. Astfel, Holocaustul şi Gulagul ar putea fi produsul oricărei societăţi totalitare, chiar dacă au origine nazistă, respectiv sovietică; orice alt popor supus totalitarismului şi-ar putea avea un Holocaust şi un Gulag. Tot astfel, în fiecare om există un călău şi o victimă; faptul că individul devine călău sau victimă, rămânând îngheţat astfel pe o singură poziţie, depinde şi de contextul totalitar.
    Care este, însă, relaţia afectivă a victimei mărturisitoare cu fostul său torţionar sau anchetator, după ce evenimentele tragice şi-au pierdut din actualitate? Este posibilă iertarea călăilor? Răspunsul este variat, de la milostivirea creştinească a lui N. Steinhardt, seninătatea lui Ion Gavrilă-Ogoranu, atitudinea lui Teohar Mihadaş, care nu învinovăţeşte pe nimeni decât pe sine, la neputinţa individuală de a ierta a Lenei Constante sau la recta sentinţă de Vitorie Lipan a Elisabetei Rizea. O altă mărturisitoare rosteşte concis: "Eu iert şi nu uit." Unii nu formulează o sentinţă directă, ci apelează la comandamentul iorghist "cine uită, nu merită", pe care îl reactualizează Viorel Gheorghiţă, vorbind despre necesitatea unei memorii preventive. Pentru Richard Wurmbrand, a cărui vocaţie misionară este primordială, nu se pune problema uitării sau iertării călăilor, ci a iubirii lor, în sensul în care "Putem urî păcatul, iubind în acelaşi timp pe păcătos."; o poziţie apropiată are şi Nicole Valery-Grossu. Un pătimaş precum Radu Budişteanu răspunde afirmativ, dar nuanţator, în privinţa aceasta, acceptând iertarea, dar refuzând uitarea. Paul Goma pledează pentru neiertarea călăilor şi pentru judecata lor, adăugând pe lângă acestea neuitarea, începând din chiar clipa în care este torturat: "şi m-am hotărât să nu-i uit în vecii vecilor, nu să mă răzbun, ci să nu-i uit şi, mai ales, mai ales SĂ NU-I TAC". Un alt mărturisitor propune imitarea modelului iudaic legal-punitiv, de după Holocaustul nazist, iar H.-R. Patapievici vorbeşte şi el despre necesitatea unei memorii tenace şi imperioase a românilor, după model evreiesc. Acelaşi H.-R. Patapievici accentuează exact în privinţa iertării călăilor: aceasta nu poate avea loc decât pentru călăii care ispăşesc, abia atunci ei despărţindu-se de răul lor. Nepedepsiţi, ei nu pot fi iertaţi. În ceea ce priveşte victima, Patapievici formulează şi pentru ea un cod clar: "victima nu are dreptul de a practica angelismul faţă de călău". Ion D. Sîrbu propune chiar un portret etic al victimei şi al călăului, în general, fişându-le în paralel şi diferenţiindu-le, pentru a nu fi confundate niciodată. Tot el propune iertarea călăilor, dar având drept condiţie căirea acestora şi existenţa unui necesar stâlp al infamiei: "Cred în iertarea păcătosului. Cu condiţia să se căiască. Nu cer tăierea capetelor celor care au încălcat norma de drept şi norma morală, dar pretind să fie afişată pe ziduri crima lor şi urlată la toate megafoanele. Ca să nu se mai repete." Alţi memorialişti ai detenţiei discută iertarea călăilor pornind de la exclamaţia christică: "Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac", dar demolând-o, căci torţionarii nu sunt simpli roboţi, ci personalizează tortura prin zel, simţindu-se împliniţi prin rău, ştiind, deci, ceea ce fac. Mărturiile înseşi au un scop justiţiar evident, dar sentinţa lor este abstractă, după cum consideră Gheorghe Grigurcu, admirând victimele care pot să ierte, dar propunând o sancţionare la nivel naţional a foştilor călăi. N. Steinhardt, gânditor al soluţiilor de rezistenţă în universul concentraţionar, găseşte soluţii chiar şi pentru "călăii" care ar încerca să evite răul, dar, cu excepţia celei dintâi, acestea sunt fantasmagorice: demisie, călugărire, sinucidere. Remus Radina nu clamează pedepsirea călăilor, ci doreşte doar asumarea şi recunoaşterea statutului lor de călăi, cu alte cuvinte, o autoculpabilizare orală din partea acestora. Corneliu Coposu consideră pedepsirea penală a călăilor drept o sancţiune retorică, dat fiind că "nu condamnarea unor oameni este importantă, ci condamnarea unor idei"; de altfel, Corneliu Coposu îi consideră pe majoritatea torţionarilor a fi nişte iresponsabili patologici care ar trebui internaţi în ospicii şi trataţi psihic, iar nu încarceraţi; în opinia sa, statutul lor este acela al unor sub-oameni. Nu în ultimul rând, vinovăţia nerecunoscută şi orgoliul foştilor călăi sunt, uneori, compensate şocant de auto-învinovăţirea unor "arheologi" ai Gulagului precum Doina Jela, de pildă, care scrie cartea despre procesul Canalului dintr-o culpă metafizică faţă de cei care au cunoscut detenţia comunistă; vinovăţia autoarei nu este reală, iar cartea sa este un demers de ispăşire a unei vine colective la care ea nu a participat concret.
    Indiferent de felul în care foştii deţinuţi politici îi judecă sau nu pe călăii lor, autorii morali şi concreţi ai represiunii din România au rămas până la capăt fără să se căiască în singurătatea propriei conştiinţe. Tocmai necăinţa lor este cea care catalizează şi face necesară "trezirea memoriei" fostelor victime, dar şi lepădarea de o ataraxie generalizată în mentalul poporului român.
    Privitor la călăii din societăţile totalitare, Hannah Arendt propune o explicaţie abilă, referindu-se, adevărat, mai ales la călăii nazişti, dar şi la cei sovietici: ea consideră că "există crime pe care oamenii nu le pot pedepsi şi nici ierta. Când imposibilul a fost făcut posibil, el a devenit răul absolut, nepedepsibil tot pe atât cât de neiertat". Noul călău al secolului XX este incompatibil cu iertarea sau mila victimelor sale. El este inefabil, pentru că este altceva decât om.
 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.