|
 |
|
La sfârşitul lui '89 ne era din ce în ce mai greu să trăim. Să supravieţuim. Să murim. Îţi voi vorbi altă dată de viaţa noastră încremenită în întuneric, în frig, în frică şi în minciună, şi în privaţiuni pe care nici nu ţi le-ai putea închipui.
Personal, îmi pierdusem soţul cu puţini ani înainte, ca urmare a condiţiilor insuportabile ale cotidianului nostru. De câte ori, în deceniile acelea de beznă, ne spusesem: "Trebuie să rezistăm. Le vom supravieţui, asta-i sigur!" Soţul meu nu "le"-a supravieţuit.
Eram deci singură, în casă şi în viaţă, când comunismul internaţional a început să se destrame din toate cusăturile.
Singura noastră legătură cu exteriorul erau posturile de radio "Europa liberă", "BBC" şi "Vocea Americii". De ani de zile, nu mai ascultam radioul românesc, nu ne mai uitam la televizor. La Bucureşti, în anumite cartiere de blocuri, se putea prinde Televiziunea bulgară; lumea se apucase să înveţe bulgara, se stătea la coadă în faţa agenţiei aeriene bulgare ca să copieze programul TV săptămânal, afişat cu generozitate de ei în vitrină.
Eram deci la curent cu ce se petrecea, nu vorbeam decât de asta: "ţările-surori" se eliberau una câte una. De altfel, cum să nu ne fi dat seama că ceva plutea în aer? Bucureştiul era practic împânzit de grupuri de câte 3-4 miliţieni şi soldaţi însoţiţi de câini poliţişti. Erau postaţi la toate intersecţiile, şi chiar pe străzi neînsemnate.
Fremătam cu toţii... plini de speranţă... şi disperaţi.
Într-o duminică dimineaţă (17 decembrie), ducându-mă în Piaţa Amzei, întâlnesc un cuplu de prieteni, marginalizaţi şi ei. (El este acum directorul unui Institut de cercetări.) Abordăm acelaşi subiect obsedant. Întreb:
- Dar la noi? Oare n-o să înceapă nimic şi la noi?
Nu voi uita niciodată privirea acelui prieten, nici răspunsul lui:
- A început. Acum două zile. La Timişoara. Am auzit la "Europa liberă".
Alerg acasă, dau drumul la radio. Într-adevăr, ÎNCEPUSE.
Inutil să-ţi spun că cele câteva zile care au urmat (17-20 decembrie) eram cu toţii conectaţi la aparatele de radio. "Europa liberă" emitea acum 24 de ore din 24. Reuşiseră să intercepteze un bărbat care se strecurase peste graniţă în Iugoslavia: povestea, plângea. Primiseră şi o casetă înregistrată, pe care se auzeau împuşcături, busculadă, voci, ţipete. Un glas de femeie: "Români, români ca noi..." Accentul ei bănăţean era răscolitor.
În seara de 20 decembrie, sună telefonul: "Repede, dă drumul la televizor". Ceauşescu, revenit după vizita-fulger în Iran, urma să dea un comunicat important. Câteva minute - naivă! - sper că îşi va prezenta demisia (şefii comunişti din statele vecine aşa făcuseră!). Eroare! Alături de soţie şi de slugile lui din CC şi guvern, el anunţă represiuni dure la Timişoara ca să-i pedepsească pe "huliganii care atacaseră o unitate militară". Pe ecranul televizorului meu alb-negru, păreau toţi îmbrăcaţi în negru, ca nişte ciocli...
Nu mai pot asculta radioul: mi s-a rupt cablul de la aparat. Trebuie neapărat să-l duc la reparat.
A doua zi, mă hotărăsc să merg la restaurantul Uniunii Scriitorilor, chipurile ca să iau prânzul. Era locul unde - în ciuda sălilor (şi chiar a farfuriilor şi scrumierelor) împânzite de microfoane - aveai ocazia să întâlneşti lume, să schimbi păreri, să afli câte ceva. Îl rog pe un prieten, scriitor şi el, să mă însoţească. Mergem pe jos, fiindcă locuiesc destul de aproape.
Apropiindu-ne de Calea Victoriei, observăm nişte scene stranii: oameni târând pe jos drapele, portrete, lozinci scrise pe pânză roşie, alergau în toate direcţiile. La un moment dat, un camion încărcat cu soldaţi trece pe Calea Victoriei (arteră de câtva timp interzisă circulaţiei, cu excepţia maşinilor oficiale). Apoi, desluşim strigăte, cântece. Era cam ora 13. Ştiam că Ceauşescu convocase o mare adunare populară la 12. Practic, tot Bucureştiul era pe stradă. Dar strigătele astea... oare chiar "Timişoara" scandau oamenii? Iar cântecele, era oare chiar "Deşteaptă-te, Române", cântec interzis, ceea ce auzeam? Surescitaţi, dar încă neîncrezători, ajungem la Uniune. Acolo, o enormă efervescenţă. Ni se povesteşte ce se întâmplase, faimoasa "scenă a balconului" - pe care am revăzut-o, apoi, de zeci de ori la televizor...
Ne hotărâm să mergem să vedem, în grupuri mici. Drumul spre Piaţa Palatului este barat de cordoane de miliţieni, care ne deviază în direcţia Pieţei Universităţii. Văd pentru prima oară "scutieri". Mă apropii de un miliţian şi-l întreb, cu un aer nevinovat, ce se întâmplă. Îmi spune: "Oameni de la Timişoara au venit să facă scandal la Bucureşti". Arăt spre "scutieri" şi spun, cu aceeaşi inocenţă: "De la Timişoara? Pentru ce? De ce să facă scandal la noi? De ce s-au îmbrăcat aşa?" Excedat, miliţianul îmi replică: "Circulaţi, duceţi-vă acasă şi nu mai întrebaţi atâta."
Ajung în Piaţa Universităţii. Între timp, însoţitorii meu s-au dispersat. Sunt singură, în mulţime. Întâlnesc pe părinţii unui tânăr disident, care făcuse câţiva ani de puşcărie pentru că introdusese un soi de manifeste în cutiile poştale ale blocurilor. Sunt veseli, surescitaţi: "Radu e şi el pe aici, pe undeva. Ce prostie pe Ceauşescu, să adune atâta lume la un loc!" În jurul meu, se strigă: "Jos comunismul". "Veniţi cu noi". Mi-e încă frică. Cei care strigă sunt în mijlocul străzii. Eu sunt pe trotuar. Da, mi-e frică. Cobor cu un pas, urc iar repede pe trotuar. Nu mă pot decide. La un moment dat, oamenii încing "Hora Unirii". Capăt curaj: "Hora Unirii" nu era interzisă. Cobor de pe trotuar... şi intru în horă!
Începând cu acel moment exact, nu mi-a mai fost frică. Niciodată.
Strig şi eu, cât mă ţine gura. Ce fericire să poţi striga tare: "Jos comunismul!", "Jos cizmarul!", "Jos savanta!", "Ieri la Timişoara, azi în toată ţara!", "Timişoara. Timişoara. Timişoara."
Ne survolează elicoptere. Le huiduim. "Scutierii" formează un baraj, dar nu se clintesc. Sunt interpelaţi: "Şi voi sunteţi români!" "Noi suntem poporul, voi pe cine apăraţi?" Nu, nu se clintesc. Îşi abat privirile. O tânără, un bătrân cu barbă le oferă flori. Râdem. Suntem fericiţi. Îşi abat în contiuare privirile. Mulţimea e din ce în ce mai numeroasă. Din când în când, e despicată de un TAB care trece în viteză. Huiduim, ne repliem, ne regrupăm la loc. Aud: "În Piaţa Romană au început să tragă. Sunt răniţi." Mulţi vor să pornească într-acolo. Încerc să-i opresc pe cei care-mi sunt la îndemână: "Aici suntem la adăpost: Ambasada Americană la doi paşi, Hotelul Intercontinental plin de străini". Ridic ochii. De la balcoanele hotelului suntem filmaţi, fotografiaţi. Mi-amintesc atunci de Praga '68: după fotografii şi filme au putut să fie identificaţi manifestanţii, şi apoi arestaţi. Am o căciuliţă de lână mov pe cap: recognoscibilă de departe. Ei şi. Nu, nu mi-e frică. E frumos (adevărată primăvară în decembrie), e bine. Îngenunchiem, ne rugăm pentru morţii Timişoarei. Am cizme cu tocuri înalte, o geantă prea mare, prea grea: îngenunchiez, mă ridic cu dificultate. Şi căciuliţa mov, colac peste pupăză. Categoric, nu sunt îmbrăcată ca pentru o Revoluţie...
Apare un tânăr cu capul bandajat. Trăseseră în el? Nu, fusese bătut, călcat în picioare, cu cizmele. Elicoptere. TAB-uri. Şi scutierii, tot nemişcaţi. Nu, masacrul de la Timişoara nu se va putea repeta la Bucureşti. Proximitatea ambasadelor, a Ambasadei Americane... Începe să se întunece. Încerc să telefonez, acasă, mătuşii mele octogenare care e singură şi trebuie să-şi facă griji ştiindu-mă în oraş. Telefonul public de la colţul Sălii Dalles nu funcţionează. E ora 17:20. Cu părere de rău, mă hotărăsc să merg acasă. O iau către Bulevardul Gheorghiu-Dej, prin faţa Universităţii. E greu să-ţi faci loc prin mulţime. Mă opresc de mai multe ori, ca să strig, să cânt, să huiduiesc, să mă rog, dar tot în direcţia casei.
(LA 17:30, ÎN PIAŢA UNIVERSITĂŢII, LA COLŢUL SĂLII DALLES, AU CĂZUT PRIMII MORŢI DIN BUCUREŞTI: 13. SECERAŢI DE O RAFALĂ.
Am aflat asta mult mai târziu, o plăcuţă ţintuită pe zid, o candelă, stau mărturie.)
O iau în lungul Bulevardului, pe trotuarul din dreapta. De cealaltă parte a străzii, camioane pline cu soldaţi, TAB-uri, aliniate, în aşteptare, aproape până pe strada mea. Nenumărate, dar încă fără să reacţioneze. Nu mi-e frică pentru mine, dar mă sperie.
Mi-amintesc de cablul de la radio. În Piaţa Kogălniceanu intru la un atelier ca să mi-l repare. "Veniţi de la Universitate? Ce se întâmplă acolo?" "Ce se întâmplă e bine". Explic că, fără cablu, nu pot asculta radioul. Mi-l repară pe loc; nu, n-am nimic de plătit...
Acasă, convoc locatarii, le povestesc ce ştiu, îi îndemn să meargă a doua zi, foarte devreme, în Piaţa Universităţii. Ei îmi povestesc, fiecare pe rând, "scena balconului" văzută la televizor, de neconceput. Telefoane. Unii prieteni ştiu, fuseseră acolo, mai erau încă acolo. Alţii pur şi simplu nu cred.
Astăzi, nu mai ştiu cum de mi-am putut imagina că TAB-urile, numărul mare de soldaţi, "scutierii" se aflau acolo doar ca să ne intimideze, să ne facă să mergem pe la casele noastre; şi că, după un răgaz în timpul nopţii, va fi suficient să fim foarte numeroşi a doua zi, ca să reuşim. (În realitate, muriseră oameni, erau mulţi răniţi, arestaţi, torturaţi.)
A doua zi, foarte de dimineaţă, pornesc. Refac drumul din seara precedentă. TAB-urile, camioanele cu soldaţi au dispărut. Oamenii, pe stradă, se scurg în aceeaşi direcţie. Nimeni nu vorbeşte: nu aveau încredere. Cineva strigă, de la un balcon: "L-au ?sinucis? pe Milea".
(ASTĂZI, DUPĂ 10 ANI, CAZUL NU A FOST ELUCIDAT: SINUCIDERE SAU ASASINAT?)
Ajung în apropierea Pieţei Universităţii. La lumina zilei, peisajul e schimbat: TAB-urile, camioanele se află acum în mijlocul mulţimii. Încremenesc. În contra luminii, nu pot distinge cine sunt cei cocoţaţi pe ele: soldaţi? Reuşiseră oare să îngenunche mulţimea? Vacarmul e imens, dar nu percep încă ce se spune. Deodată, un drapel este flururat pe un TAB: un drapel cu gaură! Va-să-zică ai noştri! Armata a fraternizat! Mă inundă fericirea. Am ajuns acum în mulţime. "Ole, Ole, Ole, Ceauşescu nu mai e!" Se cântă, se strigă, se spun rugăciuni, se râde. "Deşteaptă-te, Române!" O necunoscută mă ia de braţ: "Sunt singură, vreţi să rămânem împreună?" "Sunt singură, şi eu." Nu ne vom despărţi toată dimineaţa. N-am mai revăzut-o de atunci. Pornim, cu TAB-urile printre noi, în direcţia Comitetului Central. Suntem tot mai numeroşi. Un val imens. Oamenii, la balcoane, la ferestre, fac gesturi largi, semne, flutură drapele găurite. Îi chemăm: "Veniţi cu noi!" E frumos, e cald, ca niciodată în anotimpul acesta. În Piaţa Palatului, n-ai putea arunca un ac. (Acolo unde, pe o rază de mai multe sute de metri, ne fusese interzis să trecem...)
Un elicopter ne survolează, ne inundă cu bucăţele de hârtie: "Studenţi, cetăţeni, nu vă lăsaţi înşelaţi de duşmani. Strângeţi rândurile în jurul tovarăşului Ceauşescu". Un imens hohot de râs zguduie mulţimea.
Mă aflu la colţul Comitetului Central. Nu am vizibilitate asupra acoperişului, nu pot vedea aterizarea elicopterului, nici îmbarcarea "lor". Dar veştile trec din gură în gură, şi toată lumea ştie. "Ole, Ole, Ole..."
Unii se precipită în interiorul CC. Se aruncă portrete pe fereastră. Dar şi hârtii, dosare. "Nu distrugeţi documentele!" Lumea începe să strige nume: "Doina Cornea". "Mircea Dinescu". "Ana Blandiana".
(NIMENI NU STRIGA "ION ILIESCU", NICI "PETRE ROMAN"...)
Râdem, plângem, ne îmbrăţişăm, se agită eşarfe, căciuli. Automobilele, care cu greu îşi croiesc drum, au farurile aprinse, claxonează. Clopotele bisericilor bat. Un domn mă întreabă: "Vă bucuraţi, doamnă, nu-i aşa?" Altul îmi arată un glonte, adunat de pe jos.
Urc pe Calea Victoriei ca să mă duc la fosta mea profesoară de franceză (arestată o dată cu mine, în "lotul francez"): are 86 de ani, ştiu că practic nu iese din casă, vreau să mă duc să-i povestesc.
La colţul Hotelului Athénée Palace, două automobile CD: ambasada Franţei, ambasada Suediei. Ambasadorul Franţei, cu bustul aproape ieşit pe fereastra maşinii, face gesturi largi. Lumea se precipită să-i strângă mâna, să-i vorbească. Nici eu nu ştiu cum, mă trezesc cu fruntea lui sub buzele mele...
(L-am revăzut la Lisabona, unde a fost numit ambasador după Bucureşti. A publicat o carte, mai târziu: Căderea lui Ceauşescu.)
Profesoara mea, bătrâna doamnă care aproape nu mai ieşea din casă, se află pe prag, gata s-o pornească. Ţinând-o de braţ, o conduc în Piaţa Palatului, facem un tur, o readuc acasă.
(FUSESE CONDAMNATĂ PE VIAŢĂ, CONSIDERATĂ UNUL DINTRE ŞEFII "LOTULUI FRANCEZ".)
Euforică, văd doar persoane euforice în jurul meu. Toată Capitala, toată ţara e fericită. Mă îndrept spre Palatul Telefoanelor: aş vrea să telefonez în Italia, verişoarei mele, aproape sora mea, de care sunt despărţită de 20 de ani. Uşile sunt închise, dar de la un etaj superior se aruncă un mesaj: "Măcel la Sibiu." Se formează grupuri în jurul persoanelor care au la ei radiouri portabile. "I-au prins?" "Nu." Frisoane...
(ŞI TOTUŞI, FUSESERĂ ARESTAŢI CHIAR ÎN DUPĂ-AMIAZA ACEEA DE 22 DECEMBRIE, DAR NOUĂ NU NI S-A SPUS. CEI CARE SE PREGĂTEAU SĂ IA PUTEREA CA SĂ INSTAUREZE LA NOI UN "GURBACIOVISM" AVEAU NEVOIE SĂ RĂSPÂNDEASCĂ TEROAREA ÎN POPULAŢIE - A CĂREI REACŢIE VEHEMENTĂ CU STRIGĂTE DE "JOS COMUNISMUL!" ÎI SURPRINSESE - CA SĂ SE POATĂ ERIJA ÎN "SALVATORI". N-AM AFLAT DE ARESTAREA CEAUŞEŞTILOR DECÂT LA 25 DECEMBRIE, ÎN ZIUA PROCESULUI ŞI A EXECUŢIEI !)
Revin în sfârşit acasă, dar sunt gata să merg în Piaţa Palatului unde se anunţase un miting la ora 17.
La televizor, apeluri răscolitoare: "Către toţi cei care locuiesc în apropierea Radioului şi Televiziunii: veniţi să ne apăraţi contra bandelor de terorişti care înaintează spre Capitală." Sediul Radiodifuziunii se află la 5 minute de casa mea: mă duc. Nu e nevoie de mine: soldaţii sunt la posturi, stăzile blocate cu tramvaie şi camioane. După un timp, revin acasă.
E întuneric, mi s-au înmuiat picioarele. Acum e prea târziu ca să mă duc la miting, de altfel transmis în direct la televizor. "Proclamaţia către naţiune" începe.
Brusc, se aud împuşcături; Biblioteca Universitară incendiată; Palatul Regal (Muzeul Naţional) în flăcări. Ce se întâmplă?
Curând după aceea, împuşcăturile încep să se audă şi în jurul meu, parcă ar veni din propria mea curte, probabil însă de la sediul Radiodifuziunii.
În afară de câteva răgazuri în timpul zilei, împuşcăturile reîncep de cum se lasă întunericul, şi asta timp de câteva nopţi.
(RĂZBOIUL ELECTRONIC! Până atunci nu cunoscusem sintagma asta.)
La televizor, la radio, suntem bombardaţi cu ştiri false: apa este otrăvită; teroriştii au ajuns la etajul XI al Televiziunii; se urcă pe acoperişuri, se strecoară în poduri; trag din orice poziţie; nu aprindeţi luminile; veniţi să ne apăraţi... etc. etc.
(ÎNTRE TIMP CEAUŞEŞTII ERAU ARESTAŢI. NU S-A DESCOPERIT NICI UN TERORIST. ŞI PESTE 1000 DE PERSOANE AU FOST UCISE, DUPĂ 22 DECEMBRIE!)
Asta e altă poveste. O poveste tristă şi urâtă, pentru care nimeni n-a răspuns până acum. Şi care a mânjit cu noroi şi cu sânge bucuria noastră de atunci.
Totuşi, bucuria aceea nu mi-o va putea lua nimeni vreodată. |
|
|
| |
|
|
|
Ultimele
numere: |
 |
| NUMARUL 68-69 |
| |
 |
| NUMARUL 66-67 |
| |
 |
| NUMARUL 64-65 |
| |
 |
| NUMARUL 63 |
| |
|
| Arhiva revistelor |
|
