|
 |
|
"Ce s-a întâmplat la Timişoara, declara comisiei noastre fostul şef al Direcţiei Securităţii Statului, Vlad Iulian, se putea întâmpla la Braşov, sau în altă parte". De data aceasta fostul general de Securitate avea dreptate, întrucât problemele pentru care ieşiseră pe străzi timişorenii în Decembrie 1989 erau problemele întregii noastre populaţii. Braşovul ieşise pe străzi cu doi ani în urmă, tot pentru libertate, pentru pâine şi pentru căldură. Protestele muncitorilor de la "Tractorul" au fost întâmpinate cu brutalitate. Au urmat arestări, procese, condamnări şi deportări. Pentru a fi bine pregătiţi faţă de astfel de revolte populare şi a fi cât mai eficienţi, specialiştii Ministerului de Interne, de sub comanda lui Tudor Postelnicu, la sugestia lui Ceauşescu Nicolae, au elaborat măsuri speciale, necesare pentru asemenea evenimente. Şi cele scrise în acest Ordin 02600 au fost puse în practică la Timişoara, începând cu 15 Decembrie 1989, când s-a aprins scânteia Revoluţiei. Iată câteva articole mai semnificative ale acestui Ordin 02600: "În cazul când ordinea publică a fost grav tulburată, la ordinul Şefului Inspectoratului Judeţean al M.I., pe baza planului unic de acţiune, participă la restabilirea ordinii publice şi subunităţile de apărare antiteroristă, precum şi alte unităţi de Securitate-intervenţie disponibile"; Art. 29: "Intervenţia propriu-zisă se realizează prin surprindere, precum şi mijloace de dotare împotriva celor care s-au dedat la acte de dezordine anarhice, pătrunderi în forţă în obiective, atacuri asupra unor persoane sau distrugeri de bunuri, pentru neutralizarea acestora." În continuare se mai precizează că vor fi stabilite unităţile speciale, de elită, ce vor fi echipate pentru acest gen de război tip guerilă urbană. Deci, teroriştii de după 22 Decembrie au acţionat după un asemenea plan, despre care foştii ofiţeri de securitate audiaţi de comisia senatorială n-au suflat o vorbă.
Şi totuşi, de ce scânteia Revoluţiei s-a aprins tocmai la Timişoara? În primul rând pentru că timişorenii erau la curent cu tot ceea ce se întâmplase în acel an în Polonia,
Cehoslovacia, RDG, Ungaria şi Bulgaria, datorită numeroaselor posturi de televiziune străine ale căror programe le puteau recepţiona. De asemenea, Timişoara era vizitată zilnic de sute de turişti străini, care veneau încărcaţi de ştiri. Şi toate aceste evenimente, care zdruncinaseră din temelii dictaturile comuniste din ţările amintite, le-au dat curaj, că asta se poate întâmpla totuşi şi la noi. Se ştie că Banatul, în frunte cu Timişoara, a fost unul din bastioanele anticomuniste încă de la instalarea cu forţa de către trupele sovietice a regimului comunist. Manifestaţiile studenţeşti din anii 1945-1947, grevele de solidaritate cu Clujul din 1946, manifestaţiile din anul 1956 de solidaritate cu Revoluţia de la Budapesta sunt consemnate de istorici la loc de cinste. Şi tot în acei ani, bănăţenii au luptat în munţi, cu arma în mână, sub comanda lui Uţă, Spiru Blănaru şi Domăşneanu, împotriva asupritorului comunist, fără Dumnezeu, fără neam şi fără ţară, cum îi denumise generalul Nicolae Rădescu. Şi Banatul a plătit un greu tribut, cu sute de morţi şi mii de arestări.
Revoluţia a început la Timişoara, pentru că locuitorii acestui vechi oraş, români, germani, unguri, sârbi, croaţi, slovaci, trăiau de veacuri într-o armonie exemplară, cu toţii asupriţi de aceeaşi dictatură roşie. Şi solidaritatea lor s-a văzut în acele zile de Decembrie 1989.
Pentru cinstirea acestui oraş martir, dar şi pentru clarificarea lucrurilor, comisia noastră ar fi trebuit să-şi înceapă activitatea mai întâi în acest oraş, să stea de vorbă cu adevăraţii revoluţionari pentru a afla adevărul de la sursă. Din păcate, comisia n-a avut o astfel de iniţiativă.
Scânteia Revoluţiei s-a aprins în luna Naşterii Domnului Iisus Christos, în Piaţa Maria, coincidenţe ce pot fi interpretate ca semne cereşti. Atunci, în seara de 15 Decembrie 1989, în acea piaţă s-au strâns câteva zeci de persoane, în semn de solidaritate cu pastorul László Tökés, a cărui reşedinţă se afla în imediata apropiere. Acesta urma să fie evacuat şi mutat în judeţul Sălaj, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti, după procesul avut cu superiorul său, episcop de Oradea.
Pastorul Tökés, care slujea la o biserică din imediata apropiere a Pieţei Maria, era sub supravegherea Securităţii pentru legăturile sale cu agenţi unguri, care îl vizitau destul de des. La unul dintre aceştia s-ar fi găsit, la graniţă, chiar o chitanţă iscălită de Tökés, pentru primirea unei sume de bani. Probabil pentru serviciile aduse. Activitatea lui Tökés era cunoscută în amănunt de Ceauşescu. Acesta se opunea însă arestării sale, pentru a evita un scandal cu ţara vecină. A trasat sarcina lui Vlad, ca Tökés să fie bine supravegheat. Dar, după Revoluţie, presa avea să publice o ştire senzaţională: "Tökés fusese agent informator al Securităţii". Şi pentru mai multă credibilitate s-a publicat şi o copie a angajamentului său. După câte ştiu, nici până azi Tökés n-a dezminţit ştirea respectivă. Deci, Tökés era un agent dublu şi mai mult ca sigur fidel doar serviciilor maghiare. Şi acest lucru îl ştia foarte bine şi Securitatea. S-a recurs la procedeul amintit, se poate presupune, pentru că în judeţul Sălaj putea fi mai bine filat. Desigur, adevărul despre Tökés se poate afla din dosarele deţinute de SRI.
Pe la ora 22 a venit primarul oraşului, Moţ, anunţând mulţimea adunată că pastorul nu va mai fi mutat. Nimeni nu l-a crezut, însă.
A doua zi, din nou lume multă în Piaţa Maria, mai ales spre seară, când oamenii veneau de la serviciu. Acolo se aflau ortodocşi, catolici reformaţi, baptişti în frunte cu predicatorul lor Dugulescu. Acesta fusese rugat printr-un trimis special, de către Tökés, să vină să-l sprijine cu credincioşii săi.
Conducerea partidului, alarmată, a trimis în Piaţa Maria, conform Ordinului 02600, numeroşi miliţieni şi trupe speciale, pentru a lichida manifestaţia care luase amploare. Circulaţia în zonă se întrerupsese. În Piaţa Maria au fost trimişi aproximativ 200 de activişti de partid, miliţieni şi numeroşi ofiţeri de securitate, îmbrăcaţi în haine civile. Au urmat ciocniri violente, mai ales după ce manifestanţii s-au încolonat şi au pornit spre sediul CJ PCR, strigând "Libertate", "Vrem pâine", "Vrem căldură", "Azi la Timişoara, mâine în toată ţara".
În acea seară echipe de miliţie dinainte pregătite au spart vitrinele magazinelor din centrul oraşului, pentru a avea argumente pentru o intervenţie în forţă. Desigur, multe vitrine au fost sparte şi de derbedei, asupra cărora s-au găsit bunuri furate. În acea noapte au fost arestate aproape 5-600 de cetăţeni. Ei au fost duşi la Penitenciarul oraşului, unde au fost bătuţi în mod bestial. În zilele care au urmat arestării au fost anchetaţi în vederea trimiterii lor în judecată. Bineînţeles, dacă Revoluţia n-ar fi reuşit.
La curent cu tot ceea ce se întâmpla la Timişoara, Bucureştiul a trimis acolo, în 16 Decembrie, pe Cumpănaşu Ion, şeful Direcţiei Cultelor, pentru a aplana cazul Tökés. Intervenţia sa a fost nulă. În schimb, el a ordonat preoţilor ca, la slujba de duminică, să condamne "actele huliganice" din 15 şi 16 Decembrie 1989. Spre seară a sosit la Timişoara şi adjunctul lui Emil Bobu, Mihalache Nicolae.
Pentru ca evenimentele să nu ia amploare şi să fie anihilate încă de la început, în dimineaţa zilei de 17 Decembrie soseşte în Gara Timişoara un automotor special, din care au coborât ofiţeri de securitate şi de miliţie, în frunte cu generalul Emil Macri, şeful Direcţiei II, generalul Mihale Velicu, adjunct al şefului Inspectoratului Direcţiei de contraspionaj, colonelul Gabriel Anastasiu de la Direcţia I. Străzile Timişoarei erau din nou pline de oameni, care strigau: "Libertate", "Jos comunismul". Grupuri masive ajung în Piaţa Operei şi în faţa CJ PCR, unde manifestanţii încep să arunce cu pietre spre geamurile clădirii. Unii dintre ei pătrund chiar în interior, de unde vor arunca pe ferestre scaune, maşini de scris, pungi cu carne luate din frigidere. La unele ferestre apar flăcări. Armata soseşte la timp şi intervine în forţă pentru a preveni dezastrul.
Câţiva manifestanţi ajung la sediul Diviziei 18 mecanizate, unde se strigă lozinci anticomuniste. Câţiva dintre ei încearcă să sară gardul. Sunt întâmpinaţi cu foc. Era în jurul orei 16. Respectivii agresori erau de fapt agenţi diversionişti, care, prin actele lor, doreau să provoace armata pentru a riposta şi a o izola în felul acesta de populaţie. Dacă la început jocul acestor provocări, atât de murdar, a dat roade, până la urmă armata avea să treacă de partea poporului asuprit.
Timişoara era în fierbere. Ceauşescu, disperat că evenimentele vor lua amploare, hotărâse trimiterea câtorva generali, în frunte cu secretarul CC, Ion Coman, responsabil cu problemele de apărare şi de justiţie, pentru a rezolva în timpul cel mai scurt situaţia, dându-i ordine precise în această privinţă.
În jurul orei 17 aterizează la Timişoara un avion special, din care coboară Coman Ion, generalul Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major, adjunct al ministrului Apărării, generalul Victor Stănculescu, generalul Mihai Chiţac, comandantul trupelor chimice şi comandant al Garnizoanei Bucureşti, generalul Constantin Nuţă, şeful Inspectoratului General al Miliţiei şi adjunct al ministrului de Interne, generalul Cârneanu, locţiitorul Apărării Antiaeriene a Teritoriului şi alţi ofiţeri. La coborârea din avion, lui Coman i s-a spus că trebuie să dea de urgenţă un telefon lui Ceauşescu, ceea ce a şi făcut din incinta aeroportului. Atunci se terminase şedinţa C.P.Ex., unde se hotărâse în unanimitate să se deschidă foc împotriva manifestanţilor de la Timişoara. Decizia i-a fost comunicată lui Coman. Acesta avea s-o pună imediat în aplicare odată ajuns la CJ PCR, dând ordine generalului Ştefan Guşe şi generalului Nuţă Constantin să se tragă cu gloanţe de război. Pentru respectarea adevărului, voi reproduce din dosarul Procesului Timişoara nr. 24/1991 pasajul referitor la acest criminal ordin:
"În după-amiaza zilei de 17 Decembrie 1989, cadrele de securitate şi miliţie au fost înarmate cu pistoale şi pistoale mitralieră cu muniţie de război, acţiune ce nu se putea realiza, conform planului unic de acţiune întocmit în baza Ordinului 02600/1988, decât din ordinul Inspectorului Şef, respectiv al inculpatului, col. Popescu Ion, cu aprobarea sau cel puţin înştiinţarea prealabilă a preşedintelui judeţean de apărare (Bălan Radu). În acea după-amiază, martorul Gheorghe Constantin, subofiţer în cadrul plutonului USLA, care gestiona armamentul, a declarat că a distribuit în acea după-amiază, deci înainte de teleconferinţa în cadrul căreia Ceauşescu Nicolae a ordonat să se facă uz de arme, 43 pistoale mitralieră de război. Maistrul militar Pantea Ambrozie, gestionar la depozitul de armament şi muniţie al Inspectoratului MI, a declarat că în zilele de 17, anterior amintitei teleconferinţe, şi de 18 Decembrie 1989, a distribuit cadrelor de securitate şi de miliţie un număr mare de pistoale mitralieră cu muniţia de război aferentă."
"În noaptea de 16/17 Decembrie, mai scrie în dosarul respectiv, inculpaţii Bălan Radu şi Matei Ilie au cerut să fie implicate şi trupele Ministerului Apărării Naţionale în reprimarea manifestanţilor. În afară de bastoane de cauciuc, substanţe toxice (oamenii lui Chiţac au aruncat gaze lacrimogene) şi câini dresaţi, începând din seara zilei de 17 Decembrie 1989, s-a folosit împotriva demonstranţilor armament de război, cauzându-se moartea prin rănire a unui mare număr de persoane. În acest scop s-a recurs la toate categoriile de forţe armate existente în judeţul Timiş (trupe ale Ministerului Apărării Naţionale, Miliţie, inclusiv trupele de securitate, care făceau parte din organigrama DSS, cât şi cele de grăniceri), fiind aduse şi unităţi din alte judeţe; concomitent organele Ministerului de Interne au continuat să reţină demonstranţi."
La proces, acuzarea a adus probe de laborator că s-a tras cu armele eliberate de cei doi gestionari ai depozitului de armament menţionaţi mai sus.
Şi tot din acest dosar am mai aflat că s-a tras numai direct în manifestanţi, pe străzi, dinspre locurile unde se aflau trupele respective, dar şi din unele autoturisme "Dacia" şi "Aro", de pe acoperişurile unor case, din boschete etc.
Pentru a fi cât mai operativi, cu aprobarea lui Coman Ion, a doua zi, 18 Decembrie, au fost formate, de către generalul Nuţă, 8 dispozitive mobile, care aveau la dispoziţie un autovehicul. Din componenţa acestor dispozitive, comandate de un ofiţer sau subofiţer, făceau parte militari ai forţelor armate, miliţieni, securişti şi grăniceri. Ele au acţionat în toată Timişoara, făcând victime, după cum urmează: 18 Decembrie: 3 persoane împuşcate mortal şi 4 rănite (toţi tineri), aflate pe scările Catedralei, unde cântau "Deşteaptă-te, Române" şi scandau lozinci antidictatoriale; în Calea Girocului, un mort şi un rănit; lângă Întreprinderea Electrotimiş, un rănit prin împuşcare; lângă Piaţa "1 Mai", un rănit prin împuşcare; 19 Decembrie pe B-dul Tinereţii: 3 răniţi prin împuşcare şi unul la Podul Decebal; 20 Decembrie în Calea Girocului, un rănit prin împuşcare; 21 Decembrie în Piaţa Operei, un rănit prin împuşcare. În acele zile, Timişoara a fost complet izolată de restul ţării, legăturile telefonice fiind deopotrivă întrerupte, atât cele interne cât şi cele externe. Cu toate acestea Occidentul a avut veşti la numai câteva ore de la începutul revoluţiei, prin intermediul câtorva turişti care asistaseră la măcelul din noaptea de 17/18 Decembrie. De un foarte mare ajutor pentru revoluţionarii timişoreni a fost consulul iugoslav din Timişoare, căruia i-au înmânat încă din primele zile o listă cu morţii şi răniţii cunoscuţi de ei până atunci.
În după-amiaza zilei de 17 Decembrie erau amplasate în diferite puncte strategice din Timişoara efective ale următoarelor unităţi militare: 01185, 01115, 01197, 01086, 01125, 01145, 01876 (din Timişoara); 01380 (din Arad); 01233 (din Buziaş). La "Elba", "Electromotor", Catedrală, Bulevardul Republicii, Parcul Copiilor şi AEM, plutoane din batalionul de Securitate din Timişoara; la aeroport, un pluton antiterorist. Restul efectivelor au rămas la sediul Inspectoratului Ministerului de Interne.
După "marea şi strălucita victorie" din noaptea de 17/18 Decembrie, străzile oraşului erau aproape goale. În centru, numeroase patrule înarmate până-n dinţi, formate din militari sau din miliţieni şi civili, erau numai ochi şi urechi. Oricând "huliganii" cu piepturile goale puteau să-i atace. La închisoarea oraşului începuse anchetarea celor peste o mie de arestaţi ilegal. Partidul trimite activişti în marile întreprinderi pentru a spune salariaţilor că vinovaţi de ceea ce se petrecuse în noaptea trecută fuseseră câţiva "derbedei" şi "huligani", asupra cărora s-a tras pentru că au spart vitrinele magazinelor din centrul oraşului, de unde au furat bunuri de mare valoare.
În 19 Decembrie, muncitorii de la "Electromotor" şi "Elba" refuză să lucreze. Coman trimite din nou activişti pentru a-i lămuri. Aceştia sunt primiţi cu ostilitate. În sprijinul primului secretar, Radu Bălan, care se găsea în incinta fabricii "Elba" încolţit de muncitori, a fost trimis generalul Guşe. Era însoţit de mai mulţi ofiţeri şi ostaşi. Muncitorii îl huiduie. Unul dintre ei strigă: "Ucigaşilor, de ce aţi tras în noi?" Guşe rămâne încremenit. Şi, spre surprinderea tuturor, deodată spune: "Promit că armata se va retrage în cazărmi". În acel moment mulţimea din curtea fabricii strigă: "Armata e cu noi!" Era pentru prima dată când se striga aşa ceva. A fost prima victorie a revoluţionarilor.
20 Decembrie. Timişoara este în continuare izolată de localităţile din jur şi restul ţării. Muncitorii se duc la fabrici. Nimeni nu vrea să muncească. Încep să se organizeze. La UMT se declară grevă, eveniment primit de timişoreni cu bucurie. Exemplul este urmat şi de alte fabrici şi întreprinderi. Se formează coloane de muncitori, care se îndreaptă spre centrul oraşului. Se strigă: "Români, veniţi cu noi", "Fără violenţă". Oraşul fierbe. Frica fusese învinsă definitiv. Patrulele înarmate de pe străzi dispar. Piaţa Operei se umple până la refuz.
Câţiva cetăţeni reuşesc să ajungă la balconul Operei pentru a se adresa mulţimii. Sunt primiţi cu urale. Sunt invitaţi sus reprezentanţii fabricilor şi instituţiilor din Timişoara. Grupul constituit ad-hoc decide grevă generală în toată Timişoara. Se formează imediat un comitet de acţiune şi se alege conducerea provizorie: preşedinte: Lorin Fortuna; vicepreşedinte: Chiş Ioan; secretar: Claudiu Iordache; membri: Nicolae Bădilescu, Marinela Trăistaru. Comitetul este denumit: Frontul Democrat Român.
Între timp un mare număr de manifestanţi se deplasează la CJ PCR, ale cărui geamuri fuseseră sparte cu câteva zile în urmă. Mulţimea strigă: "Jos comunismul"; "Azi în Timişoara, mâine în toată ţara". În balconul clădirii apar câteva persoane, care invită 2-3 reprezentanţi ai manifestanţilor să stea de vorbă cu autorităţile. Pentru mai multă siguranţă se duc mai mulţi: Marcu Ion, Oprea Sorin, Petre Petrişor, Juravle, Adela Săbăilă, Savu Ion, prof. Mureşan, Socaciu Virgil, Petre Borăşoiu, Valentin Vinţer. În puţin timp delegaţia creşte prin venirea câtorva revoluţionari de la Operă, anunţaţi telefonic. Aceştia au fost conduşi în sala de şedinţe, unde aşteptau: Constantin Dăscălescu, Emil Bobu (trimişi în mare grabă de Elena Ceauşescu, alarmată de evoluţia situaţiei), Coman Ion, Pacoste Cornel, Radu Bălan, generalii Macri Emil, Nuţă Constantin şi Chiţac Mihai. Primul care vorbeşte este Dăscălescu. Se adresează revoluţionarilor pe un ton foarte dur: "Ce vreţi, tovarăşi, cu adunarea de afară?" După un schimb de cuvinte, fără prea mare importanţă, unul dintre revoluţionari cere demisia lui Ceauşescu. Dăscălescu rămâne uluit. Nu-i venea totuşi să creadă. "Tovarăşi, răspunde el descumpănit, aşa ceva nu se poate. Gândiţi-vă bine." Revoluţionarii îşi menţin cererea. "Vă rugăm să reţineţi, că nu cerem demisia doar noi, cei de aici, ci întreaga Timişoară, tot poporul". În continuare Dăscălescu le spune: "Staţi, tovarăşi, pentru ce cereţi voi trebuie să consult Bucureştiul".
Reprezentanţii revoluţionarilor au părăsit clădirea, fiind primiţi cu urale de colegii lor care se aflau afară.
A doua zi, în jurul orei 3, Dăscălescu şi Bobu au fost conduşi la aeroport sub o puternică pază, de unde au plecat la Bucureşti.
21 Decembrie, Timişoara e în continuare izolată de restul ţării şi de localităţile din jur. Grevă generală. Din nou străzile sunt pline de oameni. Din balconul Operei se citeşte Proclamaţia Frontului Democrat Român, prima proclamaţie-program politic. Armata fusese retrasă în cazărmi.
În gara Timişoara sosesc 5 garnituri de tren cu vagoane încărcate cu muncitori din Tg. Jiu, Craiova, Turnu Severin, Slatina, trimişi din ordinul lui Ceauşescu, înarmaţi cu bastoane şi ciomege, pentru a "da o ripostă cuvenită huliganilor". 1 000 de timişoreni îi întâmpină la gară cu pâine caldă. Oamenii fraternizează cu bănăţenii.
Braţ la braţ, pornesc împreună spre centrul oraşului. Ceauşescu nu reuşise să provoace un război fratricid, pentru a-şi păstra puterea.
După mitingul televizat al lui Ceauşescu, generalul Guşe îi telefonează ministrului Apărării Naţionale, spunându-i: "Tovarăşe ministru, în Timişoara nu e vorba de golani, de huligani, e vorba acum de oameni paşnici. Armata e cu poporul. Asta s-a întâmplat. Noi ne-am retras trupele în cazărmi".
22 Decembrie. Clopotele bisericilor bat fără încetare. În Piaţa Operei sunt aproape 200.000 de oameni. La aflarea veştii fugii dictatorului, mulţimea este în delir. Bucurie de nedescris. Oamenii se îmbrăţişează, plâng. Spitalul groazei
Un astfel de titlu va surprinde pe unii cititori, mai ales pe distinşii mei confraţi medici. Din păcate însă, a existat un astfel de spital, Spitalul Judeţean din Timişoara, în zilele de 16-22 decembrie 1989. Pe seama sa au circulat atunci, în lunile şi anii următori, tot felul de zvonuri despre fapte reprobabile ale unor cadre medico-sanitare în acele sângeroase zile de decembrie. Pentru a face lumină în această spinoasă problemă, Direcţia Sanitară a judeţului Timiş, împreună cu Colegiul de disciplină al personalului medico-sanitar Timiş şi Asociaţia "17 Decembrie", au recomandat constituirea unei comisii care să analizeze evenimentele şi prestaţiile medicilor şi ale ajutoarelor lor din sectorul medico-sanitar, în zilele de 16-22 decembrie 1989. Comisia respectivă a fost formată din următorii medici: conf. Dr. Doru Bordoş, dr. Maxim Petrica, dr. Florin Miculiţ, dr. Valeriu Bold, dr. Alexandru Crişan, dr. Afilon Jompan, conf. dr. Radu Străin, dr. Marius Nicolcioiu, dr. Nicolae Mocanu, dr. Lucian Negruţi, dr. Mihai Drăgoi.
Comisia şi-a început activitatea în ziua de 27 martie 1991, redactând raportul final în ziua de 14 iunie 1993. În acest interval de timp au fost audiate 40 de persoane, studiate 34 de declaraţii date de salariaţii Clinicii I chirurgicală, 52 de declaraţii date de membrii Asociaţiei "17 Decembrie" şi 15 date de diverse persoane. Au mai fost studiate declaraţiile martorilor în Procesul Timişoara: dr. Rodica Novac, directorul Direcţiei Sanitare Timiş, dr. Ovidiu Golea, directorul Spitalului Judeţean Timiş, dr. Traian Crişan.
Într-un raport preliminar, Comisia de medici şi-a manifestat regretul pentru faptele reprobabile ale unor colegi de ai lor, promiţând, totodată, că vor restabili adevărul şi că-l vor face public. Personalul medico-sanitar, cu câteva regretabile excepţii, şi-a făcut însă pe deplin datoria în zilele de 16-22 decembrie, muncind cu abnegaţie pentru salvarea a sute de vieţi.
Bilanţul măcelului din decembrie 1989 de la Timişoara a fost tragic: 119 morţi şi 485 de răniţi prin împuşcare. Şi pentru a le acorda asistenţa cuvenită, întregul personal medico-sanitar din Timişoara, căruia i s-au adăugat medicii pensionari şi un foarte mare număr de studenţi în medicină, s-au mobilizat cu o repeziciune nemaiîntâlnită. Niciodată, spun bătrânii Timişoarei, nu s-a văzut şi nu s-a auzit despre o asemenea solidaritate umană, care a fost o lecţie pentru criminalii din acea noapte. Ar fi o greşeală de neiertat dacă n-aş aşterne pe hârtie spitalele Timişoarei în care personalul medico-sanitar, cu câteva excepţii, s-a întrecut pe sine în noaptea de 17/18 decembrie 1989. Şi dacă s-ar mai şti că în acea noapte se trăgea pe străzi, că se trăgea asupra Spitalului Judeţean, chiar şi în interiorul său, unde mişunau civili înarmaţi, abia atunci, poate, ne vom face o imagine corectă despre munca şi abnegaţia oamenilor în halate albe. Şi aceştia au fost secondaţi de şoferi şi personalul de pe autosanitarele care transportau răniţi la spital sub ploaia de gloanţe ale ucigaşilor îmbrăcaţi sau nu în haine militare. Şi acele spitale au fost: Clinica de Ortopedie, 55 internaţi, 15 trataţi ambulatoriu; Clinica de chirurgie pediatrică, 23 internaţi; Clinica de chirurgie toracică, 29 internaţi, 14 trataţi ambulatoriu; Clinica I chirurgie, Spitalul Judeţean, 47 internaţi; Clinica II chirurgie, Spitalul Judeţean, 57 internaţi; în ambulanţa urgenţă chirurgie a Spitalului Judeţean a fost tratat un mare număr de răniţi, număr care nu poate fi stabilit întrucât a dispărut registrul de consultaţii; Clinica de neurologie, Spitalul Judeţean, 22 internaţi; Clinica de urologie, Spitalul Judeţean, 6 răniţi; Clinica de oftalmologie, 2 internaţi, 7 trataţi ambulatoriu; Spitalul Municipal /CI.Noi/, 37 internaţi, 15 trataţi ambulatoriu; Clinica maxilo-facială, 7 internaţi; Clinica oncologică, 4 internaţi; Spitalul Militar, 60 internaţi. Date exacte de la Spitalul CFR n-au fost menţionate în raport.
La Spitalul Judeţean, în noaptea de 17/18 decembrie, s-a operat în 14 săli, efectuându-se 49 de intervenţii mari şi complexe (plăgi împuşcate abdominale, toracice, vasculare etc.). Din păcate au fost, spre necinstea noastră, şi câţiva oameni în halate albe care, în acele grele momente, au trădat jurământul lui Hipocrate. Astfel, dintr-un ordin (pe care nu l-a văzut nimeni), conform declaraţiilor dr. Pop Augustin, comandantul Spitalului Militar Timişoara, în zilele de 17 şi 18 decembrie 1989, porţile acelui spital au fost închise pentru civili. În aceste condiţii, rănitul Miroslav Todorov, refuzat pentru internare, a rămas în faţa porţii spitalului, unde a murit la puţin timp din cauza unei hemoragii externe puternice. Tot la Spitalul Militar din Timişoara a fost dat jos de pe masa de operaţii rănitul grav Bărbat Vasile, aflat în stare de şoc. A fost trimis la Spitalul Judeţean unde, datorită primului ajutor acordat, a fost salvat de la moarte.
În raportul Comisiei se menţionează că în acelaşi Spital Militar au fost îngrijiţi peste 60 de răniţi. Din raportul Comisiei am aflat despre câteva acţiuni incredibile ale Securităţii: anchetarea răniţilor, unii dintre ei grav, la numai 24 de ore după intervenţia chirurgicală. Şi acest lucru a fost posibil la Spitalul Judeţean cu permisiunea directorului său, dr. Ovidiu Golea, la cererea căpitanului Grui Vasile, ofiţerul de Securitate care răspundea de Spitalul Judeţean. Un rol important în această acţiune l-au avut col. de Securitate Sima Traian (vărul doctorului Golea) şi col. Filip Teodorescu, care au fost în spital la orele 12, cerând urgentarea anchetei. Ancheta a fost efectuată de 8-10 ofiţeri de Securitate, începând de la ora 14 (18 decembrie). Răniţii din Clinica I chirurgie, condusă de conf. Dr. Ignat Petru, au fost anchetaţi într-o cameră pregătită în acest scop, cu toate că în spital era mare aglomeraţie. Şi răniţii din Clinica II chirurgie, condusă de profesorul Caloghera, au fost anchetaţi de ofiţeri de Securitate în ziua de 18 decembrie. Dar profesorul i-a spus sorei şefe, Bancea Delia, să-i ducă la anchetă numai pe cei uşor răniţi, iar la uşa încăperii respective să rămână un cadru mediu. În ambele clinici ancheta a durat până la ora 18. Trebuie spus că nici un rănit anchetat n-a fost maltratat de anchetatori. În ziua de 21 decembrie, profesorul Caloghera a înaintat procuraturii un raport în legătură cu anchetele efectuate pe secţia sa. Din păcate, nici un medic de pe secţiile respective nu s-a opus anchetării răniţilor respectivi.
În noaptea de 17/18 decembrie 1989, conf. Dr. Ignat Petru a dat dispoziţii sorei şefe Cristun Eleonora să întocmească liste cu răniţii din secţia sa, cu nume, prenume, vârstă, sex, naţionalitate, ocupaţie şi antecedente penale. Lista fusese cerută de generalul Vlad pentru Ceauşescu.
Au existat însă şi medici care n-au permis, sub un pretext sau altul, anchetarea răniţilor din secţiile lor, recurgând chiar la drogarea acestora pentru a fi incapabili să răspundă întrebărilor puse de anchetatori. Acest lucru s-a petrecut la Spitalul Municipal. În Clinica de ortopedie s-a tergiversat ancheta, întrucât n-a putut fi "găsită" o cameră disponibilă (autorul acestei motivaţii fiind dr. S. Păunescu), iar la Clinica de neurochirurgie asistenta şefă Voichiţa Ursuţiu n-a permis anchetatorilor să-şi îndeplinească misiunea întrucât lipsea şeful de secţie. Acesta trebuia să aprobe acţiunea. Dar, chiar după sosirea acestuia, securiştilor nu le-a fost permis să ancheteze răniţii din secţia respectivă. Iată, deci, că s-a putut refuza anchetarea răniţilor, medicii respectivi dând dovadă de un curaj exemplar.
Anchetarea răniţilor a fost un atentat la viaţa lor, oricând interogatoriul putându-le fi fatal, ţinând seama de starea lor psihică, adăugată şocului din noaptea precedentă. Nu încape îndoială că anchetarea răniţilor era ilegală, aceştia nefiind deţinuţi cum pretindea primarul oraşului Timişoara, Moţ. Dar această ilegalitate nu mai mira pe nimeni, ea fiind un nimic pe lângă masacrul din noaptea anterioară.
Şi în acele tragice zile, forţele represive, cu largul concurs al directorului Spitalului Judeţean, dr. Ovidiu Golea, au trecut la ştergerea urmelor crimelor lor, care ar fi putut cândva să fie probe acuzatoare împotriva lor. În noaptea de 17/18 decembrie, ofiţerii de miliţie Ghircoiaş, Obăgilă şi Deheleanu, aflaţi în cabinetul conf. Dr. Ignat Petru, i-au cerut dr. Golea Ovidiu, în jurul orei 24, să ridice de la ambulanţa secţiei de chirurgie registrul de consultaţii, în care erau notate toate intrările (vii sau morţi). Un astfel de registru ar fi fost extrem de preţios organelor de anchetă pentru aflarea identităţii răniţilor şi morţilor aduşi la camera de gardă. După dispariţia acestui registru, înregistrările s-au făcut pe foi volante.
La ora 4, în noaptea de 17/18 decembrie, din dispoziţia aceluiaşi dr. Golea Ovidiu, a fost ridicat de la biroul internări al doilea registru cu numele răniţilor. Întocmirea foilor de observaţie se făcea ulterior. Aceste două registre au fost folosite de către col. de poliţie Ghircoiaş la întocmirea listelor cu răniţi şi morţi cerute de generalul Nuţă.
În seara zilei de 18 decembrie 1989, generalul Nuţă a convocat pe gen. Mihalea Velicu, gen. Macri Emil, col. Filip Teodorescu, col. Sima Traian (şeful Securităţii Timiş), coloneii de miliţie Ghircoiaş, Deheleanu şi Corcodeanu, pentru a lua măsuri în vederea distrugerii oricăror urme compromiţătoare.
În 19 decembrie 1989, la cererea col. Ghircoiaş, dr. Golea Ovidiu strânge cu ajutorul unor cadre medii restul documentelor: foi de observaţie, registrele de operaţii, evidenţele de pe secţii, registrul cu mişcarea bolnavilor. După ce le preia, col. Ghircoiaş promite că le va aduce înapoi a doua zi. Aceste documente, 12 la număr, urmau să fie distruse de Ghircoiaş la ordinul lui Nuţă. Acest lucru l-a făcut abia în 22 decembrie, după fuga lui Ceauşescu. Din fericire au scăpat de furia miliţiei foile de observaţie de la secţia ATI, registrele cu rapoartele de gardă de pe secţii şi cele cu activităţile curente. Lipseşte însă raportul de gardă din 17/18 decembrie 1989.
Foarte multe amănunte ne furnizează comisia şi despre furtul celor 40 de cadavre de la morga spitalului, ceea ce va face obiectul unui capitol separat. În cei doi ani de activitate, Comisia medicilor din Timişoara a mai descoperit şi alte crime, de astă dată comise în spital. Patru răniţi, printre care şi o femeie, internaţi în spital cu un prognostic bun, plăgile respective nepunând probleme deosebite, au fost găsiţi morţi. La un examen atent au fost descoperite plăgi în regiunile vitale, pe care nu le avuseseră la internare. Numele acestor morţi suspecţi sunt: Remus Tăşală, Dumitru Gârjoabă, Maria Ion şi Dominic Paraschiv.
Din declaraţiile unor martori, Comisia de medici a descoperit că în ziua de 19 decembrie juristul spitalului, Dârlea Marius, a cerut tuturor secţiilor din spital să întocmească liste cu numele cadrelor medico-sanitare şi auxiliare prezente la serviciu în noaptea de 17/18 decembrie. Aceste liste au fost cerute de dr. Rodica Novac, directorul Direcţiei Sanitare Timiş, doctorului Golea Ovidiu, directorul Spitalului Judeţean. Ce nevoie avea Securitatea de aceste liste? Foarte simplu de răspuns: dacă revoluţia n-ar fi reuşit, aceşti martori periculoşi ar fi fost, în cel mai fericit caz, ameninţaţi cu moartea să tacă.
Comisia a mai descoperit că la Crematoriul spitalului au fost arse efecte militare (haine, bocanci, centuri), multe dintre ele găurite de gloanţe. Acestea au fost predate procurorului militar Man. În 18 decembrie au fost aduşi la morgă şi câţiva soldaţi împuşcaţi.
Pentru respectarea adevărului voi reproduce următorul fragment din Raportul final: "În data de 9 aprilie 1990, dr. Octavian Onisei, medic specialist chirurg la Clinica I chirurgicală a Spitalului Judeţean Timişoara, a înaintat Procuraturii Militare Timişoara, domnului procuror şef maior Petre Indrescu, un denunţ penal înregistrat la nr. 167/P/1990. Cităm: ?Denunţ penal împotriva lui Ignat Petre, conf. dr. la Institutul de Medicină Timişoara, şeful secţiei chirurgie I a Spitalului Judeţean, colaborator notoriu al fostelor organe PCR şi al ministerului de Interne, în persoana numiţilor Pacoste Cornel, Matei Ilie, Moţ Petru, Sima Traian, Deheleanu Ion, Atudoroaiei, Corpodeanu Ion, Bucur Viorel. Vă aduc la cunoştinţă că în zilele revoluţiei cabinetul conf. Dr. Ignat Petre, situat la etajul III al Spitalului Judeţean, a fost sediul statului major de reprimare în sfera activităţii medicale?". Acest lucru a fost susţinut de dr. Onisei şi în faţa Comisiei. În Raportul final sunt menţionate faptele reprobabile şi condamnabile ale dr. Golea şi conf. dr. Ignat. Furtul cadavrelor
Bilanţul măcelului din seara zilei de 17 decembrie şi noaptea care a urmat a fost tragic. Forţele înarmate care au acţionat în Timişoara au împuşcat 242 de persoane, dintre care 54 au decedat imediat sau ulterior, în spital, iar 188 au fost rănite grav. A doua zi, populaţia îşi cerea morţii pentru a fi îngropaţi creştineşte. Raportându-se acest lucru generalului Ştefan Guşe, cel care ordonase trupelor în seara şi noaptea respectivă să tragă în manifestanţi, acesta îi telefonează lui Coman Ion. A primit un răspuns sec: "Tu nu te băga, că nu-i treaba ta!" Autorităţile timişorene trebuiau să rezolve problema cadavrelor. Primarul oraşului, Moţ, era speriat. Propunea înmormântarea lor într-o unitate militară sau într-o pădure. Procurorul general adjunct, Diaconescu Gheorghe, i-a spus că pentru înmormântare este nevoie de o autorizaţie a procuraturii şi de semnătura medicului legist. Acelaşi procuror a mai spus primarului că nici o persoană nu poate dispune de corpul decedatului decât aparţinătorii lui, exceptând cazul când persoana este neidentificată. (De cadavrul său ocupându-se primăria.)
În acel timp la morga spitalului se aflau 40 de cadavre neidentificate. Autorităţile intraseră în panică. Nici o clipă nu s-au gândit la posibilitatea identificării cadavrelor cu ajutorul familiilor celor dispăruţi. Acestea ameninţau că le vor lua cu forţa până la urmă. Generalul Nuţă, în prezenţa generalului Macri, îi spune procurorului Diaconescu că este nevoie de o nouă expertiză medico-legală, dar la Bucureşti. Procurorul general adjunct nu este de acord cu această propunere. Generalul Nuţă îi răspunde să nu dea ordine peste el.
Dar procurorul Diaconescu nu ştia că Nuţă primise ordin de la Bucureşti în legătură cu cadavrele. În dimineaţa zilei de 18 decembrie, Ceauşescu Elena, împreună cu Bobu Emil şi Tudor Postelnicu, hotărâseră _ pentru ca adevărul despre masacrul din noaptea de 17/18 decembrie 1989 să nu fie aflat _ incinerarea la Bucureşti a cadavrelor celor împuşcaţi la Timişoara. Dispoziţia a fost transmisă imediat generalului Nuţă Constantin, care, după ce l-a informat pe Coman Ion, a stabilit, împreună cu generalii Macri Emil şi Mihalea Velicu, un plan pentru scoaterea cadavrelor de la morgă şi transportarea lor la Bucureşti.
În jurul orei 10 sunt semnalaţi la Spitalul Judeţean generalii Nuţă şi Mihale. Până atunci fuseseră luate măsuri ca nimeni în afara personalului medico-sanitar să nu intre în spitalul înconjurat, între timp, de miliţieni şi trupe de Securitate înarmate. La ora 11, o echipă de miliţieni sub conducerea colonelului Ghircoiaş începe operaţiunea de verificare a cadavrelor şi de triere a lor, după criterii stabilite şi ştiute numai de colonelul mai sus menţionat. El intrase în posesia multor documente pe care i le înmânase directorului spitalului, dr. Golea Ovidiu, care, de altfel, a asistat la acea macabră operaţiune. Trebuie spus că prezenţa dr. Golea la acea acţiune nu se justifica, întrucât morga respectivă aparţinea Serviciului medico-legal şi nu spitalului. În seara zilei de 18 decembrie 1989, a revenit la spital colonelul Ghircoiaş, care, după ce i-a cerut directorului spitalului, dr. Golea Ovidiu, să deschidă morga, a intrat înăuntru împreună cu o echipă formată din câţiva ofiţeri de miliţie. Aceştia au introdus cele 40 de cadavre indicate de Ghircoiaş în saci de plastic, apoi le-au urcat într-o izotermă adusă de la Autobaza COMTIM. Operaţiunea a durat până la ora 4:15 (19 decembrie). Pentru a împiedica bolnavii şi personalul spitalului să asiste la acest lugubru spectacol, luminile din curte au fost stinse, iar la ferestrele saloanelor au fost puse pături. Cu tot efortul criminalilor, a doua zi Timişoara a aflat de furtul cadavrelor.
Autoizoterma plină cu cadavre a plecat spre Bucureşti, fiind condusă de căpitanul Ciucă Valentin. Pe tot drumul a fost însoţită de un autoturism al miliţiei Timişoara, în care se aflau şoferul plut. Kocic Alexandru, căpitan de miliţie Preda Laurenţiu şi lt. major Peptan Eugen.
Conform ordinelor primite, la kilometrul 36, pe autostrada Piteşti-Bucureşti, cele două autovehicule au fost preluate de o echipă de ofiţeri de la IGM, condusă de colonelul de miliţie Baciu Ion, şef al Direcţiei economice. Cu numerele schimbate, au fost conduse până la Crematoriul "Cenuşa". Echipele de la Timişoara au fost cazate la Hotelurile "Astoria" şi "Cerna".
În dimineaţa zilei de 18 decembrie, colonelul Baciu Ion, împreună cu Ganciu Gheorghe, controlor de cimitire, fost ofiţer de Securitate, aranjase cu administratorul Crematoriului uman "Cenuşa" ca cele 40 de cadavre să fie incinerate acolo în mare secret.
Înainte de incinerare, colonelul de miliţie Baciu a înmânat celor cinci muncitori care urmau să execute operaţiunea câte 2.000 lei, fiecăruia, punându-i să semneze un angajament că nu vor divulga acest secret.
Cele 40 de cadavre au fost arse în cursul nopţii de 19/20 decembrie 1989. În jurul Crematoriului fusese instituită o pază severă.
În dimineaţa zilei de 20 decembrie 1989, cenuşa rezultată a fost încărcată în patru pubele şi transportată pe raza comunei Popeşti-Leordeni, unde a fost aruncată într-o gură de canal. În aceeaşi dimineaţă autoizoterma de Timişoara şi autoturismul au fost conduse de ofiţerii de miliţie din Bucureşti, îmbrăcaţi, bineînţeles, civil, până la kilometrul 36 de pe autostradă. Acolo au fost luate în primire de către colegii lor timişoreni. După schimbarea numerelor false, cele două autovehicule au plecat la Timişoara.
Autoizoterma a fost spălată la grădina agrozootehnică a Inspectoratului şi apoi restituită Autobazei COMTIM.
Nu încape îndoială că şeful operaţiunii criminale de la Timişoara a fost Coman Ion, el fiind, de altfel, la curent cu toate ticăloşiile comise acolo în acele zile. În dimineaţa zilei de 19 decembrie convoacă la el, printre alţii, şi pe procurorul general adjunct Diaconescu Gheorghe. Este reluată problema cadavrelor. Coman l-a luat deoparte pe Diaconescu, spunându-i că "tovarăşa" este foarte supărată, că miercuri (20 decembrie) vine tov. Ceauşescu din Iran şi o să fie supărat de ce s-a întâmplat la Timişoara, că trebuie să i se spună că cele 40 de cadavre au "trecut"... frontiera fraudulos. În această problemă "băieţii" au luat deja măsuri, au făcut curăţenie la spital (era vorba de sustragerea tuturor registrelor şi evidenţelor cu intrările din seara şi noaptea de 17/18 decembrie 1989). Diaconescu i-a explicat că este imposibil să se spună că persoanele respective au trecut frontiera, pentru că există pentru fiecare cadavru un dosar. Atunci Coman, care avea un şerveţel de hârtie în mâini, i-a sugerat lui Diaconescu, printr-un gest semnificativ de rupere a şerveţelului, să distrugă dosarele respective. În acel moment procurorul Diaconescu Gheorghe, care a înţeles semnificaţia ruperii şerveţelului de hârtie, şi-a dat seama că în acea noapte se întâmplase ceva, mai ales după ce i s-a spus de "trecerea frauduloasă" a frontierei a acelor oameni. În dimineaţa respectivă cadavrele erau la Crematoriul "Cenuşa", unde se făceau pregătiri pentru arderea lor. "Dacă s-a făcut identificarea acestor cadavre, a declarat fostul procuror şef adjunct Diaconescu Gheorghe comisiei noastre, a fost datorită faptului că noi am fost singurii care am păstrat, am conservat, în acele condiţii dosarele". Miliţia a intrat în spital şi a rupt din registre chiar mai mult decât trebuia. Să dispară orice urmă. Aşa a fost. Se intenţiona ca aceştia să apară "fugiţi" peste graniţă, şi pentru că nu mai erau documente la spitalele unde au fost internaţi sau la serviciul medico-legal şi pentru că la morga de la Bucureşti nu au fost prezentate date şi nici nu aveau cum să fie. În cazul în care Revoluţia n-ar fi reuşit, în mod sigur s-ar fi tins spre o asemenea soluţie, adică "fuga respectivilor peste hotare".
"Eu am presupus, a mai declarat martorul Diaconescu Gheorghe, că s-a întâmplat ceva cu cadavrele. Că au fost arse, am aflat la Bucureşti".
După discuţia cu Coman, Diaconescu a plecat la Procuratură, unde a luat măsuri pentru ascunderea dosarelor în casa de fier a procurorului Tilinca. Ele au fost folosite ulterior pentru identificarea cadavrelor. Dosarele martirilor au fost scoase şi duse la Procuratura Militară în 22 decembrie 1989.
Nici la Timişoara şi nici la Bucureşti cadavrele celor împuşcaţi nu au fost autopsiate.
Despre "misterul" celor 40 de cadavre s-au scris tot felul de prostii şi minciuni, care de care mai gogonate, cum aveam să aflu din documentata lucrare a lui Marius Mioc, intitulată "Falsificatorii istoriei". Diversiunea cu "fuga" celor 40 peste graniţă, lansată de Securitate, a dăinuit multă vreme, ea fiind preluată de presă. În revista "Zig-Zag" din 9 aprilie 1990, apare un articol intitulat: "Morţii din TIR-ul frigorific _ ofiţeri DIA?", sau în ziarul "Azi", din 30 august 1990, în care se spune: "Nici până astăzi, morţii transportaţi de la Timişoara şi incineraţi la Bucureşti n-au fost revendicaţi de către cineva din România". Mai departe, autorul articolului respectiv emite ipoteza că aceşti morţi ar fi fost agenţi infiltraţi de Budapesta. În acelaşi an, 1990, săptămânalul "România Mare" din 31 august 1990, reia teza cadavrelor unor agenţi maghiari trimişi special în România!
Ca un pios omagiu, voi prezenta numele acelor MARTIRI, ale căror cadavre au fost arse şi cenuşa lor aruncată la canal:
1. FERKEL ŞUTEU ŞTEFAN ALEXANDRU, 43 ani, Timişoara, str. Cheia 3, sc. A, ap. 8
2. OTELIŢĂ AUREL, 34 ani, Timişoara, Calea Lipovei, cămin 8, ap. 88
3. BALOGH PAVEL, 69 ani, Timişoara, str. Mangalia nr. 18
4. SPORER RUDOLF HERMAN, 33 ani, Timişoara, str. Musorgski nr. 24
5. APRO MIHAI, 31 ani, Timişoara, str. Naturii 4, sc. B, ap. 20
6. HAŢEGAN PETRU, 47 ani, Timişoara, str. Chişodei nr. 89
7. BALMUŞ VASILE, 26 ani, Timişoara, str. Luminii 35, sc. A, ap. 4
8. BĂRBAT LEPA, 43 ani, Timişoara, str. Ion Raţiu 6A
9. BINCIU LEONTINA, 39 ani, Timişoara, str. Elevului 3, sc. A, ap. 12
10. STANCIU ION, 42 ani, Timişoara, str. Naturii 1, sc. B, ap. 14
11. OPRE GOGU, 40 ani, Cemeteaz nr. 275, jud. Timiş
12. MUNTEANU NICOLAE OVIDIU, 25 ani, Orăştie, str. Unirii 61 B, jud. Hunedoara
13. IOSUB CONSTANTIN, 18 ani, Chişoda, str. Bucegi 32, jud. Timiş
14. OSMAN DUMITRU, 24 ani, Sadova nr. 183, jud. Dolj
15. EWINGER SLOBODANCA, 20 ani, Variaş, sat Gelu nr. 68, jud. Timiş
16. BELEHUZ IOAN, 41 ani, Timişoara, str. Gr. Alexandrescu nr. 40
17. CHOROSI ALEXANDRU, 24 ani, Timişoara, str. Reşiţa nr. 19
18. CACEU MARGARETA, 40 ani, Timişoara, str. Dâmboviţa 6A
19. MIRON ION, 59 ani, Timişoara, str. Haga nr. 10
20. CRUCERU GHEORGHE, 25 ani, Timişoara, str. Hebe nr. 47 21. LĂCĂTUŞ NICOLAE, 27 ani, Timişoara, str. Mediaş nr. 2A
22. IOTCOVICI GH. NUŢU, 25 ani, Timişoara, Bd. Gheorghe Lazăr nr. 40, sc. E, ap. 2
23. LUCA RODICA, 30 ani, Timişoara, str. Muzicescu nr. 26, ap. 3
24. MOTOHON SILVIU, 35 ani, Timişoara, str. Liniştei nr. 3, ap. 7
25. GÎRJOABĂ CONSTANTIN DUMITRU, 30 ani, Timişoara, str. Bicaz nr. 11, ap. 4
26. MARDARE ADRIAN, 20 ani, Timişoara, str. Dorobanţilor, bl. D14
27. CARPIN DĂNUŢ, 25 ani, Timişoara, str. Textiliştilor 20, ap. 6
28. SAVA ANGELA ELENA, 25 ani, Timişoara, str. Ştefan Stâncă, bl. 119
29. BELICI RADIAN, 25 ani, Timişoara, str. 16 Februarie, bl. 17, sc. B, ap. 58
30. ZĂBULICĂ CONSTANTIN, 30 ani, Timişoara, str. Constantin cel Mare nr. 13
31. CISZMARIK LADISLAU, 55 ani, Timişoara, str. Cosminului nr. 11
32. FLORIAN ANTONIU TIBERIU, 20 ani, Timişoara, Complex Studenţesc Cămin 2
33. ANDREI MARIA, 25 ani, Timişoara, str. Ion Ionescu de la Brad, bl. A107, ap. 12
34. CIOBANU CONSTANTIN, 43 ani, Timişoara, str. Transilvaniei 9, sc. D, ap. 10
35. PARIS IANOŞ, 18 ani, Timişoara, str. Cozia 57, ap. 7
36. NAGY EUGEN FRANCISC, 17 ani, Turda, str. Zambilelor 10, ap. 10
37. WITMAN PETRU, Timişoara, str. Ungureanu 11
38. RADU CONSTANTIN, 33 ani, Timişoara, str. Luţă Ioviţă 6
39. ?
40. ? Laşii
După ce am vizionat, ca tot românul, pe micul ecran, "Procesul celor patru" (Manea M., Dincă I., Bobu E. şi Postelnicu T.), foşti membri ai C.P.Ex., am recitit "Procesul de la Nürnberg", scris de Joe Heydecker şi Jonnes Leeb. Ce bine ar fi fost, mi-am zis atunci, dacă toţi membrii C.P.Ex., unii judecaţi ulterior, ar fi citit şi ei această carte instructivă, mai ales pentru regimurile totalitare. Şi-ar fi adus aminte, poate, că acuzatorul american a spus în rechizitoriul său şi următoarea frază: "În viaţa fiecărui om vine odată şi odată clipa în care trebuie să aleagă între conştiinţa sa şi conducătorul său." Poate că atunci, în acea memorabilă şedinţă a C.P.Ex. din 17 decembrie 1989, unul dintre cei prezenţi, amintindu-şi de spusele acuzatorului american, ar fi avut curajul să-l înfrunte pe dictator, oprindu-l să mai dea ordine de folosire a armelor de foc pentru reprimarea manifestaţiei paşnice a timişorenilor. Cu puţin curaj puteau s-o facă, profitând şi de conjunctura politică. Toate regimurile comuniste se prăbuşiseră. Oare de ce n-am avut şi noi, românii, un Egon Krenz ca germanii de Est sau un Petar Mladenov, ca Bulgaria?
Din nefericire nici unul dintre cei prezenţi, nici chiar pretinsul înţelept al C.P.Ex., Gheorghe Rădulescu, n-a intervenit. A spus doar câteva cuvinte în apărarea lui Milea, Postelnicu şi Vlad, acuzaţi de Ceauşescu că trupele lor nu-şi făcuseră datoria, adică să tragă în demonstranţi, în 16 decembrie. Dar ce să ceri acestor indivizi crescuţi şi formaţi la şcoala minciunii, delaţiunii, laşităţii şi crimei? Comuniştii aveau experienţă în materie. Nu tot ei reprimaseră atâtea răscoale ale ţăranilor noştri care au refuzat să intre în colective? Nu tot ei trimiseseră în faţa plutoanelor de execuţie mii de oameni pentru marea vină că se manifestau ca adevăraţi români? Nu tot ei înăbuşiseră cu brutalitate greva minerilor din Valea Jiului, din anul 1977, sau revolta muncitorilor braşoveni din 1987?
Şedinţa C.P.Ex. s-a desfăşurat în nota obişnuită. Ceauşescu a dominat-o în întregime. Ici, colo câte o vorbă pentru iertarea lui Milea, Postelnicu şi Vlad. Cei trei şi-au făcut "mea culpa" luându-şi apoi angajamente ferme pentru lichidarea revoltei de la Timişoara. Milea: "Dacă aţi ordonat aşa, aşa voi face"; Postelnicu: "Aşa vom proceda"; Vlad: "Voi face în aşa fel ca să merit încrederea dumneavoastră". Când Ceauşescu a vrut să le pună la încercare fidelitatea sau să descopere eventualii opozanţi, le-a spus pe un ton teatral să-şi găsească un alt secretar general. Şi când a vrut să părăsească sala, laşii s-au repezit, rugându-l să nu-i lase. Poate venea un alt secretar, care nu i-ar mai fi ţinut în funcţiile înalte pe care le deţineau pentru obedienţa lor totală faţă de clanul Ceauşescu. Şi laşitatea întregului C.P.Ex. a contribuit la măcelul din acea zi şi noapte de la Timişoara.
Ultima şedinţă a C.P.Ex. a avut loc în dimineaţa zilei de 22 decembrie. Scopul ei a fost, în primul rând, să anunţe "sinuciderea" trădătorului Milea şi obţinerea din partea lor a unei totale loialităţi, pentru a lupta în continuare. Şi laşii au răspuns în cor "Luptăm cu toţii, ce mai avem de făcut?" Şi această luptă în mintea bolnavă a dictatorului nu însemna altceva decât reprimarea fără milă a zecilor de mii de oameni, care se îndreptau spre sediul CC. Ceauşescu intrase în panică. În acea şedinţă, singurul care a îndrăznit totuşi să vorbească altfel decât până atunci a fost Gere. El a spus cu o voce tare să nu se tragă în muncitori. Tovarăşe Gere, de ce n-ai spus acest lucru mai devreme? Membrii C.P.Ex. erau timoraţi. Nimeni n-a scos o vorbă. Le era frică de moarte. Şi-atunci, de ce au contribuit la omorârea altora? Cu ocazia anchetelor penale şi judiciare care au avut loc în lunile următoare, foştii membrii C.P.Ex. au făcut tot felul de declaraţii. Gâdea Suzana: "Practic am tăcut, ca de altfel şi unii membri ai C.P.Ex. care nu au luat nici un fel de atitudine. Aceasta este vina mea pentru care urmează să răspund." Niculescu Mizil Paul: "Atmosfera de paroxism, de tensiune maximă în care s-au desfăşurat ambele şedinţe ale C.P.Ex., apreciez că nu putea fi redusă prin intervenţia mea sau a altor participanţi." Ba da, tov. Mizil. Tăcerea dumneavoastră a fost interpretată ca un gest afirmativ. Popescu Dumitru: "Este o ruşine de neşters pentru mine că atâţia ani nu am găsit tăria să părăsesc C.P.Ex., chiar împotriva voinţei lui Ceauşescu, asumându-mi consecinţele care decurgeau. Dar cea mai neagră pată pe conştiinţa mea este că n-am încercat să-l opresc pe dictator în zvârcolirile şi convulsiile lui, de muribund politic _ o atât de dureroasă pagină de tragedie naţională. În ultimii ani eu mi-am manifestat dezacordul cu privire la politica lui Ceauşescu printr-o tăcere semnificativă". N-am ştiut, deci, că Popescu Dumitru, zis şi Dumnezeu, a fost disident. Poate că în această calitate s-a prezentat la sediul CC după fuga dictatorului!
Laşul laşilor a fost însă viteazul vitejilor, adică Ceauşescu Nicolae. Şi primul act de laşitate a fost plecarea sa în Iran (sunt convins că s-a sfătuit în această privinţă cu Ceauşescu Elena), lăsând pe umerii altora situaţia foarte grea în care se afla, nu numai Timişoara, dar întreaga ţară, timorată de miliţie şi Securitate. Cel de-al doilea act de laşitate a fost numirea în fruntea ministerului Apărării Naţionale a generalului Victor Stănculescu în locul lui Milea, "sinucis". În acea situaţie grea, din laşitate, comandantul suprem nu a preluat comanda.
Şi printre actele de laşitate cunoscute de opinia publică s-a numărat fuga sa ruşinoasă cu elicopterul din faţa mulţimii, care pătrunsese în clădirea CC. I-a fost frică de linşajul celor obidiţi, flămânzi şi terorizaţi de decenii. Şi laşitatea s-a manifestat şi faţă de apropiaţii săi, pe care i-a părăsit cu dezinvoltură, fără a le spune un cuvânt, lăsându-i de izbelişte.
"De când se-nvârte lumea, laşitatea-i soră cu tirania", spunea Petöfi. Dar laşitatea din PCR a avut dimensiuni cu mult mai mari decât cea din partidele frăţeşti. Aşa se explică şi faptul că, datorită laşităţii nomenclaturiştilor de rang, întâi au fost menţinuţi vreme de 44 de ani în fruntea partidului numai două persoane: Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. Aceştia puteau fi schimbaţi pentru că săvârşiseră grave greşeli. Au rămas, totuşi, în locurile lor datorită laşităţii respectivelor birouri politice, care s-au complăcut în a-şi menţine ani de-a rândul privilegiile. Mâine în toată ţara
Plecarea lui Ceauşescu în Iran, în ziua de 18 decembrie, a fost interpretată de unii ca un act de laşitate, lăsând pe umerii altora să rezolve problema Timişoarei până la înapoierea sa. După alţii, Ceauşescu a vrut să demonstreze, prin plecarea sa, că situaţia nu este atât de gravă cum o prezentase străinătatea. Întrebat fiind la Teheran ce se întâmpla într-un oraş din România, el a răspuns că totul este o minciună lansată de propaganda maghiară. În cele aproape 50 de ore cât a stat în Iran, el a vorbit mult la telefon cu consoarta, care îi comunica mersul evenimentelor.
Avionul a aterizat la Otopeni în 20 decembrie la ora 16. Ceauşescu a plecat direct la CC, unde a vorbit la telefon cu Coman, Dăscălescu şi Bobu, aflaţi la Timişoara. După aceea, şi-a pregătit discursul pe care l-a citit în acea seară în studioul special de televiziune, de la parterul clădirii, în prezenţa lui Rădulescu Gheorghe, Ceauşescu Elena, Stoian Ion, generalul Vasile Milea şi Fazekaş Ludovic. În el a înfierat "huliganii" de la Timişoara, vinovaţi, alături de "agenturili" străine, de cele petrecute acolo. Tot în acea seară a hotărât ţinerea unui miting a doua zi, încredinţându-i organizarea primarului Barbu Petrescu. La plecarea acasă, în jurul orei 23, i-a spus lui Curticeanu că mâine le va arăta el timişorenilor. Aluzie la succesul pe care el sconta că îl va avea, "demonstrând" în felul acesta timişorenilor că este iubit de popor. Cât de iubit era, avea s-o afle a doua zi.
În ziua de 21 decembrie a venit ca de obicei la aceeaşi oră la sediul CC. A chemat pe Maxim Berghianu, Totu şi alţii, pentru a stabili creşterea salariilor, a alocaţiilor pentru copii, a ajutoarelor sociale etc., spre a le anunţa cu ocazia mitingului. După aceea a transmis un ordin ca generalul Stănculescu să vină la Bucureşti, probabil pentru a-l înlocui pe generalul Milea în fruntea ministerului. La auzul unei astfel de ştiri, generalul Milea a fost foarte afectat. "Nu mai are încredere în mine", i-a spus el lui Silviu Curticeanu.
La ora 11:55 Ceauşescu a pătruns în balcon, însoţit de câţiva membri ai C.P.Ex. După ce au vorbit câţiva muncitori, obligaţi, desigur, să condamne "huliganii" de la Timişoara, a luat cuvântul Ceauşescu. Era aproximativ ora 12:30. După primele cuvinte s-au auzit două bubuituri provocate de două petarde aruncate în dreptul intrării A şi în colţul drept al clădirii de vis-a-vis. Femeile şi copii au început să ţipe. Lumea a intrat în panică. Fiecare dorea să părăsească piaţa cât mai repede. Oamenii s-au călcat unii pe alţii. Era o hărmălaie de nedescris. La auzul zgomotelor celor două explozii, Ceauşescu şi-a întrerupt discursul. În acelaşi timp s-a întrerupt şi emisiunea de pe micul ecran. După câteva minute şi-a reluat discursul. Îl ascultau doar câteva sute de oameni, marea majoritate fiind securişti îmbrăcaţi în civil. Sub paltoane toţi aveau automate.
Discursul a fost încheiat repede, după care Ceauşescu a părăsit balconul. A chemat imediat pe Postelnicu şi pe Milea cărora le-a ordonat să facă ordine. La puţin timp în piaţă au apărut scutierii, apoi câteva blindate. Ceauşescu şi-a mai revenit din şocul avut. Situaţia creată i-a surprins pe toţi. În orele care au urmat, în cabinetul I se intra şi se ieşea continuu. Se dădeau ordine pentru reprimarea manifestanţilor care se mutaseră în Piaţa Universităţii şi în faţa hotelului Intercontinental. Acolo au fost trimişi scutieri, miliţieni şi mulţi civili foarte bine îmbrăcaţi. S-au creat zone fierbinţi şi în Piaţa Romană şi în faţa magazinului Adam.
În sediul CC, la etajul I, s-a format un comandament militar cu telefoane operative, hărţi etc. Ceauşescu trimite la Intercontinental pe Vlad, Postelnicu, Milea, Andruţă şi Ilie Ceauşescu să ajute la restabilirea ordinii. Unii dintre ei au tras, după cum a reieşit din procesele respective.
Ceauşescu a trimis la Intercontinental şi pe secretarii săi, pentru a-i aduce veşti proaspete. Auzind că doi tineri, un băiat şi o fată blondă, agitau mulţimea, fata adresând îndemnuri dintr-o dubiţă prevăzută cu un megafon puternic, Ceauşescu a dat ordin generalului Neagoe să fie arestaţi şi aduşi imediat la el. Neagoe, însoţit de 50 de ofiţeri din Direcţia a V-a, a plecat la Intercontinental. Oamenii săi au pătruns în mulţime, reuşind să răpească câţiva tineri, pe care i-au scos cu forţa de acolo. Martorii ne-au declarat că în acel moment au murit câţiva manifestanţi împuşcaţi de aproape, pe la spate, cu arme sofisticate, ascunse în genţi speciale. Cei răpiţi n-au mai ajuns la CC, întrucât, am reţinut din unele declaraţii, erau "beţi şi foarte murdari". Noi n-am crezut că acesta era devărul.
În seara de 21 decembrie au venit la CC Verdeţ, Vâlcu şi Burcă, foşti activişti de partid, "pensionaţi" de Ceauşescu. Când i-a văzut, Ceauşescu Elena le-a spus: "Vedeţi cum s-au derulat lucrurile, pentru ce am luptat noi?" Ceauşescu l-a primit pe Verdeţ cu care a stat de vorbă aproximativ 10 minute.
În seara de 21 decembrie, la ordinul lui Ceauşescu, Mitea l-a căutat pe poetul Dan Deşliu, pentru a-i solicita să vorbească pe postul TV. Nu l-a găsit. A trimis după aceea după Adrian Păunescu. Nici acesta n-a fost găsit.
Pe la orele 21 au venit Andruţă şi Ilie Ceauşescu, Zoe şi Valentin Ceauşescu. Ultimii au fost reţinuţi la masă. În acest timp se trăgea în Piaţa Universităţii şi lângă hotelul Intercontinental direct în manifestanţi. Pentru diversiune, se trăgeau şi trasoare, în sus. În acea seară şi noapte au murit câteva zeci de bucureşteni, iar câteva sute au fost răniţi. Cei doi şi-au petrecut noaptea în clădirea CC. Ea n-a prea avut somn. Mereu ieşea pe coridor pentru a se interesa cum evoluează situaţia. Intrase în panică.
22 decembrie. Dimineaţa. Mare vânzoleală la cabinetul I. Un du-te-vino continuu, pe o uşă rămasă mereu deschisă. Sunt trimişi câţiva membri ai C.P.Ex. la fabrici şi uzine pentru a convinge muncitorii să nu iasă în stradă. În zadar. Nu-i mai asculta nimeni. Sute de mii de bucureşteni se aflau pe străzi, mărşăluind către CC.
În jurul orei 10, colonelul Pârcălăbescu, comandantul gărzilor patriotice de numai două luni, îl anunţa pe Ceauşescu că Milea s-a sinucis la etajul VI, unde se aflau birourile gărzilor patriotice. De ce a ajuns el acolo, când îşi avea biroul la etajul I, rămâne, încă, o întrebare fără răspuns. Ceauşescu, care n-a prea fost impresionat la auzul acestei ştiri, cheamă pe Mitea pentru a redacta un comunicat că "trădătorul Milea s-a sinucis".
După moartea lui Milea, Ceauşescu caută un înlocuitor. Renunţă la Ceauşescu Ilie pentru că nu este de găsit! Îl cheamă pe generalul Stănculescu de acasă. Acesta vine cu piciorul în ghips.
După ce Ceauşescu află de la generalul Eftimescu că armata a fraternizat cu populaţia şi că nimic nu se mai poate face, hotărăşte să fugă, la sfatul generalului Stănculescu. Acesta cheamă un elicopter, cu avizul generalului Neagoe, şeful Direcţiei a V-a, care asigura paza şi protecţia dictatorilor. Urcă cu ei în lift şi îi conduce până la locul unde elicopterul aterizase. "Am făcut acest lucru, avea să spună generalul Stănculescu, pentru a evita o vărsare inutilă de sânge". Şi elicopterul cu cei doi şi încă patru persoane, printre care Mănescu Manea şi Bobu, plus echipajul, abia a putut decola. Cei peste 200.000 de oameni din Piaţă, printre care se afla şi subsemnatul, se îmbrăţişau de bucurie.
|
|
|
| |
|
|
|
Ultimele
numere: |
 |
| NUMARUL 68-69 |
| |
 |
| NUMARUL 66-67 |
| |
 |
| NUMARUL 64-65 |
| |
 |
| NUMARUL 63 |
| |
|
| Arhiva revistelor |
|
