Prezentul articol se doreşte o diatribă la adresa indiferenţei şi în acelaşi timp un apel pentru renunţare la prejudecată şi frivolitate, cel puţin în domeniul istoriei. Inerţia mentalităţilor sau contextul socio-cultural actual nu pot justifica perenitatea unor clişee istoriografice a căror paternitate aparţine unei epoci de tristă amintire. Evenimente şi personalităţi cu rol crucial în istoria neamului românesc continuă să fie prezentate distorsionat în numele unei obiectivităţi îndoielnice. Deşi au trecut 10 ani de la Revoluţia din decembrie 1989, incertitudinea planează asupra evenimentelor ce au avut loc atunci. Din nefericire, există şi un alt decembrie a cărui imagine, deformată şi demonetizată de propaganda comunistă, îşi cere dreptul la replică.
În timpul regimului comunist sfârşitul lunii decembrie aducea României sărbătoarea aşa-zisei proclamări a republicii populare. 30 Decembrie oferea unui popor încarcerat în spatele Cortinei de Fier spectacolul dramatic al blazării şi neputinţei obsedante. Abdicarea forţată a regelui Mihai I cu minuţiozitate pregătită de URSS a fost pusă în practică de comuniştii români, instrumente obediente ale politicii sovietice. Înlăturarea Regelui a fost înfăptuită de agenţii docili ai Moscovei, fără acordul poporului român şi sub privirile îngăduitoare ale unui Occident încă nepregătit să ia act de tragediile Europei de Est. Acest eveniment a făcut din Regele României un personaj nobil şi tragic, captiv al propriului curaj. Mihai I, artizanul principal al actului salutar de la 23 august 1944, devenise în decembrie 1947 ultimul pilon al vieţii democratice şi naţionale din România. Imediat după întoarcerea armelor împotriva Germaniei şi până în ultimele zile ale anului 1947, Regele Mihai I a dat o adevărată bătălie de ariergardă împotriva ofensivei agenţilor totalitarismului comunist. El anunţase cu optimism, în proclamaţia sa către ţară din 23 august, începutul unei noi ere pentru România. "Drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor ţării vor fi garantate şi respectate". Materializarea acestei promisiuni a fost permanent obstrucţionată de comunişti, care au atribuit toate nenorocirile anilor '40 "clasei reacţionare burghezo-moşiereşti" din care făcea parte, în viziunea lor, şi Regele. "Greva regală", promisiunile Occidentului, decorarea Regelui cu înaltul ordin sovietic "Victoria" au jalonat o perioadă în care România mai spera în revirimentul democraţiei. Înlăturarea Regelui a spulberat însă iluziile. Pe un fond de intrigi şi diversiuni politice, agenţii Moscovei au pus în scenă ultimul act al unei drame al cărei scenariu fusese scris conform intereselor URSS. Atunci, Regele Mihai nu avea de unde să ştie că lovitura de stat din România se încadra în sentinţa diabolică prin care "cei trei mari" condamnaseră Europa de Est tribulaţiilor calvarului comunist. Speranţele sale întemeiate pe afirmaţiile şi declaraţiile semnate ale Aliaţilor au fost înşelate. Reacţiile mediilor diplomatice au fost nesemnificative, realul dramatism al evenimentelor din România trecându-se cu vederea. Istoria trebuia să mai înghită o nelegiuire în plus. Poporul român, condamnat la neputinţă şi disperare, a trebuit să constate încă o dată că, în spaţiul mioritic, de câteva sute bune de ani, oamenii continuau să rămână "sub vremuri". Abdicarea a fost în general privită de români ca o nouă şi teribilă lovitură dată ţării de către opresorii comunişti. "N-au fost demonstraţii şi nici nu s-au organizat, iar atmosfera este de cea mai grea deprimare în rândurile poporului român. Este de prevăzut ca după extrema nepopularitate de care se bucură în rândurile românilor, pentru ceea ce au înfăptuit, comuniştii vor răspândi zvonul că Regele a abdicat pentru a se căsători sau pentru că se afla în conflict cu guvernul". Astfel relata R.Sarell, reprezentantul Foreign Office-ului la Bucureşti, într-o telegramă trimisă în acele zile dramatice la Londra.1 R. Sarell se dovedea la curent cu evoluţiile româneşti, iar evenimentele ulterioare vor confirma intuiţia sa. "Este un puternic simţământ în România, în sensul că plecarea Regelui marchează nu numai sfârşitul unei epoci, ci şi începutul unei noi etape de sovietizare a României." Regele însuşi, la nici trei săptămâni de la abdicare, declara ambasadorului britanic la Berna: "Timpul este de partea ruşilor, iar dacă ei nu vor fi sfidaţi cât mai curând, soarta Europei Orientale va fi pecetluită."2 "Trebuie să recunosc că nu am găsit prea mulţi care să vrea să ne audă", îşi aminteşte peste ani fostul suveran al României.3 Totuşi, românilor le mai rămăsese o consolare, "Republica Populară, patria tuturor celor ce muncesc cu braţele şi cu mintea, de la oraşe şi sate", se arătase "generoasă". "Pentru poporul român, remarca tot R. Sarell, mai exista doar o singură mângâiere în prezenta situaţie şi anume că Regele scăpase cu viaţă."4 Mulţi români erau paralizaţi de revoltă şi indignare. "Nu pot, nu vreau să cred că acesta este finalul tragediei începută în 1940, nota Alice Voinescu în jurnalul său. Suntem un popor de laşi, ar fi trebuit să iasă mii de oameni să protesteze, (...) am senzaţia că totul e ireal. Cine va fi hotărât această lovitură de stat? Ce parlament criminal e cel de astăzi care vinde ţara? Căci nu Regele îi stă în cale pentru suveranitatea ţării, ci pentru alienarea acestei suveranităţi. Dacă i-aş crede în stare de patriotism i-aş ierta, dar cei ce-au pus la cale aceasta sunt sub soldă străină."5
Instaurarea Republicii prin abdicarea forţată a Regelui s-a dorit de către reprezentanţii noului mers al istoriei un act al poporului român. Documentele vremii atestă însă nu doar indiferenţa cetăţenilor, ci şi o formă de rezistenţă pasivă. În lumea satului, mai ales, valorificându-se oarecum fondul mitic specific, are loc proiectarea tragicului eveniment istoric într-un cadru imaginar, chiar cu unele conotaţii escatologice. Fenomenul acesta s-a dezvoltat în mentalitatea rurală pe un fond psihologic tipic românesc, remarcabil surprins în "Mioriţa". Inerţia mentalităţilor tradiţionale a produs în conştiinţa multor ţărani o criză de incomprehensibilitate a noii ordini propovăduite de agitatorii comunişti. Spiritualitatea românească rurală se dovedea incompatibilă cu ideologia comunistă şi orice compromis nu putea fi decât malefic. Schimbarea nu aducea nimic bun atâta timp cât ea se făcea în dezacord cu valorile societăţii româneşti. Alungarea Regelui însemna distrugerea unuia dintre principalele repere axiologice ale ţărănimii. Şi, cum un rău nu vine niciodată singur, viitorul nu părea să aducă nimic bun. Propaganda bolşevică nu a avut succes în satele României. Comunismul era susceptibil de mari nenorociri. Pe acest fond, anxietăţile au prins contur. Războiul şi colectivizarea erau subiectele predilecte spre care se concentrau temerile ţăranilor. Detronarea Regelui,în calitatea sa de uns al lui Dumnezeu, părea în acest sens o blasfemie, pe care providenţa o putea pedepsi printr-o vastă serie de catastrofe. Zvonuri despre un iminent război mondial şi despre colectivizare străbăteau satele. Oamenii vorbeau despre un război ce urma să înceapă în primăvară, ca o consecinţă a detronării Regelui şi a distrugerii ordinii seculare. "Războiul bate la uşă", spunea oricui dorea să-l asculte ţăranul Stoica Ion din Scorţeni _ Bacău.6 În com. Gropile din acelaşi judeţ, după cum anunţa la regiment soldatul Enache C-tin, circula "zvonu de războiu". Tot despre război vorbeau şi ţăranii din alte judeţe, în special în regiunea Moldovei. Se încerca chiar promovarea unor analogii care ar fi justificat o viziune ciclică asupra evenimentelor. Săteanul Manu Gavril din com. Valea Seacă, jud. Baia, spunea în acest sens că, "după plecarea lui Carol din ţară a fost războiu. La fel şi acum, după plecarea lui Mihai, va fi războiu". Acelaşi argument era invocat şi de ţăranii din Dogata _ Roman căci "după cum a plecat regele, aşa a plecat şi tat-său". Războiul şi colectivizarea erau catastrofe inerente alungării Regelui. Ele vizau, nu întâmplător, cele mai preţioase valori ale ţăranilor, viaţa şi pământul din care cu sudoarea frunţii îşi câştigau existenţa. Oamenii erau nemulţumiţi de plecarea suveranului căci "Domnul" reprezenta în imaginarul rural un personaj patriarhal, garant al bunului mers al ţării. Ţăranii nu erau dispuşi să acorde încrederea lor unor trădători slugarnici aflaţi în slujba armatei "eliberatoare", care le jefuise gospodăriile şi le siluise femeile. Realitatea era prea dură pentru a putea fi acceptată. Treptat, teama de război e înlocuită în mentalul popular cu soluţia salutară a unei acţiuni militare care ar restabili cursul lumii în matca sa firească. Astfel, ostaşii regimentului 11 Infanterie, înapoindu-se din permisie, anunţau la unitate că în rândul populaţiei civile se vorbea insistent despre un război ruso-american în Turcia. Toate ţările urmau să trimită contingente la această confruntare decisivă pentru destinul omenirii. Ion Prisecaru din Bârlad vedea în mobilizarea rezerviştilor pentru depunerea jurământului faţă de RPR începutul unei răscoale pro-regaliste. În acelaşi timp, un ţăran din com. Nadisa era convins că Mihai I urma să revină curând în ţară împreună cu tatăl său. Abdicarea forţată a regelui nu părea ţăranilor de bun augur. Un raport al Siguranţei capitalei din 31 decembrie 1947 anunţa că "în pieţe şi oboare grupuri de ţărani veniţi cu lemne sau alimente stăteau strânşi în jurul chioşcurilor de ziare şi unii dintre ei erau de părere că Regele a fost constrâns să abdice."7 Minciunile propagandei comuniste nu reuşiseră să adoarmă suspiciunile ţăranilor. De altfel, ei nu erau singurii care priveau viitorul României cu pesimism şi deznădejde. "Starea de spirit a comercianţilor, anunţa acelaşi raport al Siguranţei capitalei, se manifestă îngrijorător, deoarece ei cred că după desfiinţarea monarhiei se va veni cu alte legi care vor desfiinţa comerţul privat".8 Un referat al poliţiei capitalei sublinia, în acelaşi context, confuzia şi consternarea ce domneau printre negustori.9 De asemenea, un al raport informativ al Siguranţei semnala prezenţa unui număr de cetăţeni vârstnici şi a câtorva femei care regretau abdicarea Regelui Mihai I. Până şi evreii din România se temeau că în urma instaurării RPR se vor sista repatrierile în Palestina.10
În rândul muncitorilor, în ciuda efortului depus de agenţii propagandei comuniste, vestea înlăturării Regelui a fost primită cu un optimism moderat, sau mai curând cu indiferenţă şi apatie. În fabrici, tablourile Regelui au fost date jos, iar ici colo mitinguri răzleţe încercau să confere zilei proclamării RPR un aer de sărbătoare. Muncitorimea trebuia să dovedească doar că ea este clasa progresistă a istoriei şi că înţelegea pe deplin semnificaţiile evenimentului. La uzinele Malaxa rapoartele Siguranţei consemnau însă că exista o stare tacită de consternare, "o mare parte din salariaţi regretând actul de abdicare al fostului rege, fără însă să se manifeste".11 Nici măcar "progresista clasă muncitoare" nu se lăsase amăgită de viitorul de aur pe care-l anunţau României propagandiştii comunişti.
Chiar şi armata epurată şi decapitată de generalii ei valoroşi, infestată de activişti bolşevici şi trădători de ţară, nu vedea nimic bun în alungarea Regelui. Un raport al Serviciului de educaţie al Regimentului II semnala unele manifestări "negative" printre militari.12 Plutonierul Tudor Vasile din Buzău, consternat de turnura evenimentelor din ţară, ar fi afirmat că "dacă a plecat regele, am pierdut orice libertate. Acum suntem cu toţii ai ruşilor." Un alt subofiţer, I. Potârniche, dând dovadă de o "rea înţelegere" a victoriei tocmai obţinute de clasa muncitoare, ar fi întrebat retoric: "Pe ce depuneţi jurământul, pe seceră sau pe steagul lui Stalin, ca să fiţi siguri de război?" În special ofiţerilor de provenienţă "burgheză" li se reproşa o atitudine reţinută, în timp ce trupa, "fiind depăşită de înţelegerea acestor evenimente, le-a primit în mod pozitiv şi pasiv". În acelaşi raport, este consemnată o afirmaţie a plt. maj. Gh. T. Constantin, prin care se anticipa drama spiritualităţii româneşti postbelice: "În curând vor fi schimbaţi şi popii şi vom fi siliţi să nu mai credem în Dumnezeu."
În primele zile ale anului 1948, un tren purta familia regală a României pe drumul exilului. O dată cu el a plecat din sufletele românilor încrederea şi speranţa. România trebuia să-şi ispăşească sentinţa la care o condamnase istoria. Agenţii Moscovei se grăbeau să instaureze "democraţia populară" în ţara căreia Providenţa îi refuzase salvarea.
1Pentru relatările lui R. Sarell, a se vedea Lovitura de stat de la 30 Decembrie 1947, documente selectate şi adnotate de M. Chiriţoiu, Bucureşti, 1997, doc. 59, 81 p. 235-237, 263-267.
2Ibidem, doc. 83, p. 269.
3Mihai al României, O domnie întreruptă, convorbiri cu Philippe Vriguié Desplace, Bucureşti, 1995, p. 127.
4M. Chiriţoiu, op. cit. p. 267.
5Alice Voinescu, Jurnal, Bucureşti, 1988, p. 160.
6A se vedea informaţiile culese de la ostaşii înapoiaţi din permisii în M. Chiriţoiu, op. cit., doc. 85, p. 273-277. 7România. Viaţa politică în documente. 1947, volum coordonat de I. Scurtu, Bucureşti, 1994, doc. 70, p. 306. 8Ibidem . 9Ibidem , doc. 71, p. 307-308. 10Ibidem , p. 308. 11Ibidem , doc. 72, p. 309
12M. Chiriţoiu, op. cit., doc. 86, p. 277-279. |
