| IX Le bonheur pour moi, c'est de ne commander ? personne et de n'?tre pas commandé Stendhal
Am ajuns la punctul central al raporturilor noastre cu ceilalti oameni. Dacă recunoastem personalitatea celorlalti si egalitatea de esentă cu ei, atunci se ridică problema comportării noastre generale pe plan social. Care va fi atitudinea cea mai conformă coexistentei personalitătilor, adică a fatalului pluralism al societătii?
Pentru noi nu poate fi decât un răspuns: raporturile oamenilor considerati ca persoane, legate prin respectul uman, se situează normal sub conceptul de fair play.
Acest cuvânt este foarte cunoscut. El vine din Anglia si reprezintă un termen de evolutie spre elegantă si echitate masculină. Derivat din atmosfera sportului, considerat ca o reprezentare schematică si esentială a vietii sociale, fair play însemnează a juca onest si elegant. A rezerva adversarului sau camaradului aceleasi sanse, a creea un câmp de activitate unde regulile miscării, ale jocului sunt strict respectate, unde nu este permisă înselăciunea, unde rezultatul competitiei depinde numai de calităti. Este vorba deci de un stil de existentă foarte vechi, care a caracterizat civilizatia europeană în momentele ei de mare strălucire. Grecii numeau agora această concurentă cinstită a valorilor de unde năstea în mod natural progresul. Nu era vorba aici de lupta pe viată si pe moarte, de înfruntarea totală, care nu numai în cadrul societătii, dar si în sfera internatională însemnează forma barbară a opozitiei. Era din contră o desfăsurare creatoare de forte manifestate în respectarea normelor de convietuire. Nimicirea adversarului sau a concurentului nu intra într-o atare viziune a realitătii sociale, după cum nu intra împiedicarea lui prin violentă de a se manifesta. Toată finalitatea sistemului se îndreaptă spre ierarhia substantială, spre degajarea virtualitătilor înfăptuitoare. Ea tinde să echilibreze inegalitătile fertile si în genere toate discrepantele inevitabile ale unei comunităti. Câtă profundă diferentă deci de izbucnirile instinctuale si eseurile de sistematizare doctrinară ale totalitarismului. Lucru explicabil dacă ne referim la principii.
Teoria libertătii, a fair-play-ului, pleacă de la recunoasterea egalitătii de esentă a oamenilor si deci de la respectul personalitătii lor. Pozitia individuală într-o asemenea conceptie este aceea numită de Montherlant le non-impérialisme personnel. Individul nu trebuie să oprime în expansiunea lui celelalte personalităti. Oamenii au aceleasi drepturi si libertăti pe planul raporturilor comunitare, iar integrarea lor în comunitate se face pe baza conformitătii aptitudinilor. Desigur că schema prezentată astfel apare ideală, dar principiul ei acesta este, indiferent de concretizarea lui mai accentuată sau mai defectuoasă. Nu există un alt mod de a concepe lucrurile pentru cel ce este lucid si dezinteresat în examinarea problematicii sociale. Numai în acest fel personalitătile pot coexista si împlini misiunea lor de creatie. Pluralismul social si moral nu poate fi distrus fără să lovească în însesi rădăcinile omului. De aceea englezii spun: Let's agree to differ; să fim de acord să nu fim de acord, adică să fim de acord cu totii că numai prin libera manifestare a deosebitelor noastre puncte de vedere, că numai prin disciplina multiplicitătii comunitatea poate face progrese.
Totalitarismul porneste dimpotrivă de la punctul de vedere opus. Pentru el numai monismul absolut al dictaturilor este eficient, numai nivelarea oamenilor îi poate permite existenta. între conducători si condusi abisul ia locul legăturii, încrederii si delegatiunii de puteri. Postulatul real al totalitarismului este astfel inegalitatea de esentă a oamenilor, supra si subordonarea lor potrivit unor criterii tribale. Să nu fim indusi în eroare de nivelările executate prin constrângere brutală, fiindcă ele nu sunt nici recunoasteri ale egalitătii de principiu a oamenilor si nici egalizări. Nivelarea totalitară sau revolutionară însemnează infailibil tintuirea pentru multă vreme a majoritătilor într-un nivel scăzut si răpirea unora dintre bunurile morale si politice esentiale fără de care existenta dispare, rămânând în locul ei doar automatismul regizat de teroare si abrutizare. Structura acestui fel de societate este oligarhică întrucât inegalitatea se refugiază exasperată si absolută în planul politic, unde minoritatea organizată si tiranică stăpâneste fără control.
Este usor de văzut că adevărata ?reactiune" rezidă în această formă de conducere, care reduce omul la rolul de instrument mecanic, în fond de sclav. Fiindcă ?reactiune" însemnează tot ceea ce se opune consfintirii egalitătii de esentă a oamenilor si organizării societătii pe baza libertătii. Si după cum totdeauna în istorie inegalitătile arbitrare încremenite în categorii si caste impermeabile au însemnat reactiuni, tot astfel ?egalizarea" absolută în sclavia si omnipotenta tiranică a minoritătii violente nu pot însemna decât reactiuni de cea mai periculoasă spetă, acelea care duc la barbarie. ?Reactiunea" este adică lipsa de suplete, de recunoastere si integrare a pluralismului imanent al societătii umane. ?Reactiunea" este despotismul si tirania minoritătilor organizate în bandă, care odată parvenite prin mijloace violente si imorale la conducere, vor să se permanentizeze acolo. Este suprimarea oricărei libertăti spirituale adică oricărei posibilităti de progres si înăltare a omului. Iar faptul că aceste bande urlă în cor contra ?reactiunii" nu poate însela pe nimeni; ei urlă sperând să îndepărteze atentia de la cea mai oribilă reactiune cunoscută vreodată în istorie: aceea pe care o întrupează despotismul lor total.
Oamenii stiu foarte bine astăzi că a fi în curentul viu al desfăsurării ascendente a omenirii nu poate însemna decât recunoasterea personalitătii si demnitătii umane. Din moment ce am recunoscut acest lucru, am recunoscut si libertatea celorlalti si dreptul lor la dezvoltarea loială a însusirilor ce le sunt proprii. ?Nu există pe pământ ceva mai fericit si mai nobil decât omul care pentru a fi cineva nu are nevoie să comande nici să asculte." Asa spunea Goetz von Berlichingen, lăsându-ne în aceste cuvinte un fel de testament liberal al lui Goethe si un adevăr etern al umanitătii. Pofta de dominare, instinctele tiranice ne vor îndepărta din ce în ce mai mult de rolul nostru de oameni si ne vor pregăti mai curând sau mai târziu nouă însine sclavia, pe care am încercat s-o impunem altora.
?Trebuie să tinem minte că, de acum încolo, de câte ori desfiintăm libertatea celor pe care îi urâm, pregătim pierderea libertătii celor pe care îi iubim" este concluzia la care ajunge D. Wendell Willkie, privind lumea actuală.
Iată de ce cred că adevărata conceptie umană nu poate avea drept protectie pe planul raporturilor între oameni decât atitudinea de fair-play.
Trebuie prin urmare să vedem în această notiune nu numai un superficial termen sportiv, ci rezultatul îndelungatei străduinti a omenirii civilizate de a parveni la un echilibru dinamic, la putinta coexistentei indivizilor, fără tirania unora asupra altora.
Trebuie să joci elegant, altfel nu există posibilitatea de convietuire, de libertate si creatie. Altfel nu există adică putintă de existentă pentru umanitate.
X Il faut avoir l'âme pour avoir du go?t Vauvenargues
Am pus foarte mult accent pe elegantă în raporturile dintre oameni.
Nu as vrea ca acest cuvânt să fie rău înteles. Pentru noi el exclude stearpa mască a mondenitătii, cu care l-au încărcat adeptii vulgarului. Dacă în buna noastră societate există elegantă cu atât mai bine. Din nefericire ea este însă de cele mai multe ori cu totul absentă.
Eleganta nu este formalism, ci fel de a fi. Ea este o atitudine substantială. Ea este un fel de culoare generală a stilului masculin, căci participă mult din fortă si generozitate. De obicei ceea ce este viril este si elegant. Deficientele nu sunt elegante. Nu este elegantă nici recursul isteric la fortă. Eleganta stă în stăpânire si echilibru. Ea este desigur ultimul semn al împlinirii personalitătii, derivând în mod firesc din armonia virtutilor masculine. Dar dacă acest lucru este rezervat celor putini, care au reusit să atingă treptele cele mai înalte, pentru începutul civilizării vietii noastre sociale este absolut necesar să cultivăm prima ipostază a elegantei: politetea. Multora li se va fi părând minoră o astfel de preocupare. Ea este însă esentială pentru orice progres în coexistenta socială a oamenilor. Respectul omului are, într-adevăr, ca margine exterioară buna purtare fată de el. Politetea este de ordin formal, dar ea constituie o terapeutică eficace în contra vulgaritătii. Ea mentine o distantă higienică între oameni, ferindu-i de promiscuitatea înjositoare si de mistuirea sentimentelor sau ideilor ce nu pot trăi decât în intimitate si condescendentă. Ea este marca exterioară a consideratiunii pe care ne-o purtăm în fond nouă însine. Politetea se leagă într-adevăr cu toate celelalte însusiri derivate din atitudinea de fair-play prin adânca ei omenie. Nu trebuie să fii mare psiholog pentru a sti că primul lucru dorit de oameni este delicatetea. A fi ?considerat", a fi tratat ca om constituie aspiratii intime profunde ale tuturor. Politetea este disciplina primă pentru satisfacerea unor atari năzuinti. Ea trebuie extinsă fără îndoială si la grupuri, fiindcă susceptibilitatea acestora este si mai mare decât a indivizilor. De aceea Alain recomandă: la politesse envers les nations. Ceea ce este important de subliniat în toată această problemă este substratul care sustine o astfel de atitudine.
El trebuie să fie o participare a sufletului, adică o exteriorizare formală a unei generozităti substantiale. O politete uscată si negativă nu îndeplineste rolul acesta de îndulcire a moravurilor, pe care noi îl atribuim curtoaziei sociale. Stilul acela extrem asiatic, de exemplu, care în unele regiuni s-a golit de continut, este fără îndoială incomplet, zboară numai pe o aripă (iată o notă japoneză de suspendare a unui ziar: ?Daignez honorablement cesser de publier l'auguste papier. L'honorable éditeur, l'honorable rédacteur, l'honorable chef imprimeur daigneront entrer dans l'auguste prison." Trebuie totusi recunoscut că această conceptie de rafinament uscat al politetii e preferabilă brutalitătii vulgare. Să ne gândim numai la onorabilul fel în care organele noastre politienesti invită pe cei în cauză să intre în ?augusta" închisoare!)
îmi vei spune, poate, că toate aceste virtuti decurg normal din intuirea justă a masculinitătii, a fortei caracterului si că prin urmare nu trebuie insistat prea mult asupra unor aspecte derivate. Odată sâmburele adevăratei conceptii omenesti câstigat, diferitele sale manifestări importante pentru efortul de realizare si mentinere este foarte greu.
Personalitatea, ca orisice operă umană, cere multă stăruintă, perseverentă si stăpânire. Ea se ridică nu numai pe datele firesti ale structurii noastre, ci trece dincolo, încercând să stăpânească parte din ele, să creeze si să mentină elemente noi, ceea ce presupune o luptă continuă, un control sustinut al înclinatiunilor si deficientelor.
Mă gândesc, de exemplu, la recunostintă, această virtute atât de grea tocmai pentru că este oarecum în afară de natură. Pornirea firească a omului este de a fi nerecunoscător, de a uita binele făcut. Trebuie o mare sfortare asupra ta însuti pentru a-ti aminti si pentru a răsplăti. Dar efortul trebuie făcut fiindcă el este acela care dă sens personalitătii. Este într-adevăr usor de înteles că lipsa de recunostintă dezechilibrează profund întreg edificiul, pe care încercăm să-l construim cu atâta greutate.
Alături de acestă virtute inumană sunt si alte elemente ale vietii morale care nu-si găsesc baza în structura noastră înnăscută. Bergson a arătat cum ideea de umanitate si tot ceea ce reflectează ea în domeniul moral face parte din această trecere dincolo, din depăsirea concretelor. A fi om, presupune prin urmare un efort sustinut de vointă, o revizuire permanentă a actelor, o supraveghere virilă a impulsiunilor noastre. Aici este locul creatiunii, în depăsirea marginilor pe care ni le-a pus natura, prin confundarea noastră cu alte existente, cu aspiratiuni în afara cercului strâns unde suntem tinuti de materie.
Dar tocmai pentru că recunostinta este grea si pentru că raritatea ei izbeste în societatea noastră, trebuie să o cultivăm sistematic utilizând metoda notatiunii faptelor, care afectează raporturile noastre cu oamenii sub acest aspect. Ar fi o greseală să credem că toată această problemă este banală. Ea tine din contră mai mult de paradoxal, de insolit. Pentru cei ce văd lucid nu mai este un secret că adevărata aventură este să fii în această linie a unei vieti morale masculine, de stăpânire si generozitate.
Machiavelismul de mahala, cu înselăciunile lui plate, cu hotiile de prost gust, ingratitudinile rău mirositoare, este tot ce poate fi mai curent si mai vulgar. A trăi în atmosfera lui însemnează a trăi în murdărie, în platitudine si prostie. Ceva si mai mult însă, o asemenea viată lasă urme indelebile pe omul care o duce, scotându-l definitiv din rangul bărbătiei si aruncându-l în tagma infamă a verminei.
XI ...această deznădejde a onoare Shakespeare
Este la noi o foarte curioasă tendintă de a denigra tot ceea ce tine de adevărata noblete. Se spune de exemplu foarte curent că este cu mult de preferat un hot destept unui prost cinstit. Spiritele ceva mai ascutite spun chiar că a fi cinstit nu însemnează nimic, este o obligatie elementară si că deci cinstea nu merită nici o consideratiune. Există în acelasi timp o tendintă incontestabilă de a atribui un farmec deosebit pungăsiei. ?Smecheria" - această infectă trivialitate de la noi - este admirată. Ea este considerată chiar ca un semn al inteligentei. De aceea se văd pungasi notorii în locuri foarte importante ale vietii noastre sociale, economice sau politice. De cele mai multe ori planurile se suprapun în mentalitatea opiniei publice si necinstea morală este privită cu aceeasi amenitate sau chiar cu adoratie si invidie dacă ea este însotită de ?smecherie". Si cu toate acestea nimic nu poate fi mai oribil, mai dezgustător si mai periculos pentru existenta comunitătii decât lipsa de cinste.
Cinstea, corectitudinea, lealitatea sau cum vrei să numesti această virtute desconsiderată constituie higiena elementară a vietii noastre morale. Numai ea permite societătilor să dureze. Este o falsă optică aceea care vede în succesul imediat al omului necinstit o reusită adevărată. Acest succes este realizat în primul rând în dezavantajul comunitătii si este posibil într-un anumit fel numai pentru că structura acesteia este fundată pe efortul unor oameni cinstiti. Ceea ce vreau să spun este că hotul nu creează nimic, nu construieste. El sustrage bunul material sau moral al societătii. Fiindcă este clar că societătile trăiesc prin ceea ce se creează si se construieste. Ele nu pot dăinui prin necinste si incorectitudine. Indivizii, este adevărat, pot trăi în acest fel, dar lucrul sărăceste comunitatea, îi ia din substantă, o falsifică si o duce spre crize puternice. Acelasi fenomen se întâmplă în lumea morală. Necinstea si smecheria pot da uneori impresia că au rezultate imediate, dar în realitate ele nu fac decât să slăbească pozitia societătii, sansa ei de reusită. Astfel de acte de imoralitate trăiesc câtva timp, epuizând temeliile morale care sustin în fond societatea.
Este o prostie enormă să se spună că smecheria este inteligentă. Nu există nimic mai deosebit decât această lepră a ei. Ceea ce cu greutăti imense, cu sacrificii si stăruintă înfăptuiesc inteligenta si onestitatea, consumă si distrug, sub masca pseudoabilitătii, smecheria si necinstea. Pentru că inteligenta prevede curentul mare al istoriei în care se integrează, pe când smecheria ?speculează", prezentând micile ei meandre drept cristalizări definitive. Admiratorii smecheriei cred că rătăcirea prin aceste meandre constituie o manifestare de vitalitate, că în felul acesta viata comunitătii este salvată. Ei nu-si dau seama că dacă smecheria ar triumfa masiv asupra societătii si ar antrena-o complet în aceste mlastini, existenta ei ar fi profund amenintată, aruncată din firul apei celei mari a istoriei, unde o tin numai vointa si luciditatea celor ce merg drept si gândesc cinstit.
Din nefericire miopia multora este iremediabilă. Ea se transformă în incapacitatea de a întelege exact nu numai evenimentele trăite, ci si pe cele fixate istoriceste. Aici stă pericolul esential al superficialitătii cu care privim aceste fenomene. Se formează cu timpul o clasă de oameni care gândesc prin această pânză neagră a minciunilor interesate. Pentru ei societatea noastră nu s-a putut mentine decât prin abdicări, îngenunchieri, smecherii si necinste. De aceea ei privesc cu o simpatie vizibilă pe cei ce urmează această cale. Si astfel borfasii morali forfotesc nestânjeniti în drama neamului nostru. îi vedem neîncetat urmărindu-si scopurile lor personale infame sub pretextul servirii unor scopuri generale.
Dacă revin asupra acestei crize teribile a societătii noastre este pentru că ea mimează în cel mai înalt grad existenta natională prezentă si viitoare. Stiu cuvântul lui Poincaré, pe care Ion Mateiu Caragiale l-a pus epigraf pe fresca pătrunzătoare a ?Crailor de Curtea Veche": ?Nous sommes ici aux Portes de l'Orient o? tout est pris ? la lég?re". îmi spui că apelurile în sensul stăvilirii imoralismului de la noi sunt de la început condamnate. Ele vor fi înecate, mă avertizezi, în vacarmul de retorism ieftin al banditilor, căci nimic autentic, nimic sincer nu poate străbate această beznă. Viclenia si lipsa lor de scupule se vor coaliza în contra glasului tău izolat, te vei descoperi - îmi spui - pierdut în jungla abuzurilor si rapturilor, a laselor turpitudini. Cel mai întelept lucru ar fi, crezi, să nu te amesteci.
?închideti-vă inimile cu mai multă grijă decât portile, timpurile perfidiei se apropie, drumul le este deschis. Mizerabilii vor stăpâni prin viclenie! Sufletul nobil va fi înlăntuit în urzeala lor".
Cuvintele acestea ale lui Goethe pot fi inscriptia căilor noastre deznădăjduite. Da, însă inactiunea nu poate fi o solutie. Trebuie luptat din toate puterile contra acestei legiuni a îmbogătirii fără cauză, contra lipitorilor puterii politice, a acestor oameni gata să vândă, să trădeze, să supraliciteze în slugărnicie pentru a-si creea si mentine o situatiune personală, atunci când în joc este soarta Tării!
Ai văzut cum tagma lor apare în lumină mai ales în momentele critice ale existentei nationale. Când Tara este în pericol, când un despotism oarecare se instaurează, ei sunt cei care slăbesc temeliile rezistentei aruncându-se total în bratele asupritorilor. Ei nu salvează nimic, din contră, ruinează tot, fiind cei care dau mai mult decât cere stăpânitorul si distrug mai multe libertăti decât îi este necesar tiranului. Ei se schimbă la fiecare salt al puterii luând culoarea celor ce stăpânesc momentul. De aceea îi găsim totdeauna en place în toate regimurile, în situatiunile cele mai contradictorii, servindu-ti ?explicatii" pentru metamorfozele lor vulgare, prezentându-si smecheria în lumina sacrificiului sau a ?intereselor superioare".
Cum vom putea rămâne nepăsători în fata acestei septicemii morale a societătii românesti? Cum vom putea îndura să fim autorii propriei noastre morti, în ceea ce avem noi mai înalt si mai sfânt, existenta patriei? Chiar dacă ar fi să ne îndeplinim sarcina în adânca disperare a simtului nostru de onoare, va trebui să o facem. Fiindcă cu ostentatia lor, cu succesul pe care societatea noastră li-l tolerează din prea multă generozitate si blândete, cu exemplul pe care îl dau noilor generatii, agentii ruinii morale a României sfarmă de fiecare dată mai mult din piatra onestitătii si loialismului. Odată aceasta măcinată totul se destramă, totul devine obiect de vânzare, de furt material sau moral, lumea unde trăim se transformă într-o junglă, iar oamenii pierd sensul vietii închinate scopurilor generale, sunt heimatlosi.
XII
Le sens charnel de la Patrie Péguy
Heimatlosi, oameni fără patrie.
Poate ti se pare excesivă această concluzie, dar dacă reflectezi mai mult vei găsi infailibil legătura între onestitate morală, loialism si iubirea patriei. Patria este o comunitate istorică fundată pe sacrificii comune, pe vointa de a trăi în comun, pe atasamentul la anumite idealuri de demnitate si solidaritate. Poate că ideea Patriei să pară unora ?reactionară", perimată, ca si legea gravitatiei sau principiul lui Arhimede. Sunt idei vechi, legate de natura lucrurilor cărora critica pasionată sau negatiunea absolută nu le poate împiedica existenta.
Se afirmă că această idee de Patrie, căreia i se dă culoarea nefavorabilă de sovinism, ar fi un obstacol în drumul realizării entitătii superioare: umanitatea.
Este necesar să limpezim această problemă fiindcă ea guvernează întreaga noastră conduită civică: este adevărat că Patria închide drumul umanitătii? La izvoarele civilizatiei europene, grecii vedeau lumea pe triada om, cetate, umanitate. Dintre acesti trei termeni primii doi sunt dati de fizica societătii omenesti, ultimul este un produs al moralei acestei societăti. în acest sens spunea un scriitor francez - Julien Benda - că ?Franta este o victorie a abstractului asupra concretului" pentru că ea întrupează mai bine aspiratiile umanitătii.
Dar trebuie privit mai adânc si întrebat de ce Franta sau altă tară prezintă mai bine aceste aspiratii. Observatori atenti ai fenomenului francez au arătat că nationalismul si patriotismul francez nu sunt ostentative, nu apar prea des la suprafată pentru că ele au câstigat o profunzime atât de mare încât au devenit elemente constitutive ale personalitătii. Francezii sunt atât de patrioti încât au creat acea imagine a Frantei, care depăseste concretele din care este făcută, Franta ca simbol, ca operă de artă. Michelet vedea Franta ca o persoană, ca devenire care trebuie să ajungă prin creatie si stăpânire de sine la un echilibru perfect. Din această cauză s-a născut teoria că Franta este dincolo de francezi, teorie sustinută mai mult de străini francolatri ce vor să sublinieze caracterul acesta de operă de artă, de universalitate la care pentru a participa trebuie să aderi, nu să te nasti.
Este însă evident că toate aceste conceptii sunt expresiile unui patriotism adânc si evoluat, care din cauze complexe, politice si istorice, s-a canalizat spre forma aceasta mai înaltă a superioritătii si imperiului spiritual.
Este caracteristic, pe de altă pate, că mai mult străinii vor să detaseze complet Franta de francezi, pe când francezii o tin strâns legată de eforturile si geniul natiunii. Calitătile de universalitate ale gândirii franceze, claritatea, ordinea directă a frazei etc. sunt produse istorice si geopolitice, cum a arătat Rivarol în celebrul său discurs asupra universalitătii limbii franceze. Faptul că patriotismul francez si-a găsit forme mai înalte de manifestare nu însemnează că el nu există si mai ales nu însemnează că în momentul de extremă necesitate el nu se va înfătisa cu o virulentă extraordinară, asa cum s-a-ntâmplat în cursul războaielor contra Germaniei. Dar ceea ce se întâmplă si la francezi se întâmplă si la englezi, unde patriotismul este tot atât de adânc si de putin vizibil.
Problema importantă pentru noi este prin urmare cum pe baza acestor date s-a putut ridica imensa contributie adusă de aceste popoare umanitătii. Răspunsul nu este greu de dat. Dacă gradul de eminentă la care au ajuns aceste natiuni se datoreste tocmai dezvoltării calitătilor lor specifice, a ceea ce este original în combinatiunea de concrete climatice, structurale, istorice etc., adică nationale, atunci aportul lor la patrimoniul comun al omenirii creste în mod organic din buna organizare, coeziune si evoluare a grupului national. Prin urmare nu numai că ideea de Patrie nu barează drumul umanitătii, ci din contră îl pregăteste, îl face posibil.
Umanitatea este un echilibru al patriilor ajunse la un înalt grad de dezvoltare, sinteza a ceea ce acestea au creat mai bun si mai nobil. Dar pentru ca să existe opera de artă trebuie să existe artistul, pentru ca să existe umanitate trebuie să existe natiune. Ceea ce putem noi să aducem umanitătii este în primul rând ceea ce putem să aducem Patriei, si ceea ce aducem autentic din Patrie. De altfel lucrurile acestea sunt atât de limpezi încât nu ar mai fi fost nevoie să insist dacă spiritele confuze nu ar agita mereu în limbajul lor gongoric opozitia inexistentă dintre patrie si umanitate. Termenul de sovinism, pe care ei vor să-l facă egal iubirii de patrie, reprezintă modalitatea primară, fizică a acestei iubiri. El este reactiunea omului simplu, needucat, fată de încercările de dezagregare a comunitătii nationale. Singura terapeutică în contra sovinismului este eliminarea factorilor de dezagregare ai patriei si ridicarea standardului educativ al masei.
într-adevăr, atunci când grupuri alogene venite de curând în corpul comunitătii nationale încearcă să o domine si deci să-i schimbe structura specifică, reactiunea acesteia este fatală. Este la fel proceselor care se întâmplă într-o personalitate atunci când elemente si tendinte străine structurii ei încearcă să o stăpânească. Apar atunci bolile cunoscute ale personalitătii, deviatiunile psihice, nevrozele, organismul întreg luptă pentru a-si recâstiga integritatea.
Aceasta s-a întâmplat totdeauna si pretutindeni.
Pentru a evita acest lucru, am spus că trebuie eliminati factorii dezagregării. Trebuie în primul rând ca grupurile alogene să se asimileze, să adere sincer si total la structura si idealurile specifice ale comunitătii nationale. Este cert că tendinta lor de a se constitui în insule insolubile întretine mai mult decât orice reactiunea sovină. Dar mai ales atunci când aceste insule manifestă o directivă contrară aspiratiilor generale ale comunitătii nationale, replica este inevitabilă, fizică.
Misiunea noastră este totusi de a găsi alte solutiuni pentru aceste grave probleme decât reactiunile fizice, violentele inutile. Comunitatea natională trebuie ridicată la constiinta de sine, la solidaritate, la o coeziune bazată pe virtutile morale ale cinstei, loialismului, demnitătii. Insulele alogene care nu înteleg să se integreze în corpul natiei vor fi aduse prin metode pasnice la adeziune sau, dacă aceasta este imposibil, la eliminare pe baza conventiilor internationale. Atâta timp cât ele nu iau drumul acestui lealism inevitabil strigătele contra ?sovinismului" nu vor putea avea nici o eficacitate. Mai mult, acuzările de ?sovinism" nu vor apărea pe drept cuvânt ca exteriorizări rău mascate ale altui sovinism latent, durabil, foarte greu de înfrânt: sovinismul grupului alogen. Insulele care plutesc în corpul natiunii nu vor în nici un chip să se dizolve în acest corp. Faptul că ele sunt insolubile li se pare natural, pe când vointa corpului national autohton de a-si mentine specificitatea, fiinta lui originală este considerată ca nenaturală, ca un atentat la umanitate si valorile morale superioare. Poate înfătisarea lucrurilor în felul acesta să aibă ceva brutal, dar realitătile istorice si morale impun examenul obiectiv al conditiunilor de existentă natională. Comunitătile istorice, de limbă, de aspiratii, s-au format printr-un lung sir de suferinte si sacrificii care de multe ori au impiedicat dezvoltarea completă a vietii sociale. Membrii acestor comunităti si-au cheltuit viata si energia în lupta de plăsmuire si conservare a natiunii. La capătul acestei strădanii se găseste ceea ce Ion Brătianu numea personalitatea natiunii, adică închegarea definitivă a fizionomiei nationale specifice.
Popoarele care au fost mult timp oprimate de tirania imperialismului si oprite în mersul lor au nevoie de tehnica libertătii pentru a-si regăsi misiunea lor civilizatoare si înfătisarea adevărată. Grupe alogene venite târziu si care nu vor să se intregreze acestui proces îl tulbură si este normal să se producă reactiuni contra lor. Ele stăvilesc libertatea necesară reparatiunii istorice datorată celor ce au creat prin jertfă si rezistentă milenară o Patrie. Dacă aceste grupuri alogene si-au făcut din comunitatea natională dată o patrie de electiune, ele au datoria să se integreze structural, să-i adopte idealurile, să se supună necesitătii ei de unitate. Acest lucru poate fi încă discutabil în perioadele de perfectă normalitate ale societătii, în clipa însă de extremă necesitate el constituie un imperativ absolut.
Nu este admisibil ca în momentele de încercare supremă a comunitătii nationale grupurile alogene să ia atitudine divergentă fată de cea natională.
A fi în aceste momente (ca alogen) invariabil de partea inamicului creează o turburare profundă în raporturile dintre autohton si asociat. A vrea să ignori aceste situatiuni este a nu vroi să găsesti solutia justă a crizei.
Tinerii apartinând acestor grupuri alogene trebuie să reflecteze cu toată seriozitatea asupra unor asemenea realităti. Vor ei sau nu să trăiască în pace si întelegere cu nationalii tării unde sunt asociati sau oaspeti recenti? Dacă da, singurul drum pentru ei, ca si pentru oricare dintre nationali de altfel, este de a fi solidari cu interesele generale ale Tării, asa cum sunt ele exprimate de comunitatea natională. De a fi leali si credinciosi acestei comunităti, de a fi mai întâi ?autohtoni" si apoi alogeni în comportarea lor.
Va fi bine înteles acest apel la ratiune sau va fi dat cu usurintă la o parte ca ?sovin"? XIII Iar cel ce este rădăcină nu se mută Miron Costin
Cineva spunea la un moment dat repetând inocent cuvintele unui clasic francez: ?eu nu sunt cetătean al unei patrii, eu sunt libre citoyen de l'immense univers", mai târziu însă s-a văzut - o coincidentă interesantă - că acest om era de asemenea lipsit de orice principii morale si a terminat în escrocherii abjecte.
Este însă marea criză a vremurilor noastre dezlipirea atât de frecventă a oamenilor de placenta lor umană: pământul, familia, patria. Se poate vorbi cu ironie despre această conceptie, ?cette philosophie du terroir", dar ea rămâne mai departe adevărată. S-a remarcat astfel strânsa legătură între libertate si această structură a vietii individuale. Echilibrul uman, independenta si libertatea au nevoie de un substrat care nu-si găseste forta decât în aceste coordonate permanente si naturale ale vietii noastre.
Drama dezrădăcinării o cunoastem toti. Omul scos din mediul în care se adapă umanitatea va deveni omul gloatelor, prevăzut si descris acum un secol de Edgar Poe. Este omul număr, omul pavajelor, al blocurilor, al cantinelor, al vietii exterioare, omul fără familie, fără cămin, fără pământ. Nemaiavând nici o legătură cu viata autentică acest om devine usor maleabil în mâna fortelor exterioare care-l târăsc ca pe un copac rupt din pământ de ape. Este astfel logic de observat o lipsă din ce în ce mai mare de rezistentă umană la dezrădăcinati. Ei sunt pasta plastică a tuturor curentelor exagerat-rationaliste, a celor ce, vroind să închidă realitatea în tiparele schematice ale unor planuri de ordin politic si economic, au nevoie de material docil, cât mai inform, mai vacant ca vlagă si ideal. într-adevăr, pentru cei scosi din cadrul vietii, valorile acesteia îsi pierd treptat seva, se usucă. în primul rând libertatea nu mai este o necesitate pentru omul colectiv. Omul devenit număr, prada oscilantă a sugestiilor, a tuturor normelor si directivelor exterioare, tocmai pentru că nu mai are soclul vietii sale independente, nu se mai simte atasat de libertate, fiindcă vidul nu are nevoie de libertate. Aceasta este expresia existentelor autonome, care îsi găsesc integritatea în ele însele, în constructia vietii date lor de permanentele umane, familia, căminul, legătura cu natura. Industrializarea vietii, după aceea a economiei, închide acest pericol imens. Homo faber devine din ce în ce mai mult morlocul lui H. G. Wells, omul colectiv despărtit de natură, rupt din destinul său normal. Acest om în nici un caz nu mai poate fi libre citoyen al nici unui univers. El nu mai este liber fiindcă libertatea este indisolubil legată de cămin, de familie si patrie. Ruperea individului din aceste rădăcini nu-i dau libertate ci sclavie. Colectivizarea fizică si spirituală constituie un regres, o întoarcere la starea de barbarie, de nediferentiere. ?Von der Humanität zur Bestialität" spunea Grillparzer.
Să nu dispretuim deci legătura personalitătii umane de coordonatele amintite, la care trebuie să adăugăm si credinta. Să nu uităm mai ales că acestea formează fondul însusi al civilizatiei europene. Europa a creat omul, expresie a vietii ancorate în familie, patrie, legată de pământ si de Dumnezeu. Singurul stil care permite o dezvoltare echilibrată a facultătilor noastre, o realizare a personalitătii, adică a autonomiei, a libertătii si demnitătii umane.
Trebuie prin urmare să întelegem bine conexiunea acestor lucruri, să vedem adâncimea lor în noi, pentru a evita rătăciri fatale împlinirii noastre ca oameni.
Stiu că, periodic, istoria pregăteste epoci de dezrădăcinare a oamenilor, faza de iluzionare asupra capacitătii detasării omului de coordonatele sale naturale. Această capacitate este însă limitată. întinsă la extrem, ruperea de viată destinată omului se întoarce în contra lui. Temeiurile de existentă ale unei societăti echilibrate sunt ruinate prin dezrădăcinarea indivizilor si transformarea lor în gloate amorfe care alcătuiesc totdeauna conditiunea substantială a saltului în barbarie. Trebuie să întelegem deci că în general omul societătii libere este necesar legat de un anumit stil de existentă, acela indicat mai sus. Oamenii care înfrâng acel stil si care totusi rămân luptătorii efectivi ai libertătii si demnitătii umane sunt cu totul exceptionali. Pentru ce atunci să părăsim valorile, care ne creează cel mai sigur suport în aspiratiunile noastre umane? Pentru ce să ne simtim stânjeniti în iubirea noastră de patrie, în fidelitatea fată de institutii a căror vechime si traditie nu constituie - asa cum vrea goala superficialitate - argumente contra ci, în mod incontestabil, pentru ele? Pentru ce să ezităm a fi oameni si a rămâne credinciosi adevărurilor oricât de patinate ar fi ele de scurgerea timpurilor? Să ne gândim că nimic nu este mai dezolant si mai abject decât flascul mimetism al asa-zisilor ?avansati" care, pentru a nu rata snobismul cubismului social, îsi reneagă cele mai adânci sentimente, cele mai tari rădăcini omenesti.
în fond ei nu sunt decât instrumentele instinctelor celor care nu au cetate, nu au rădăcini si care vor să distrugă lumea unde nu se pot integra, sau victimele tacticei sinuoase a unor acute imperialisme politice si economice.
A nu avea rădăcini prin urmare nu numai că nu însemnează a promova universalismul ci a-l trăda, fiindcă asa se servesc imperialismele si anarhia. Or universalismul, asa cum îl întelege cultura noastră europeană, este o armonie de pluralisme, o unitate în diversitate - cum spune un cuvânt de scoală.
Cine vrea să înlăture patria, familia, libertatea, vrea să înlăture omul din tine si aceasta se face de obicei în slujba unei alte patrii, intolerante, a cărei imensă poftă de putere mimează orisice echilibru si orisice pluralism, adică însăsi structura universalismului adevărat. i |
