|
 |
|
Trei sute de femei într-o singură încăpere
Crăciunul anului 1952 si Anul Nou 1953 m-au găsit în lagărul de la Ghencea. Eram aproximativ 220 de detinute politic - nejudecate si necondamnate - si circa 80-100 de detinute de drept comun. Toate cele peste 300 de femei, ne aflam acolo într-o baracă de lemn, cu priciuri pe două rânduri, cu usile încuiate, cu ferestrele bătute în cuie pe dinăuntru si acoperite cu pături si rogojini pe dinafară, ca să nu pătrundă nici o rază de lumină, ori un pic de aer. Asa am stat peste două săptămâni, care mi s-au părut un veac!
În afara faptului că eram tinta permanentă a tuturor batjocurilor detinutelor de drept comun, cel mai cumplit, mai greu de suportat, era mirosul emanat de imensa tinetă (care, de fapt, era o putină înaltă cam de 1 m, pe care nu te puteai aseza decât sustinută de două persoane). Acea blestemată putină era plasată în mijlocul încăperii, în asa fel încât nimeni să nu fie scutit de ?miresmele" ei infecte. Iar ?cinstea" de a scoate putina la W.C.-ul din curte revenea în exclusivitate ?politicelor", spre hazul celor de drept comun. Cum era plină ochi, aproape de fiecare dată se răsturna peste noi, din cauza lunecusului.
Mă întreb si astăzi, cum au putut trăi laolaltă 300 de femei, 300 de mirosuri, 300 de temperamente... de individualităti, de mentalităti?!... Trei sute de femei într-o singură încăpere! Groaznic!
Cred că multe dintre noi ar fi renuntat bucuroase la gamela de arpacas cu mate si copite de animale în schimbul unei guri de aer sau al unei clipe de răgaz! Fiecare tânjea după linistea unei clipe în care să se poată ruga ori să-si retrăiască o frântură de amintire!...
Si totusi, în zumzetul acela neîntrerupt, am putut găsi momente de concentrare maximă, am putut să facem o rugăciune, fie individual, fie în grup restrâns, în înghesuita ?cusetă" în care ne aflam.
Cred si-acum cu tărie că numai miracolul rugăciunii ne-a ajutat să supravietuim! Poate gresesc, dar cred că în închisori si, în general, în locurile de detentie, rugăciunile sunt mai profunde, mai pline de evlavie decât în mânăstiri ori în biserici! Să mă ierte cei care cred altfel; însă în închisori simti efectiv fiorul care cade ca un balsam peste sufletul tău încercat.
Din numerosul grup în care mă aflam, retin câteva nume din ?lotul demnitarelor", cum ar fi: doamnele Elena Gh. Brătianu, Sanda Tătărăscu-Negroponte, prof. Alice Voinescu, Madgearu, arestată de cei care-i condamnaseră pe cei ce-i uciseseră sotul! Doamnele Pană, Manolescu-Strunga, Alimănisteanu, Macovei, multe sotii de generali, precum si cântărete, actrite, scriitoare, cărora li se reprosa că ar fi avut relatii cu ambasadele străine. Un grup aparte formau legionarele care, prin disciplina, ordinea, solidaritatea de care au dat dovadă, efectiv s-au impus.
Multe dintre cele arestate nu aveau altă vină decât aceea de-a fi fost sotii, mame, fiice ale unor oameni care se opuseseră comunismului si luptaseră pentru demnitatea tării lor. în acest context, mă întreb ce vină putea să aibă Măriuca Vulcănescu, arestată la 18 ani doar pentru că era fiica ilustrului OM si filosof Mircea Vulcănescu, cel care în penitenciarul din Aiud spunea dumnezeiestile cuvinte: ?Să nu mă răzbunati!" Măriuca era candoarea întruchipată!
Dar Gabi Mota, al cărei tată murise în războiul anticomunist din Spania, când ea nu împlinise, încă, 7 ani?
Sau Mary-Ioana Cantacuzino, arestată la 16 ani, pentru că era fiica unui apartinător al familiei Cantacuzino (Bâzu Cantacuzino, celebru aviator)? Ea ne povestea adesea despre bunica ei, aflată la Paris (căsătorită cu George Enescu). Ce bătăi a putut să îndure acest copil care, în candoarea sa, a încercat să-i transmită mamei sale un cuvânt de încurajare!...
Dar Minerva Lupas-Vlasiu - cu studii la una dintre reputatele universităti britanice si fiica distinsului istoric Ioan Lupas - care tremura de grija tatălui si a fiicei, rugându-se pentru soarta lor?...
Ce să mai spun de distinsele doamne, de 70-75 ani, cu părul alb, imaculat, care nu aveau altă vină decât că participaseră la rugăciunile din cadrul ?Rugului Aprins"?
Poate cineva să creadă că au existat femei tinere, condamnate la muncă silnică pe viată, cum a fost Maria Plop? Sau la 20-25 de ani muncă silnică? Ori, cum s-a putut ca o femeie tânără (Mioara Baicu, din Brasov), mamă a unei fetite de sase luni, să fie închisă într-o celulă specială si lăsată în voia câinilor-lup, dresati de Securitate, câini care la cea mai mică miscare îi săreau cu labele pe umeri, trântind-o si rânjind la ea cu colti de fiară? Putea să nu înnebunească?!...
În ianuarie 1954 eram la Securitatea din Ploiesti - si adesea, în miez de noapte, auzeam dintr-o celulă alăturată strigătul sfâsietor al unei femei: ?Am sapte copii, domnule, sapte copii... sapte... sapte..." Tipătul acesta m-a urmărit ani întregi! Oare cine o fi acel ?domn" si ce stie constiinta lui? îsi mai aminteste, el, oare?... Somnul lui o fi la fel cu al nostru?...
Cine îsi poate imagina drama femeilor care au născut în închisori si, în unele cazuri, nu si-au mai văzut copiii niciodată?
În colonia de muncă Pipera
Am constatat că evenimentele cele mai neplăcute pentru detinutele care eram se petreceau mai ales în preajma marilor sărbători religioase. Asa se face că, în chiar noaptea de înviere (4-5 aprilie 1953), am fost încolonate brutal si tinute în pozitie de drepti 2-3 ore, timp în care ne-au fost răscolite toate lucrusoarele printr-o minutioasă perchezitie, după care am fost îmbrăcate cazon, ?îmbarcate" în dube bine închise si duse spre necunoscut.
în zorii primei zile de Pasti, am ?aterizat" în câmp deschis si am fost instalate în niste foste grajduri, ad-hoc amenajate ca dormitoare. Primul nostru gând a fost să multumim Bunului Dumnezeu că vedeam deasupra capului un cer senin care parcă ne binecuvânta si că simteam sub tălpi pământul reavăn care, printr-o undă regereratoare, ne-a dat putere si un fel de ?stare de gratie" - în fata pomilor ce înfloreau timid. Altă viată!
Ne aflam în colonia de muncă Pipera!
A doua zi ne-au si îmbarcat în camioane deschise si ne-au expediat spre un loc de muncă necunoscut. Treceam printr-un sat cu casele, grajdurile si pomii proaspăt văruiti, iar în porti erau copii curat îmbrăcati, tinând în mâini ouă rosii si felii de cozonac. Ne lăsam cucerite de aceste imagini idilice, retrăind propria noastră copilărie. Dar copiii, văzându-ne atât de ciudat îmbrăcate, strigau cât îi tinea gura: ?Mamăă... mamăăă... trece hoatele... hoatele... hoatele... " Un nor a trecut atunci peste sufletele noastre!...
Presimtire?
Cu d-na Elena Gh. Brătianu am avut cinstea să lucrez în aceeasi echipă si să mă bucur, oarecum, de simpatia dânsei. Mi-a rămas vie în minte ziua de 23 aprilie 1953 - Sf. Gheorghe - când, lucrând alături pe o imensă tarla, la răritul morcovilor, am văzut-o pentru prima dată tulburată... Am încercat, sfios, să-i spun un cuvânt bun, o îmbărbătare pentru această zi onomastică, dar a tăcut tot timpul - contrar firii sale deschise, volubile, apropiate. Am spus si celorlalte fete să-i respectăm tăcerea si evidenta tulburare...
Abia peste multi ani am aflat că în respectiva zi - fatidică - murea, în conditii neelucidate, distinsul său sot: profesorul universitar Gheorghe Brătianu.
M-am întrebat de multe ori dacă, în clipele acelea, sufletul său a presimtit nenorocirea ce se petrecea atunci în închisoarea de la Sighetul Marmatiei. Să fi fost telepatie? Tulburător!...
Am stimat-o pentru caracterul său loial, pentru demnitatea cu care a suportat închisoarea, pentru întreaga tinută - dar i-am admirat si răzvrătirile!
S-a scris mult...
În general despre închisori, lagăre, coloniile de muncă etc. s-a scris mult, dar lumea nu are răbdarea si curiozitatea să citească si să creadă - si, la felul în care se trăieste acum în România, nici nu e greu de înteles de ce!
Stiu că este crestineste să ierti la infinit - si ierti! -, dar nu poti uita cum s-a trecut cu tăvălugul peste sufletele noastre strivindu-ne idealurile si, multora dintre noi, distrugându-ne viata! Amprenta lăsată pe sufletul si constiinta noastră ne obligă să nu uităm nedreptătile si ororile care s-au comis si să le facem cunoscute în ideea ca ele să nu se mai repete niciodată!
Multumesc lui Dumnezeu că si la cei 82 de ani pe care-i am mi-a lăsat întreagă acuratetea amintirilor, ca si un suflet usor, capabil să îmbrătiseze întreaga lume!
- s-a născut la 27 februarie 1917 în Buzău (cu numele de Pitrop);
- a urmat clasele primare în orasul natal, dar nu a putut continua studiile din cauza lipsurilor materiale, tatăl - un modest functionar la CFR - fiind singurul sustinător al unei familii cu sapte copii;
- mult mai târziu, când, ajutată de un scris frumos, a reusit să-si asigure existenta, copiind acte la Tribunalul din Buzău, a reusit să absolve cursurile liceale la fără frecventă;
- după ce a luat bacalaureatul, a devenit studentă la Facultatea de Istorie din Iasi;
- implicată în miscarea legionară din acea vreme, a devenit indezirabilă regimului maresalului Antonescu;
- începând cu septembrie 1944 a fost arestată de către comunisti de 5 ori, ultima dată la 11 iulie 1952, fără să fi fost judecată si condamnată;
- în iunie 1954 a fost trimisă cu un lot de la Văcăresti la Rubla (atunci regiunea Galati, azi judetul Buzău), în primul lot de detinuti trimisi cu D.O. în Bărăgan;
- în Rubla îl cunoaste pe Dan Nedelcu-Stan, inginer constructor, care la rândul lui a fost si el deportat, împreună cu părintii, din judetul Timis, în Bărăgan (între anii 1951-1956)si se căsătoreste cu el;
- în 1960 părăseste Rubla, stabilindu-se în com. Bărăganu, unde sotul lucra în cadrul unui IAS ca inginer constructor;
- după cinci ani se stabileste în Brăila unde, după câtiva ani de muncă necalificată, ajunge printr-un fericit concurs de împrejurări functionară în cadrul Directiei Muncii din Brăila si tot aici se pensionează;
- are o fată, Mihaela Codrută, azi inginer geolog. |
|
|
| |
|
|
|
Ultimele
numere: |
 |
| NUMARUL 68-69 |
| |
 |
| NUMARUL 66-67 |
| |
 |
| NUMARUL 64-65 |
| |
 |
| NUMARUL 63 |
| |
|
| Arhiva revistelor |
|
