Pe-aici nici un semn, nici un gest nu-i să-mi spună că încă mai bântuie oameni pe străzi, că tinerii încă mai trec pe sub lună si încă mai latră dulăii-n ogrăzi. De-i ziuă ori noapte, la mine-i totuna; văd totul prin ceată, prin negură văd: secunda-i cât anul si ziua-i întruna un râu de lesie, un fel de prăpăd. Privesc la peretii celulei de piatră, ecrane pe care povesti se-mpletesc; văd vulturi gigantici cum cerul asaltă si sfinti din icoane cum cad si-mpietresc. Văd fata Ta, Doamne, Iisuse Christoase, si mâinile Tale, frumoase, cuminti. A fum de tămâie celula miroase, Tu, aburul holdei si-al pâinii fierbinti. Noi nu mai suntem Noi nu mai suntem oameni, ci strigoi, suntem un fel de siluete-nalte, un fel umbre cenusii-vărgate, doar amintirea a ce sunteti voi. Când vrem să stim ce suntem, cine-am fost, noi vă gândim pe voi, pe fiecare, asa cum scrisu-ntors către tipare lumină-si zice, si îsi zice rost. Pe-aicea timpu-a-ncremenit în bolti, e-asa, un fel de vesnică stagnare; O clipă are functii milenare si nu încape-n minte s-o socoti. La început am vrut să tinem fir la vastitatea fiecărei zile, dar parcă ele s-au făcut movile si parcă anii au iesit din sir. Aicea timpul trece la prezent si se măsoară totu-n suferintă, în ore de mătănii si căintă, si nimeni nu-i de la necaz absent. |
