|
 |
|
În linistea noptii
Mă aflam depus la izolatorul închisorii Jilava pentru o pedeapsă de cinci zile. Eram, deocamdată, în prima zi a executării pedepsei. Cum în celulă nu era nimic pe care să te asezi (o plasă metalică de pat se băga doar noaptea), eram nevoit să mă plimb de la un capăt la altul al camerei de pedeapsă ori să mă asez pe ciment, în eventualitatea că oboseam plimbându-mă.
Izolatorul se afla chiar în intersectia de la intrarea pe sectiile întâi si a doua, pe aleea care ducea spre Reduit. Astfel stând lucrurile, tot timpul în zona aceasta era o forfotă continuă, până târziu, către ora stingerii. Cum celula nu avea absolut nici o fereastră - doar usa metalică, destul de etansă, prevăzută cu o vizetă, ca orice usă de tip penitenciar - nu puteam vedea nimic din ceea ce se petrece afară. Abia a doua zi, după numărul de dimineată, din lipsă de ocupatie, m-am chinuit să găsesc, totusi, o deschizătură cât de mică, o crăpătură prin care să văd câte ceva din afara celulei de pedeapsă. Si, în sfârsit, după căutări minutioase, aproape centimetru cu centimetru, am găsit o fisură mică, longitudinală, în usă, pe directia zăvoarelor exterioare, chiar în locul unde se afla sudura acestora. Eram fericit de această descoperire a mea. Puteam să observ, chiar dacă nu prea clar, o parte din activitatea care se desfăsura în acest sector destul de aglomerat si, bineînteles, nu lipsit de importantă strategică, cum s-ar spune. Ziua întreagă se perindau pe aici gardienii si formatiunile de lucru ale dreptului comun care ne deserveau. Noaptea, în schimb, după ora stingerii, când si când se făceau miscări, uneori chiar masive, dinspre si către sectii, iar gardienii patrulau neîntrerupt. Ceea ce am remarcat era faptul că ziua, arareori se întâmpla să-si facă aparitia detinuti C.R.1 -isti, cum ne numeam noi, venind fie de la închisorile din tară, fie dintre cei arestati în capitală si depusi după cercetări în acest urias depozit de fiinte umane. Cea mai mare afluentă de detinuti, atât la venire cât si la plecare, era după numărul de seară.
Aproape că mă obisnuisem cu acest du-te-vino pe care îl urmăream, din când în când, de la modestul meu post de observatie si care îmi umplea timpul, deconectându-mă pentru o scurtă perioadă de la cele gânduri si frământări proprii vietii noastre de detentie. într-una din nopti, însă, cea de a patra petrecută în celula izolatorului, tin bine minte, cu toată oboseala, după kilometri parcursi prin celulă, nu mă prindea deloc somnul, nu era chip să atipesc nici măcar câteva minute. Mă foiam în asternutul meu sărăcăcios, mă întorceam când pe o parte, când pe alta, ba mă mai deplasam si până la usă când auzeam cumva zgomote mai neobisnuite pe afară. Asa se face că, în noaptea aceea, cred că nu era mult trecut de miezul noptii, atentia mi-a fost atrasă deodată de un usor zgomot metalic, abia perceptibil la început, apoi din ce în ce mai deslusit, mai aproape. Venea de pe sectia întâi. Mi-am dat seama, deplasându-mă imediat la postul meu de observatie, că sunt, mai mult ca sigur, ?locatari" ai camerei zero, camera celor condamnati la pedeapsa capitală. N-am asteptat prea mult si am zărit prin deschizătura aceea minusculă primul detinut, capul coloanei, ca să spun asa. Era un băiat tânăr, cu capul gol. Apoi alti patru tineri si, în sfârsit, al saselea, un om ceva mai în vârstă, cu o statură atletică. Sigur, nu mai aveam nici un dubiu. Deoarece erau în lanturi, nu puteau fi decât de la camera zero.
Chiar dacă existau în Jilava oameni cu pedepse mari (peste 15 ani), distribuiti prin diverse camere, acestia nu purtau lanturi pe timpul sederii în cameră. Si, apoi, unde era să fie dusi la ora aceea mult prea târzie din noapte?!
Erau însotiti de trei gardieni, toti cu centură si diagonală, cu pistoalele automate atârnate de gât si în pozitie de tragere. Pentru un moment am simtit un fior rece prin sira spinării si bobite mici de sudoare mi-au apărut pe fată, pe frunte. M-am sters usor cu dosul palmei. Era o transpiratie rece. Să fi fost vorba de un transport către alte penitenciare din tară? Poate spre Gherla sau spre Aiud.
Ori, Doamne fereste, un drum mult mai scurt, poate chiar pe jos, către apropiata ?Vale a piersicilor", valea mortii, cum era bine cunoscută la Jilava? Oricum, era bine să mai astept, cu toate că nu speram să mai aflu mare lucru. N-am avut liniste în asternut, dar stăteam totusi lungit, de teamă să nu se deschidă vizeta. Cred că a durat, după calculul meu, aproape o oră, când linistea adâncă a noptii a fost sfâsiată de o rafală scurtă de armă automată.
Apoi s-a mai auzit doar o singură împuscătură, poate din aceeasi armă, dar mai curând cred că dintr-o alta, cu un zgomot înăbusit. Si, în cele din urmă, din nou liniste, o liniste aproape cumplită, ca de mormânt. Cum era, de altfel, si cumplita realitate.
Valea mortii
S-au scris despre Jilava, de la Revolutie încoace, multe pagini si sunt convins că se vor mai scrie încă, deoarece fiecare dintre noi, care am avut nenorocul de a trece dincolo de zidurile acestei cetăti întunecate, o vom tine minte toată viata. Oricum, un adevăr este de necontestat: Jilava a fost, în acele vremuri de izbeliste, o adevărată regină a închisorilor comuniste. Este un adevăr mult prea trist ca să poată fi trecut cu vederea, după cum nu poate fi trecut cu vederea faptul că în preajma ei a existat, tot atunci, acea vestită ?Vale a piersicilor", o adevărată vale a mortii, o vale a plângerii.
Aici, în pământul acesta îmbibat de sânge si întesat de oseminte, si-au găsit repausul vesniciei nenumărati martiri ai neamului. Dar despre ?Valea piersicilor" s-a scris, totusi, foarte putin si aceasta datorită faptului că toti acei care au călcat-o n-au avut sansa de a mai scăpa cu viată, de a se mai reîntoarce spre a putea apoi să povestească cuiva sau să scrie undeva. Si totusi, iată, s-a aflat un supravietuitor prin exceptie, doar unul singur din câte îmi amintesc eu să fi auzit până atunci.
Era prin primăvara anului 1958 si mă aflam în Jilava, pe sectia I, în camera 9. Chiar din prima zi după ce m-am instalat în cameră, mi-a atras atentia un bărbat în vârstă, dar cu o constitutie fizică demnă de invidiat. Avea o fată roscovană, părul alb ca neaua si ochii albastri, cu priviri blajine. Părea, la prima vedere, o icoană bizantină. Omul acesta cu trăsături de canonic nu era altul decât Caranica, unul dintre fruntasii ?Miscării legionare", despre care eu, la acea vreme, abia deslusisem câteva taine. Nu mai tin minte câti ani de condamnare avea, dar era chiar de pe atunci un vechi puscărias. Cu toate acestea, aproape că nici nu lua în seamă locul unde se găsea.
Aflasem din relatările unor colegi mai vechi de detentie că legionarii sunt încarcerati în exclusivitate pe ?Zarcă" la Aiud. Dar o serie de simpatizanti ai ?miscării" se mai aflau pe ici pe colo, împrăstiati printre noi. După ce am aflat însă o serie de amănunte legate de prezenta lui Caranica la Jilava, mi-am dat seama că nu va rămâne mult timp în camera 9, si asa a fost. Fusese adus ca martor într-un proces la Tribunalul Militar Regiunea a II-a Bucuresti. în cele câteva zile cât m-am aflat în anturajul lui, mi-a fost dat să aud lucruri care m-au cutremurat. Iată ce mi-a povestit Caranica: Avea la Aiud, în închisoare, un amic al său de aceeasi coloratură politică care fusese condamnat împreună cu alti trei colegi de lot la pedeapsa cu moartea. Toti patru, prin avocatii angajati de familie, declaraseră recurs împotriva sentintei pronuntate de către instanta de fond. în asteptarea judecării recursului, au stat mai bine de o lună de zile în camera ?Zero", care se afla tot pe sectia I (camera condamnatilor la pedeapsa capitală).
A urmat, în sfârsit, procesul, care s-a judecat însă în absenta lor. Dar sentinta n-a fost adusă la cunostinta celor condamnati.
Au mai trecut câteva zile, fără ca ei să stie ce-i asteaptă. într-una din nopti, la o oră târzie, au fost scosi toti patru din cameră, cu lanturi la picioare. Erau însotiti de doi gardieni înarmati. în poarta închisorii, s-a procedat la identificarea lor după datele personale din dosarul de detentie. Apoi, au fost ajutati să urce într-o dubită mică. Masina a rulat foarte putin. Când au coborât, cu tot întunericul noptii, au zărit, la câtiva metri mai încolo, patru gropi asezate în linie. Din întuneric a apărut silueta mătăhăloasă a unui alt gardian, care le-a comunicat scurt că recursul lor a fost respins, urmând ca hotărârea dată de instanta de fond să fie adusă la îndeplinire. Li s-a ordonat să se întoarcă cu spatele. S-au întors. Au urmat imediat trei împuscături scurte de revolver, trase, probabil, în ceafă. Urma a patra. Cel care trebuia să o primească n-a mai auzit nimic. Un văl mai negru ca noaptea i s-a asezat pe ochi si tâmplele au început să-i zvâcnească.
S-a prăbusit fără să mai stie ceva.
Când si-a revenit, era lumină, era ziuă.
Se afla din nou în camera ?Zero" de unde plecase. Stătea întins pe cimentul rece si nu era în stare să miste nici măcar un deget. într-un târziu, s-a ridicat, încet, încet, si s-a asezat pe marginea patului. A auzit apoi clinchetul metalic al vizetei care s-a deschis. I s-a comunicat că instanta de judecată îi admisese doar lui cererea de recurs si hotărâse comutarea pedepsei cu moartea în M.S.V. (muncă silnică pe viată).
Noapte de groază
Valul de arestări se tinea lant. Era, nu-i de mirare, efectul actiunilor puternice, de masă, care se derulaseră în toamna anului 1956 în Ungaria - mai precis, Revolutia din Ungaria. La mai bine de un an de zile după aceste evenimente, regimul totalitar al lui Gheorghiu-Dej făcea eforturi disperate pentru a putea lichida încă din faza incipientă orice încercare, orice reactie turbulentă a maselor, în special în mediul rural, unde colectivizarea fortată deschisese răni adânci în sufletul tăranului român. Organele represive ale Securitătii nu mai dovedeau cu ?treaba" zi si noapte. Nu numai la Jilava, dormeam câte doi în pat în conditii de mizerie neagră. Plosnitele forfoteau peste tot, plimbându-se nestingherite, noaptea mai cu seamă, pe peretii mucegăiti, urcând până sus în plafon. De acolo îsi dădeau drumul peste asternuturile noastre. Mai lipsea să-si facă aparitia păduchii. Asa se face că noptile noastre erau de cele mai multe ori nopti de veghe, dată fiind invazia aceasta de insecte-vampir. Lăsând la o parte aceste neajunsuri, vreau să vă supun de astă dată atentiei o noapte, o singură noapte pe care am trăit-o însă cu maximă intensitate între peretii aceia igrasiosi din ?Cetatea mortii". Chiar după numărul de seară al zilei respective începuse o agitatie oarecum neobisnuită pe coridorul sectiei, usa de la camera vecină închizându-se si deschizându-se de nenumărate ori. La un moment dat am auzit si la usa camerei noastre zăvoare care se deschideau. A intrat gardianul sef de sectie care ne-a anuntat să ne mai înghesuim cum putem si să facem loc la încă sase detinuti în paturile noastre. Cei sase au intrat în cameră, după care usa s-a încuiat fără alte explicatii. Erau evacuati din camera de alături si dispersati prin diferite camere ale aceleasi sectii. Cauzele acestei evacuări precipitate aveam să le elucidăm ceva mai târziu. Deocamdată, nici cei recent veniti la noi nu se puteau dumiri pentru cine se pregătea camera rămasă goală. Până la urmă, după ce ne-am frământat mintea, am căzut cu totii de acord că nu putea fi vorba decât de vreun lot masiv, recent judecat pentru fapte mai deosebite si care probabil trebuia tinut în continuare sub observatie până la recurs. Numai că această supozitie a noastră avea să se confirme doar în parte, după cum veti vedea. Să fi fost aproape de miezul noptii când am auzit din nou pasi destul de numerosi pe coridor. S-au oprit în dreptul camerei 14. Din nou s-au auzit vocile detinutilor din acea cameră. Din când în când, desluseam clar înjurăturile gardienilor si icnete înfundate, uneori chiar vaiete, semn că cei care-si făceau intrarea erau trecuti în prealabil printr-o serie de lovituri aplicate cu ?nădejde si simt profesional". A urmat apoi o scurtă perioadă de acalmie, după care întreaga sectie cred că s-a cutremurta la fel ca si noi de groază. Tipete sfâsietoare, urlete si iarăsi gemete si icnete înfundate pentru cei care nu aveau probabil putere să mai strige. Noii veniti erau pesemne scosi în serie pe coridor si fiecare ?repriză" dura mai bine de un sfert de oră. Spectacolul acesta sinistru l-am urmărit fiecare dintre noi, cei aflati în cameră, cu sufletul la gură, fără să ne putem misca din paturile noastre. în dreptul ferestrei cu obloanele desfăcute, cum se proceda la vreme de noapte, bineînteles vara, era un gardian care ne supraveghea îndeaproape. Cineva dintre noi a încercat să se ridice pentru a merge la toaletă. Gardianul aflat la post a strigat la dânsul, amenintându-l cu pumnul: ?Culcat, banditule, culcat! Nu miscă nimeni!"
Abia către ziuă ?spectacolul" care nu numai că ne-a tinut cu ochii deschisi, dar ne-a paralizat aproape toate simturile, s-a terminat. Câteva zile mai târziu aveam să primim în cameră pe unul dintre cei care fuseseră victime ale acelei pitroceli. Asa cum pe undeva anticipasem, era într-adevăr vorba despre un lot de tărani, peste treizeci la număr, din satul Vadu-Rosca (Vrancea), (poate cea mai ?incomodă" zonă a tării în perioada colectivizării), judecati în recurs la Regiunea a II-a Militară a capitalei si condamnati la pedepse mari - peste zece ani. Bărbati tineri cu totii, actionaseră cu mult curaj, răsturnând masinile unor granguri sositi de la raion, si sechestraseră câtiva activisti de partid. Tot de la noul venit am aflat că în noaptea aceea fuseseră scosi pe rând, doi câte doi, din cameră si bătuti sălbatic cu pumnii, călcati în picioare cu cizmele. N-a fost însă o surpriză pentru nimeni dintre dânsii. Ba mai mult decât atât, se asteptau la asa ceva si nu era pentru prima dată. La plecarea din Focsani, un ofiter care a supravegheat îmbarcarea în vagonul-dubă le-a spus:
- Vai de ciolanele voastre, pe unde veti merge!
Si asa a fost.
Constantin Horujenco
- s-a născut la 26 ianuarie 1938 la Galati;
- după clasele primare si 10 clase medii, a absovit o scoală tehnică de merceologie si drept comercial;
- fiul unui comunist de marcă - tatăl era activist la raionul de partid Galati - avea să fie arestat, anchetat, judecat si condamnat de Tribunalul militar Constanta (în deplasarea la Galati), în anul 1957, într-un lot de trei tineri, pentru ?crimă de uneltire împotriva ordinii sociale si de stat", la 15 ani muncă silnică;
- procesul s-a judecat în sedintă publică, nota bene, pentru a servi de exemplu zecilor de tineri adusi cu forta să umple până la refuz sala de sedinte si pentru a-i pune pe inculpati în situatia de a se umili în fata instantei, implorând clementă. Nici unul dintre inculpati n-a cerut iertare pentru faptele sale;
- este eliberat în aprilie 1964 ca urmare a aplicării decretului ?de largă gratiere" pentru detinutii politici;
- după eliberare, când s-a revăzut cu tata, acesta i-a spus: ?Dacă tu, măi băiete, ai crezut în ceea ce ai crezut si pentru care ai suferit, treaba ta! Dar eu, să stii, nu prea mai cred în ceea ce am crezut odinioară." Si eu am crezut tot timpul că am avut dreptate si că ceea ce am ?crezut" n-a fost o utopie. Credinta mea în dreptate a rămas tot timpul nealterată, prin toate câte am trecut, pentru că n-am uitat, acolo unde m-am aflat, cuvintele marelui nostru cărturar N. Iorga în ?Cugetări": în cetatea dreptătii tale, poti fi ucis, învins, însă, nu.";
- a lucrat în sectorul de aprovizionare al comertului de stat până la pensionare (1997);
- din anul 1995 a publicat în presa locală (ziarul ?Viata Liberă" din Galati) un număr de patru seriale totalizând aproape o sută de episoade, cu aceeasi tematică: viata în detentie politică;
- preocupat de a pune la îndemâna publicului fapte si evenimente trăite în spatiul concentrationar, va publica două volume de cronici intitulate: Povestiri din întuneric (Ed. ALMA, Galati, 1997) si Ultima executie (aceeasi editură, 1999). |
|
|
| |
|
|
|
Ultimele
numere: |
 |
| NUMARUL 68-69 |
| |
 |
| NUMARUL 66-67 |
| |
 |
| NUMARUL 64-65 |
| |
 |
| NUMARUL 63 |
| |
|
| Arhiva revistelor |
|
