Spre sfârsitul anului 1997 a apărut la Paris o carte care a stârnit o vâlvă extraordinară: Le livre noir du communisme (Cartea neagră a comunismului), editată de Robert Laffont si care a fost tradusă si pusă la dispozitia cititorului român de către Editura ?Humanitas".
    Unul dintre cei sase autori, respectiv Stéphane Courtois, se întreabă, pe bună dreptate, coplesit de teroarea, de crimele si de teribila represiune exercitată în Uniunea Sovietică si în celelalte tări subordonate politicii de exterminare a KGB-ului: ?Pentru ce această tăcere privind crimele comuniste - crimele teroarei staliniste si ale comunismului în general - în comparatie cu crimele naziste, cu genocidul celor sase milioane de evrei? Si de ce numerosi cercetători din întreaga lume îsi dau silinta, de peste patru decenii, să dea în vileag barbaria unor monstri ca Himmler sau Eichmann (ceea ce este cu totul justificat, fiindcă atentia aceasta exceptională răspunde dorintei supravietuitorilor de a mărturisi calvarul trăit de ei si datoriei istoricilor de a face cunoscute crimele comise de tortionarii lui Hitler), în timp ce genocidul exercitat de Dzerjinski, Iagoda sau Ejov, cu binecuvântarea lui Lenin si a lui Stalin, nu găseste decât un slab ecou în opinia publică occidentală?"
    Întru totul de acord cu pertinenta întrebare a istoricului francez amintit mai sus, îl cităm cu satisfactia că adevărul, până la urmă, trebuie să se impună, să-si spună cuvântul: ?Dar, mai ales pentru ce această tăcere "academică" despre catastrofa comunistă care, de 80 de ani, a atins aproape o treime din umanitate, pe patru continente? Pentru ce această incapacitate de a plasa în centrul analizei comunismului un factor atât de esential cum este crima - crima de masă, crima sistematică, crima contra umanitătii? Ne aflăm, oare, în fata unei imposibilităti de a întelege sau, mai degrabă, este vorba de un refuz deliberat de a sti, de o teamă a întelegerii?"c
    Răspunsul la această insistentă, obligatorie întrebare a fost dat demult de cei care au suferit si s-au stins în lagărele sovietice, maoiste, cubaneze sau românesti, datorită exclusiv credintei lor în Dumnezeu si atitudinii politice anticomuniste. Să luăm, de pildă, cazul poetului catolic cubanez Armando Valladares, condamnat la 30 de ani temnită grea. într-o scrisoare pe care a reusit s-o trimită, clandestin, din fundul celulei sale, unor prieteni, el denunta cu tărie ?tăcerea complice si fricoasă" a intelectualilor, a politicienilor, a presei lumii libere si, bineînteles, a unor organizatii internationale ?controlate de comunisti". Temeinic convins că, de ani de zile, Amnesty International a învăluit în tăcere ceea ce se întâmpla în Cuba lui Fidel Castro, nedând curs nenumăratelor dovezi si documente ce se refereau la violările brutale ale drepturilor omului (deoarece schingiuitii detinuti politici cubanezi ?nu sunt comunisti"), iată cum îsi striga durerea poetul: ?Va veni ziua când se vor cunoaste barbaria, asasinatele, torturile; sângele si lacrimile martirilor vor recădea peste constiinta acelora care păstrează tăcerea si se întovărăsesc cu cei care l-au asasinat pe Hristos."
    La rândul său, Papa Ioan-Paul al II-lea, cu ocazia unui pelerinaj la Lourdes, în sudul Frantei, dorind să îmbrătiseze ?cu gândirea si cu inima Bisericii" pe toti cei care erau prigoniti din cauza fidelitătii lor crestine, întocmai martirilor din secolele trecute, si-a ridicat vocea pentru a denunta ?diferitele forme" ale discriminării religioase. El a evocat, astfel, ?sutele de mii de martiri ai credintei" - episcopi si preoti, călugări si maici, bărbati si femei, părinti si copii, muncitori si intelectuali - care erau supusi la tot felul de privatiuni cotidiene, la constrângerea de a participa clandestin la slujba religioasă, împiedicati să-si exercite, în familiile lor, datoria educatiei crestine, lipsiti de orice drept pe plan profesional si social, întruna sortiti închisorilor, lagărelor de muncă fortată, azilelor psihiatrice. De aici rugămintea Sfântului Părinte: ?Noi care, aici, la Lourdes, putem să exprimăm fără nici o piedică credinta si rugăciunea noastră, să ne ferim de a-i uita pe acesti frati si pe aceste surori!" O rugăminte care corespunde îndemnului ce ni-l adresează apostolul Pavel, când scrie: ?Aduceti-vă aminte de cei ce sunt în lanturi, ca si cum ati fi si voi legati cu ele" (Evrei, 13.3).
    Titlul articolului nostru este Reîmprospătarea memoriei. Fiindcă această reîmprospătare se dovedeste indispensabilă, în special nouă, românilor, fie că am cunoscut sau nu cuptorul de foc al puscăriilor comuniste. Amintirea ne va tine treji în lupta cu răul, cu ignoranta si indiferenta, cu egoismul si lasitatea uitării pe care încearcă să le cultive, si chiar după evenimentele din decembrie '89, fostii tortionari, rămasi nepedepsiti.
    
    Odată stabiliti în Franta, ca refugiati politici, puteam sta nepăsători - atât eu, cât si regretata mea sotie - la ceea ce se întâmpla în România dictaturii lui Ceausescu si mai departe chiar, în universul represiv dominat de legea inumană a Secerii si Ciocanului marxist-leninist? Desi ne-am lovit de lipsa de întelegere si de răceala multor ziare pariziene; desi nici oamenii politici, nici mai marii Bisericii catolice, cărora ne-am adresat, n-au sesizat clocotul nostru lăuntric si n-au pus mare pret pe veridicitatea încălcării dreptului la libertate politică si religioasă în tările de dincolo de cortina de fier si de bambus, considerând revelatiile publicate în revista ?Catacombes", pe care o editam la Paris drept niste relatări ?exagerate", marcate de un ?anticomunism primar, rău văzut în Franta", noi n-am încetat să reîmprospătăm memoria francezilor, a lumii occidentale, unde era difuzat ?mesagerul Bisericii Tăcerii", silindu-ne să-i facem să audă si ei strigătele celor oprimati de barbarii secolului XX.
    Pe deasupra, am condamnat tăcerea Organizatiei Natiunilor Unite si a Consiliului Ecumenic al Bisericilor fată de victimele regimurilor de violentă, fată de acesti eroi si martiri ai devotamentului absolut, pe care nici arbitrarul si injustitia dictaturii necontrolabile a partidelor comuniste, nici crimele si permanenta teroare oblăduite de Moscova nu i-au împiedicat să dea ascultare imboldului Mântuitorului: ?Nu vă temeti de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul" (Matei, 10.28).
    Îmi permit să atrag atentia cititorilor revistei ?Memoria", în special a celor ce-au pătimit din cauza comunismului si au cunoscut puscăriile si lagărele de exterminare, că nu ne este îngăduit să dăm uitării cei 45 de ani de răstignire a patriei noastre, luând ca exemplu de imitat pe evreii din întreaga lume, care - an de an - vorbesc de victimele holocaustului nazist, sau pe francezii care, în filmele realizate si în cărtile ce apar cu duiumul de mai bine de 50 de ani, proslăvesc eroica rezistentă a unor combatanti neînfricati, ce-au luptat pentru libertatea tării lor, sub ocupatia germană.
    Să nu lăsăm să se astearnă mucegaiul nepăsării si al amneziei peste sutele de mii de victime dispărute în temnitele din Aiud, Jilava, Gherla, Sighet si nu numai; sau care putrezesc, nestiute de nimeni, în gropile comune ale Canalului si băltilor Dunării.
    Voltaire avea dreptate să spună: Ceea ce înduiosează inima se întipăreste în memorie. Cuvine-se ca în adâncurile afective ale memoriei să păstrăm nealterată, cu ajutorul lui Dumnezeu, amintirea sângelui si a lacrimilor martirilor nostri, care s-au jertfit pentru independenta si viitorul însorit al României. Amintirea acestor făclii jertfelnice să rămână vesnic vie, tulburătoare, incandescentă, în mintea si în inima fiecăruia dintre noi.