continuare din nr. 26
V Avant d'avoir trouvé la grâce il était humain; mais ensuite il sombra progressivement dans la cruauté. Bertrand Russell Marea misiune a generatiei tinere este, cred eu, asa cum am indicat sumar în scrisoarea precedentă, de a-si realiza forta si generozitatea ei, nu într-o conceptie tragică a existentei ci în masculinitate. Fără îndoială că uneori tragicul si masculinul se întâlnesc, dar în general experientele ce au avut loc la noi si în alte părti arată clar pericolele tragismului; violenta, distrugerea, eroarea mortală, lipsa de măsură. Conceptia tragică întinsă pe plan national duce la monstruozităti si ridicol. Nu poti să ridici o natiune întreagă la un diapazon isteric. Rezultatul este pseudo-tragismul întâlnit atât de frecvent la noi. Grandilocventa, cruzimea, ura, nebunia verbală, mistificarea si minciuna prezentate cu scenariul gravitătii sau solemnitătii, dezertările si trădările explicate prin ?mari crize de constiintă" etc., sunt contorsiuni ale acestui tragism care ia cele mai surprinzătoare înfătisări, regăsindu-se în cele mai diverse tabere. La noi tragismul acesta este un fel de romantism de prost gust cu zbierete, asasinate, kidnaping, materialism istoric, imperialism si deznationalizare. Tot ceea ce a reusit el este nu să transmită nelinistea metafizică ci să exaspereze defectele curente: lipsa de măsură, lipsa de moderatie, lipsa de răspundere. Ai observat că betia de cuvinte, vehementa, căile de fapt se unesc întotdeauna cu incapacitatea de a gândi clar, cu josnice porniri tiranice, cu slăbiciuni de tot felul greu disimulate sub poza sau tam-tam-ul personajului. Or toate aceste caractere sunt perfect opuse însusirilor esentiale bărbătesti. Intoleranta furioasă, cruzimea, la Foi sanglante - la plus vile créature du temps despre care vorbeste Shelley, sunt psihologiceste dovezi de slăbiciune, semne de emasculare. Mania tragismului era cât pe aci să reusească a face din tânărul nostru un exaltat declamator, fioros si las, nebulos în gândire, obsecvios si tiranic. Un fel de hermafrodit, care nu păstra din masculinitatea sa afisată decât o oarecare tensiune a manifestărilor. Dar semnul cel mai sigur al bărbătiei este forta controlată, self-controlul. Masculinitatea se deosebeste prin moderatie si cumpănire, nu prin ostentatie si isterie. Din cauza efeminării însă si a pseudotragismului predicat de profeti rău inspirati, virtutile au apărut pe dos opticii falsificate. Mare orator devenise acela care vorbea mai mult, adică mai confuz, mare patriot acela care se bătea mai tare cu pumnul în piept, cunoscător al problemelor acela care nu voia să le discute, ci numai le afirma, activ acela care se agita steril, abil mincinosul si inteligent smecherul. Dezintoxicarea de aceste vulgare erori de perspectivă sau de superficială atentie, pe care o acordăm realitătilor, nu se poate face decât printr-o radicală modificare a pozitiei actorilor. Si aceasta nu se poate realiza decât prin trecerea de la tragismul totalitar, democrat sau doctrinar la ceea ce englezii numesc a sense of humor. Trebuie ca humorul să înlocuiască pseudotragismul si misticismul de prost gust. Avem nevoie de ceva mai mult efort si mai multă informare în judecarea oamenilor si împrejurărilor. Avem însă în primul rând nevoie de humor. Trebuie să reducem oamenii si evenimentele la măsura lor normală, la proportii echilibrate. Bombasticismul si exagerarea fantastică sunt atât de curente la noi încât am pierdut aproape simtul de a le descoperi. Dacă am privi mai atent însă manifestările noastre de ?opinie" - presa de exemplu - am avea un sentiment teribil de umilire. Tonul tragic, vehement, vulgar, ?revolver", umflat la maximum, reaua credintă, minciuna materială enormă, santajul etc., sunt atât de evidente încât citirea acestor mercuriale ale josniciei sociale ni se pare un indice rusinos de inconstientă si trivialitate. Presa noastră a ajuns la un moment dat atât de coruptă, atât de nepăsătoare fată de misiunea obiectivitătii, a consemnării adevărului, atât de inferioară ca manifestare spirituală, atât de lipsită de vocatie, încât nicăieri cuvântul lui Balzac nu s-ar fi putut aplica mai bine: Si la presse n'existait pas il faudrait ne pas l'inventer. Acest fenomen a mers în acord cu sterilizanta interferentă a cenzurilor, presiunilor si dirigismelor de tot felul, la care s-a adăugat ca un efect si expresie a crizei morale generale o scădere uimitoare a nivelului uman al personalului întrebuintat în această industrie a crucificării adevărului. În ultimul timp se putea repeta fără ezitare pentru gazetarii nostri ceea ce Walpole spunea cu aproape două sute de ani în urmă: Il descendit si bas qu'il devint éditeur d'un journal. Vina este desigur si a acelora care nu au pus la îndemâna cititorilor de ziare, organe echilibrate, conduse de bun simt si respect decent al adevărului. Mai exact însă, vina este cvasi generală, fiindcă toti am privit cu indulgentă aceste manifestări de trivialitate după cum am fost toleranti fată de toate celelalte corespondente ale tragismului tarasconez, care inundă piata morală si socială a tării. Toleranta desigur nu este o vină în ea însăsi, dar exagerarea ei extremă poate cauza prejudicii ireparabile. A privi cu indulgentă si humor o manifestare tarasconeză este foarte firesc, însă a construi pe ea un sistem de viată colectivă, a face din tartarinii ce misună în jungla noastră lideri spirituali si politici, a trăi pe inexactitudine si exagerare, constituie drumul cel mai sigur spre decădere si descompunere. Când nimic nu mai este serios, nimic nu mai este solid si totul devine posibil. Si oricât ar părea de paradoxal, pentru ca lucrurile să-si păstreze seriozitatea necesară noi trebuie să devenim mai putin ?seriosi", mai putin ?solemni", mai putin ?tragici" (în sensul în care aceste cuvinte au fost golite de orice continut valabil si transformate în poze ipocrite dizolvante). Trebuie să renuntăm la aparente, la teatrul buf al ?seriozitătii" declamatorii pentru a recâstiga adevărata cumpănire a lucrurilor, care nu este ostentativă si are în loc de rictusul tragic, zâmbetul sceptic. Avem nevoie într-un cuvânt, de humor, de vedere măsurată, umană, a evenimentelor si oamenilor, de dispretul senin al înscenării, farsei, exagerării. Humorul include toleranta si indulgenta caracteristice spiritului românesc, dar exclude grimasa dramatismului ieftin, credulitatea imbecilă, exaltarea isterică. Humorul este tehnica luminoasă a readucerii pe pământ, a încadrării în limite firesti, a plivirii buruienilor disproportiei. Este primul pas spre dezintoxicare si prima operatie necesară întoarcerii către stilul masculin. VI Je suis fort quand je donne et moins fort quand je reçois. Celui qui me donne me prend. Montherlant Mă vei întreba însă dacă această repudiere a tragismului nu însemnează o negare a suferintei si o întoarcere de la datoria ce o avem către martirii vietii nationale. Au fost, mai ales în ultimul timp - în război si pe urmele lui - dureri si încercări teribile, pecetluite de existenta multora dintre noi. Este de neînchipuit cât pot să îndure oamenii. Dar ceea ce este mai greu de îndurat este exploatarea suferintei, discursul gongoric pe tema ei, toastul pentru umilii mucenici ai neamului. Atitudinea fată de acestia trebuie să fie a camaraderiei simple, a solidaritătii efective. Rănitului nu trebuie să-i declami cu tremolo, ci să-i faci pansamentul si să-i spui un cuvânt drept. Cu suferinta natiei, a celor multi sau a celor putini, trebuie adică să ai purtarea tovarăsului de drum, a camaradului de echipă. Această atitudine trebuie să fie bine înteleasă fiindcă este una din cele ce determină întreaga conceptie socială a omului adevărat. Ea se fundează pe convingerea că actul pozitiv, nu frământarea stearpă si logoreea demagogică pot promova adevărata umanizare socială. Ideea, pe care ti-o sugerez prin alegerea gestului pozitiv si simplu de ajutorare este aceea a caritătii. Din nenorocire acest cuvânt ca si atâtea altele de care s-a abuzat prea mult si care au fost prea mult răstălmăcite, si-a pierdut sensul original, nobil si demn, pentru a lua o fată mievre, umilitoare. Cât rău a făcut civilizatiei noastre necristalizate această răstălmăcire a notiunilor, izgonire a cuvintelor din propria lor destinatiune, am înteles mai mult ca oricând în ultimele perioade, când ucenicul vrăjitor al dementei colective si colectiviste le-a scos din subredele lor rame si le-a aruncat în hora uluitoare a delirului verbal, când nimic nu mai înseamnă nimic. Cette improbité envers les mots, pe care Massis o denuntă drept cauză a crizei franceze, a întins si asupra caritătii vălul echivocului. În realitate însă caritatea este expresia solidaritătii omenesti, a respectului pentru om. Ceea ce i-a dat uneori nuantă peiorativă este tocmai accentuarea excrescentelor supărătoare ale vanitătii omenesti, afisarea ostentativă a actului, atitudinea ?superioară", trivializarea. Ceea ce între oamenii adevărati era solidaritate a devenit între degenerati pomană.eroare!) Eu mă refer la caritatea care porneste din constiinta fraternitătii umane, de unde porneste de altfel si libertatea în rădăcinile ei cele mai adânci. Nu recomand aici promiscuitatea sau gregarismul, boli oribile ale slăbiciunii umane, ci expresia simplă, demnă, a fortei stăpânite. Nu stiu dacă ai observat că numai forta aceasta stie să fie bunătate si omenie în raporturile dintre oameni. Slăbiciunea, lipsa de sigurantă au uneori acreala complexelor de inferioritate, de unde porneste răutatea si asprimea. Găsesc acest cuvânt în Proust pe care ti-l transcriu pentru reflexiune: ?dans l'humanité la regle? est que les durs sont des faibles dont on n'a pas voulu, et que les forts, se souciant peu qu'on veuille ou non d'eux, ont seuls cette douceur que le vulgaire prend pour de la faiblesse." Aceasta este caritatea si fără îndoială că ea nu poate avea nimic din cabotinismul exagerărilor si exceselor. Faptul însă că am pierdut sensul acestei virtuti simple ne-a înstrăinat de semenii nostri, iar revenirea spre ei cu poze tragice sau cu vocalize demagogice ne înstrăinează si mai mult. De aceea, îti vorbesc de necesitatea humorului, care ne poate aduce mult mai repede aproape de oameni decât altceva, fiindcă el este o atitudine de justă măsură a calitătilor si defectelor, a viciilor si virtutilor lor. Si mai ales pentru că este o revizuire critică a noastră însine, o pavăză contra hipertrofiei eului, fatal înclinat spre vulgaritatea egocentrică. Această viziune umană a lucrurilor (viziune în care humorul si caritatea joacă un rol de prima mână) ne conduce în mod sigur la sursele si necesitatea libertătii. Dacă avem respectul omului si solidaritatea umană cu el, este de la sine înteles că vom avea si respectul libertătii lui. Fiindcă libertatea este tocmai felul caracteristic de existentă a personalitătii, manifestarea ei normală. Este deci absolut indispensabil ca din recunoasterea personalitătii să decurgă respectul omului si deci al libertătii lui. Acesta însemnează acceptarea postulatului uman al egalitătii de esentă între indivizi. Viziune care dezleagă întreaga problemă a raporturilor noastre cu ceilalti oameni din punctul de vedere al cetătii. Politica pornind de la această recunoastere de egalitate principială va avea accentul uman si îsi va întemeia valorile si înfăptuirile pe constiinta fraternitătii. Ea va avea în vedere oameni diversi, inegali în posibilitătile lor, în aptitudini sau realizări, însă uniti prin calitatea lor majoră de apartenenti la acelasi destin, la aceeasi structură. Realizezi desigur cât este de important ca în această problemă centrală a politicii, atât de delicată si gravă, să nu se strecoare fumurile vreunei mistici periculoase. Atunci se nasc aberatiile anti-fizice ce au falsificat politica Occidentului: egalitarismul absolut, sistemul castelor închise etc. Toate deformările geometrice, abstractizante au pornit din conceptia tragică, fie că ea s-a ascuns sub formule pseudo-stiintifice ca materialismul istoric, fie că s-au prezentat brutal ca teologii politice. Poate vei spune că viata fără crisparea tragică a setei de absolut nu merită să fie trăită. Si ai dreptate. Dar sentimentul acesta al tragicului trebuie stăpânit de forta bărbătiei tale. El se va consuma în serviciul umanului, în generozitate, în onoare. Lucrurile acestea nu vor fi dizolvante. Nu vei urmări anarhia si înjosirea omului. Din contră, vei căuta să dai ierarhiei sensul ei veritabil care este creatia, împiedicând nivelările anti-naturale dar si stratificările inechitabile si sterile. Fiindcă ceea ce vor oamenii nu este egalizarea brută, nivelarea totală, ci echitatea, coeziunea umană a societătii. Pentru a întelege si a realiza o asemenea operă trebuie să ne desprindem din fumuri si să mergem spre lumină. Trebuie adică să fim solidari cu traditiile civilizatiei europene, care pornesc din Grecia, din întelegerea ei pătrunzătoare a concretului si a armoniei. Să ne atasăm de ceea ce rezistă luminii si claritătii. Să păstrăm umbrele pentru arsita noastră interioară. Numai în singurătatea sufletelor pot tenebrele si marile desperări să creeze. Atunci însă când rodul lor trece dincolo de tărmurile personalitătii el trebuie să se plece legilor ineluctabile ale operei omenesti. Si aceasta, cum am văzut în Grecia, are nevoie de echilibru, de sobrietate si măsură. VII Chérissant le pouvoir d'un tel amour qu'il aurait payé pour se vendre. Flaubert După cum cred că ti-ai dat seama, marele pericol pentru o morală masculină asa cum am vrea-o noi este morala oficială, învătătura catedrelor si a amvoanelor. Nu numai pentru că de cele mai multe ori este strict formală, nu are tonul autenticitătii - predicatorii fiind în afara vietii ei - ci si din cauza înfătisării didactice, a siropului zaharisit si lipicios cu care este servită. Gustul rânced si ipocrit rămâne mult timp pe sensibilitatea tânărului si este suficient să vorbesti de morală pentru a-ti asigura neîncrederea si plictiseala lui. Reactiune justă a instinctelor sănătoase, a simtului de pretuire obiectivă. Fiindcă adevăratul drum nu stă în conformism, în respectul formal al unor virtuti moarte, ci în trăirea unui spirit de afirmare a personalitătii. Oficialitatea predică adeseori virtuti, care nu sunt pe măsura omului, care nu au nimic atrăgător si nimic viu. (De exemplu: virtutea de a asculta de cutare imbecil, de a suferi cutare comandă etc.) Virtutile asa cum le dorim noi sunt expresiuni de fortă, coloane dorice ale masculinitătii aventuroase si stăpânite. Departe de dulcegărie, de rigorism cretin sau de paloarea uscată ce însoteste deseori vocatia puritană, etica noastră se dezvoltă ca o negatiune a conformismului si teoriilor oficiale, ca o atitudine suplă si puternică de elegantă si fair-play. Ea începe într-un anumit sens prin dispretul fată de falsele trâmbite ale ipocriziilor sociale. Pentru a putea pretui trebuie să stii să dispretuiesti. Dispretul este higiena integritătii tale spirituale, este refuzul de a te amesteca în urât si murdar. Trebuie făcut totul pentru a nu ajunge la ură căci patima aceasta oricât de justificată ar fi ne va lua ceva din echilibrul nostru, bunul suprem al personalitătii. Ura ne solicită toate resursele vietii interioare, ne diminuează. Ea este în fond o subordonare a obiectului ei, o coborâre din demnitatea fortei. Dispretul este din contră detasat, el rămâne deasupra cancerului, lăsându-ne intacti. Vermina trebuie dispretuită si stârpită, nu urâtă. Suntem înconjurati de ea din toate părtile si valurile ei cresc mereu. Mult mai mult însă decât lovitura urii, privirea rece si distantă a dispretului îi poate paraliza avântul. Dar dispretul ne este necesar si pentru a sti să iubim, pentru a ne feri de cursele nesfârsite ale vulgaritătii. Gândeste-te la marea imbecilitate, la tentatiile triviale ce se însiruiesc în drumurile tineretii. Trebuie, pentru a ne salva din toată urâtenia ce amenintă sufletul, să ocolim prin dispret mizeriile acestea sau trecând prin ele, să ne detasăm imediat si definitiv. Căci unde este pavăza pe care o dăm noi camarazilor mai tineri, noului val ce vine după noi? Care este spada ce ne-am fi dăruit-o nouă în drumurile întortocheate ale tineretii, când strigătele cărnii si năvodul gros al plăcerilor dubioase ne prindeau din toate părtile? Nu este dezgustul, dispretul, pe care din nefericire l-am găsit totusi masiv în incertitudinile noastre? Nu printr-un dispret din ce în ce mai mare pentru ceea ce este pătat si fals ne-am apropiat de oamenii si valorile care fac într-adevăr viata demnă să fie trăită? Dacă nu am fi avut acest antidot puternic în fata trivialitătii, ne-am fi găsit acum pe aceleasi baricade cu vermina, care cariază temeliile tării sau, neputinciosi, am fi ajuns să ne istovim în lupta contra agentilor decrepitudinii nationale. Să nu fii surprins că mă refer deseori la sfera natională, că vorbesc de Tară. Ceea ce scriu aici este valabil în principal pentru om, pentru demnitatea lui fată de sine însusi. Dar pentru că deficienta oamenilor, fiind atât de întinsă, se răsfrânge în modul cel mai crud asupra grupului din care fac parte, amintesc si aspectul comunitar al problemei. Fiindcă nu avem dreptul să lăsăm la o parte o preocupare atât de strâns unită existentei noastre. Comunitatea natională este suportul concret, solid al fiecăruia dintre noi. Ea se încheagă si se dezvoltă gratie traditiei critice, a conservării atitudinilor care creează si mentin spiritul comunitar. Este o mare greseală să credem că aceste atitudini sunt tocmai acelea prin care au strălucit epocile de decădere în istoria comunitătii. (Stiu că de cele mai multe ori nu este vorba aici de ?greseală", ci de o orientare voită, calculată si deci criminală din punct de vedere national. Să admitem însă pentru moment că totul n-ar fi decât Pentru că aceasta vor să ne facă să credem anumiti oameni, întâlniti invariabil în actiunile de înjosire si îndepărtare a natiei de la destinul ei drept. Neavând în ei resurse ale onestitătii, devotamentului, moderatiei, oamenii acestia, în pofta lor de parvenire, în infama lor vanitate socială, aleg drumul feloniei atât de eficace uneori pentru cariera momentană a individului si atât de iremediabil funest pentru viata natiunii. Cine nu cunoaste tipul acela de stentor găunos, tartarin al junglei noastre politice, lipsit de principii, lipsit de onoare, incult si plin de golul lui? Cine nu cunoaste avatarele lui de democrat si dictator, discursurile lui bombastice a la Catavencu, pozele lui de repetent la conservator? Acest Al Capone emasculat, fixat ca un păduche pe viata politică românească, înconjurat de mica lui bandă, pune la mezat orisice este al Tării, orisice nu este al lui. Dacă ai ceva de cumpărat du-te la el fiindcă el vinde. Acestia sunt oamenii care distrug tara pretinzând că o salvează. Despre ei se poate spune, parafrazând un cuvânt al lui Flaubert: ?ils auraient vendu la Roumanie ou le genre humain garantir leur fortune, s'épargner un malaise, un embarras ou meme par simple bassesse, adoration instinctive de la force". Acesti samsari ai sufletului national vor însă să ne convingă că este vorba de abilitate. Noi stim din fericire că nu trebuie confundată lasitatea si înjosirea cu supletea sau abilitatea, fiindcă primele distrug sigur resorturile de existentă ale comunitătii, pe când secundele îi permit trecerea momentelor de criză. Semnul infailibil de recunoastere a iscusintei este acordul cu interesele de durată ale comunitătii si păstrarea demnitătii nationale - cum se vede, de exemplu, în stăruitoarea negociere secretă a lui Ion I. C. Brătianu, între 1914-1916. Fatada actului poate inspira nedumerire, poate da impresia tergiversării, a nehotărârii, dar nu poartă niciodată pecetea umilirii, a lasitătii. Această pecete se anuntă de obicei în istoria noastră prin apelul la străini (în sensul acelora al căror interes este sau descompunerea sau subjugarea definitivă a comunitătii nationale). Multe pagini ale secolului XVIII românesc ne arată tehnica aceasta a imoralitătii absolute în scopuri pur personale. Dar a deduce de aici că fuga după investitură stil Doamna Chiajna constituie lectia supremă a istoriei noastre si că trebuie să continuăm să ne vindem până la sfârsitul veacurilor este absolut fals. De aici porneste desigur lasitatea si înjosirea care nu au servit niciodată nevoile comunitătii, ci cel mult ale celor ce le-au întrebuintat. Dar Tara, Patria s-au conservat numai prin sacrificiu si demnitate. ?Suntem noi moldovenii bucurosi să se lătească împărătia în toate părtile, cât de mult, iară peste tara noastră nu ne pare bine să se lătească" - iată un cuvânt spus de Miron Costin la 1673 Turcilor, care arată cealaltă parte, partea substantială, creatoare a istoriei noastre. Iată pentru ce întotdeauna când vei avea sentimentul înjosirii în calitate de membru al comunitătii nationale trebuie să fii sigur că s-a făcut ceva în contra tuturor, în contra solidaritătii nationale, peste generatii si separatii de credintă politică. Dispretul fată de o asemenea pozitie este gestul elementar, primul pas necesar redresării. Trebuie să înconjurăm această putreziciune cu stratul izolator al dezgustului, al repudierii morale, asa cum am înfăsura-o în pânză grea de ceară, pentru ca, mai apoi, să se mistuie în focul ei lent dar nesovăitor. VIII Plutôt mourir une fois que trembler toujours. Cezar Ai dreptate să spui că actul prin care îti alegi drumul adevăratei bărbătii este dificil si că el presupune aproape o vocatie. Este un fel de rupere cu obisnuinte, cu legături puternice, cu perspective de parvenire. Nonconformismul cel mai grav, acela al intransigentei morale, însemnează în primul rând o izolare dincolo de masa valorilor cunoscute, a oamenilor curenti. Ceea ce se iartă foarte greu este tocmai această iesire din grup. Dacă ea ar fi justificată de ratiuni artistice de exemplu, atunci lucrul s-ar mai putea tolera. Dar faptul că vrei să fii mai bun, că esti mai generos, mai nobil decât ceilalti este de neiertat. Motivele superioare sau gratuite care te determină să faci asa constituiesc atacuri în contra satisfactiei gloatei de a reduce totul la meschin, interesat, mediocru. De aceea, desigur, teama de a înfrunta inimicitia si persecutia surdă a semenilor face să sovăim pe pragul acestei mari cotituri în viată. As putea să-ti amintesc cuvântul lui Montherlant: ?c'était dans la conscience d'un absolu manque d'éspoir qu'il trouvait la vertu de rester droit", dar orizonturile noastre nu vor fi poate atât de întunecate. Vom avea însă nevoie de curaj pentru a ne angaja pe un drum atât de suspect masei. Virtutea aceasta este de altfel evident inseparabilă de bărbătie. Ea îi poartă fizionomia specială de echilibru. După cum bărbătia este un balans al virtutilor de fortă si stăpânire, tot astfel curajul este virtutea revelatoare a acestei cumpăniri. În adevăr, curajul derivă normal din echilibrul nostru interior. Nu este vorba de îndrăzneală sau temeritate, ci de executia unei actiuni ale cărei elemente reale sunt valabile din punctul de vedere al reusitei. Este adică mai mult ceea ce Ion Brătianu numea ?îndrăzneală în cele bine chibzuite". O sumară analiză a curajului ne arată că el este impulsul necesar îndeplinirii faptei bine calculate, luării răspunderii acolo unde dreapta judecată impune initiativa ?il faut faire des choses folles, mais les faire avec le maximum de prudence" spune Montherlant si tot el adaugă ?La crainte d'etre compté pour lâche vous fait l'etre". Manifestarea curajului nu este deci, asa cum se crede vulgar, numai în afirmare ci si în negatie. Poate deseori forma negativă este cea care exprimă mai exact natura acestei virtuti. A te opune tentativei fără sorti de izbândă materială sau morală este una din functiunile cele mai importante ale curajului. Aici se vede latura de utilitate care intră necesar în fizionomia lui. Prin această structură virtutea de care vorbim intră în lumea socială, a grupului. Curajul civic, curajul militar etc., sunt virtuti care servesc grupului, a căror existentă specifică se verifică tocmai prin această utilitate. Ar fi însă o eroare să se creadă că din cauza aderentei la sfera concretelor, a utilitătii, a unui maximum de eficientă, virtutea aceasta ar decădea din înăltimea unde o asează conceptia romantică a lucrurilor. Oricât de calculate ar fi împrejurările si oricât de evidentă utilitatea, curajul nu poate pierde nimic din marea lui margine de risc, din acceptarea constientă a sacrificiului, care, oricât de lucid ar fi concepută actiunea - există totdeauna ca virtualitate, adică valabil din punctul de vedere subiectiv. Nu trebuie uitat de asemenea că notiunea noastră nu se opreste la categoria actiunilor cu sfârsit incert, ci merge egal la actiunile al căror deznodământ este fatal. Ceea ce importă prin urmare nu este gradul de probabilitate a salvării personale, ci gradul de utilitate a actiunii unde se pune atât de acut problema sacrificării vietii. Preocuparea salvării acestei vieti nu este niciodată vulgară atâta timp cât ea se mentine în limitele onoarei si utilitătii grupului. De aceea, gesturile de temeritate sunt nu numai deplasate, dar si condamnabile, întrucât ele neaducând nici un serviciu comunitătii cauzează răul ireparabil al distrugerii existentei individuale. Curajul, din contră, este forma cea mai înaltă a responsabilitătii si de aceea el trebuie să suporte nu numai admiratia trecătoare ci si oprobiul nemeritat. Curajul de a spune nu, de a te împotrivi exaltatiunilor colective sau dementei individuale atrage deseori celui ce-l exercită cele mai grele neajunsuri. Dar neajunsurile sunt hrana obisnuită a celui ce îsi ia răspunderea actelor. Trebuie să ai constiinta utilitătii pe deasupra mareelor schimbătoare ale opiniei publice si în cele din urmă să ai forta de a nu justifica decât în fata onoarei si demnitătii tale. Vezi prin urmare cât este de legat curajul de echilibrul personalitătii, de stilul masculinitătii. El este într-un fel tonul general al acestei masculinităti, adică în fond hotărârea de a face ceea ce este bine, util, onorabil. Eleganta intră fără îndoială în compozitia curajului. Acolo unde lipseste eleganta este aproape certitudine că nu există curaj. Aminteste-ti de grandilocventele atacuri în contra dictaturii atunci când aceasta dispăruse, atacuri atât de bine conjugate cu adulatiile din timpul când ia fiintă. Gândeste-te la lovitura dată adevăratilor democrati si simultan la interzicerea prin fortă a replicii. În aceste cazuri curajul lipseste cu desăvârsire oricâtă violentă s-ar pune sau, mai exact, cu cât se pune mai multă violentă în act. Fiindcă eleganta si inteligenta sunt de natura curajului, pe când violenta si vulgaritatea de a lasitătii. Nu trebuie adică să fii surprins de nenumăratele violente, persecutii si urlete umflate, pe care fazele de lasitate le revarsă deasupra vietii publice, ci trebuie să te hotărăsti pentru calea pietroasă a elegantei, a răspunderii, a utilitătii generale, care este evident de durată, adică pentru o existentă de curaj si fair-play. |
